Iaşi Outdoors

septembrie 10, 2010

Mount Lyell

Dupa cum spuneam si intr-un post anterior cand povesteam prima vizita in Yosemite, ajungand in zona de deasupra vaii principale, si implicit pe cursiera la 3031 m cat are pasul Tioga mi-a venit o noua idee. Era atat de evident incat nu stiu cum de de-abia acolo, pedaland obosit pe ultimia suta de metrii a pasului, mi-a trecut prin cap. Daca asta avea sa fie altitudinea cea mai mare la care am ajuns pana acum, per total, imi pare anormal sa fie atinsa pe cursiera. Iar acolo sus in pas se vad ceva munti, ce-i drept nu atat de inzapeziti sau atractivi la prima vedere ca peisaj. Dar sunt aici, niste forme care de la 3000m inca par imense si inalte. De cum a aparut ideea, stiam ca ma va bantui cautarea ocaziei de a urca pe un varf mai mare sau important din zona inalta a parcului Yosemite. Am ales varful Lyell trebuie sa recunosc ca pentru altitudine, fiind cel mai mare din parc, la 3997m, dar si pentru ca nu era atat de accesibil, iar tura pana la el avea sanse sa fie o aventura interesanta si complexa.

M-am impedicat de multe. Era un weekend lung, cu zi libera luni de care aveam nevoie. Primul impediment a fost „birocratia” permiselor, documentarea, telefoanele. De-abia in parc aveam sa aflu ca daca nu vrei sa campezi peste noapte, nu ai nevoie de permis. Dar lucrurile sunt destul de complicate oricum. Pentru camparea peste noapte pe fiecare traseu se elibereaza un numar limitat de permise pe zi de aproximativ 20 persoane, in afara iernii. Cam 60% pot fi rezervate gratis, restul raman pentru zilele dinaintea zilei pentru care ceri permis, si le poti ridica doar de la centrele padurarilor din parc. Asta e doar inceputul dar nu mai spun detaliile aici. Cu ocazia weekendului lung toate rezervarile erau luate deja, este un site care arata asta chiar online de mult timp inainte. Cazarea, urma sa depinda de echipa cu care merg. Cum singurii care ar fi fost vorba sa vina erau fratii lui Vlad iar nici unul nu a putut pana la urma, dormitul in masina era exclus. Se lungea destul de mult si drumul pana acolo, cu trei autobuze si un tren, mai mult de jumatate de zi, doar la dus asta. Am plecat fara loc asigurat de cazare, stiind deja de „backpacker’s camp”, unde lumea care vrea sa doarma doar in sacul de dormit sub cerul liber o poate face fara probleme. In final nici asta nu s-a respectat complet.

Am plecat sambata, undeva pe la ora 4:40 dimineata cu un autobuz de oras, pana la gara din San Jose, de unde alt autobuz un tren si in final ultimul autobuz pana in valea parcului Yosemite. Aici din prima merg la centrul care elibereaza permise, unde am si ‘norocul’ sa vorbesc cu un tanar care facea asta pentru prima data. Nu cred ca doar din motivul asta nu reusesc sa ma inteleg cu el aproape deloc, ce pot si ce nu pot sa fac, pentru cazare imi tot spune ca am nevoie de permis, si tot felul de variante pentru tura. Informatia utila doar faptul ca pentru hike in timpul zilei nu e nevoie de permis. Unul din coada cred ca enervat de insistentele mele imi zice ca pot merge linistit in campinguri fara permis daca-s fara cort, ca sigur gasesc un loc rezervat de mai putin oameni decat e limita pe loc si oameni sunt de treaba. Atat mi-a trebuit sa aud. Restul zilei am mers pana la Mirror Lake care era oarecum secat, apoi chiar ceva mai sus. M-am intors spre seara am facut toate proviziile si m-am culcat in vale, in campingul deja cunoscut „backpacker’s camp”. Nu puteam sa ma apropii mai mult acum de intrarea in traseu pentru ca aveam nevoie de alt autobuz care era dimineata. Parca acum imi pare rau ca n-am incercat un autostop, desi cica ar fi ilegal aici.

From Lyell

El Capitan, la intrarea in vale


Half Dome de aproape, din mai multe cadre


tavanul din dormitorul meu

Dimineata pe la ora 6 ma trezesc. E frumos pentru ca acum nu mai e multa lume, ma duc direct si putin prea devreme la autobuz. Pana acolo vad iar caprioare prin parc, iar din shuttle se vede un urs, pe care eu insa il ratez. Soferul autobuzului e si un fel de ghid si informatiile interesante pe care le prezinta tot drumul ma tin treaz. Ajung sus pe la 10:40, iar pana la 11 trec si pe la centrul de permise de aici, unde aflu ca mi-ar prinde bine piolet si ca e cam mult pentru o singura zi ceea ce stiam. Iar eu sunt nevoit sa incep tarziu. Mai putin increzator in finalizare acum, plec oricum grabit in traseu. Tin minte ca era 10:53. Cu cativa kilometri inaintea varfului era pasul Donohue, si macar pana acolo vream mult sa ajung. Mentin ritm constant dar nu foarte rapid, zona e ciculata bine acum si intrec multi oamnei ce merg pe aceelasi sens. Opresc doar pentru mancare si apa. Lyell canyon cum e numita toata valea e un culoar foarte lung prin care curge lin un rau destul de mare, limpede si plin de pesti. E foarte frumos ca in vale este iar, un fel de campie mica si lunguiata ce pare foarte pasinica printre culmile inca nu foarte ascutite. Spre finalul vaii vad o caprioara cu doi iezi cum trec raul asta, un moment fain fix inainte de cel in care varful mi se arata pentru prima oara. Ma sperie putin, e cam departe mare si inzapezit. Ambele variante de urcare stiam ca sunt pe ghetar.


mile 😛

Pana aici nu am urcat aproape deloc, iar dupa cum stiam de aici incepe brusc si continuu. Eram inca pe la 2700m. Cum incep sa urc ma ia incet durerea de cap, iar oboseala care se simtea putin si inainte devine tot mai puterinca. Poate chiar primul kilometru ma demoralizeaza atat de mult incat stiu ca nu voi reusi sa ajung chiar pe varf. Un timp limita exact nu aveam, stiam ca oricum voi merge si pe intunernic la intoarcere insa prefeream sa nu intind coarda la infinit. Ajung la un lac unde cativa oameni pescuiesc si campeaza in zona. Varfurile si valea se vad mai bine de aici, dar traseul imediat urmator urca la alt lac cu valea lui de unde spre pas se ia pe coama din stanga. Aici nu ghicesc exact cararea dar destinatia e clara. Ajung chiar deasupra lui putin, undeva la aproape 3400m. Cum prelungisem deja de cateva ori estimarile, acum era clar ca trebuie doar sa ma intorc. Oricum varful nu se urca exact din pas, decat pe o creasta probabil mult prea expusa ca sa merg singur sau neasigurat. Nici ghetarul in adidasi-bocanc nu m-ar lasa probabil sa urc, dar pe langa asta timpul si oboseala spun pentru a 3-a oara clar, ca trebuie sa ma intorc. Desi nu foarte sigur, cred ca e clar ca aveam si ceva rau de la altitudine. La coborare nu ma grabesc desi stiu ca timpul e inca foarte pretios. Mai fac cateva poze pe coborare, intrec un grup mai mare. Am uitat sa zic, de sus din pas vad ceva munti si mai mari la distanta considerabila si stiu ca in sud, intr-o grupa vecina se afla Mount Whitney cel mai mare varf din state daca excludem Alaska. Nu pot sa-l ghicesc exact dar stiu ca e pe acolo. Pe coborat ma simt doar obosit si inca cu durere de cap, la fiecare portiune insa oricat de mica de urcat simt cum imi creste pulsul parca exagerat. Termin partea de coborare lejer pe lumina si estimez ca inca o ora cel putin va mai fi. Vream sa trec de un anume punc de la jumatatea traseului pe lumina, unde pierdusem cararea chiar si la venit. Nu reusesc in final, dar cararea n-o ratez niciodata.


valea de unde am venit vazuta de sus


primul lac


alte varfuri mari din apropiere


al doilea lac


petic de zapada la care ajung si eu


si varfurile mai departate

la intors valea e deja umbrita

Merg cat pot de rapid pe ultimele raze de lumina, si frontala o aprind de-abia cand e aproape bezna. Nu dupa mult timp vad ochi luciosi in departare, prima data imi dau oarecum emotii, apoi imediat apar un grup de 4 perechi, nu-mi dau seama ce sunt chiar usor dar in final se disting si corpuri de .. caprioare, si cerbi. Pe parcurs urmeaza sa tot intalnesc asta sa le ilemnesc cu lumina frontalei si sa strig ca sa plece, ne-fiind niciodata atat de sigur ca sunt doar caprioare. Mai intalnesc si focuri / lumini de frontale de la oameni campati, pe carare insa nu e mai e nici un drumet intarziat. Chiar dupa un foc de genul asta aud un strigat ca de lup oarecum, si ma gandesc ca animalele sunt interzise la camping in salbaticie, deci nu poate fi un caine. In cateva secunde sunetul se aude si din alte, 3-4 zone mai mult sau mai putin indepartate apoi tot mai tare, chiar infricosator. Stiu de la prezentarea din autobuz ca lupi nu sunt in zona asta, dar insa si cu siguranta erau coioti.

Spre final sunt e nevoie sa opresc de oboseala. Ma asez pe cate o piatra si inchid ochii, constient si fara riscul de a adormi propriu-zis. Ochii stralucitori ma sperie tot mai putin dar pasii mei sunt tot mai neregulati, nu pot sa mai merg drept si repede. Fiecare detaliu al traseului pe care-l stiam de la plecare il gasesc acum prin bezna bucuros ca trec si de el. Distantele de pe gps scad insa greu. Ajung la podurile de la plecare din apropierea statiunii. Ajung sa vad si primele lumini la care strig crezand ca sunt ochi ce reflecta lumina frontalei mele. Dau mai sus de cat vream, undeva intr-o parcare. Cu greu gasesc si opresc pe cineva pentru indicatii spre campingul pe care nu-l notasem pe gps. Aveam de mers si pe sosea cam 1-2 km, dar deja ma simteam mai in putere. Campingul e neprimitor cu tot felul de mesaje si afise „full” sau „permit required” dar dupa cum fusesem sfatuit ma duc la primul loc unde oamenii nu s-au culcat si ma rog de ei. Sunt mai mult decat primitori, imi pun mancarea cu ei in cutia speciala si-mi spun cum ii cheama ca sa nu am probleme cu eventuale verificari. Ma culc intre corturi si ceva masini, acum oboseala nu mai pare asa mare pe cat estimasem. Pana dimineata ma trezesc de cateva ori, mai ales tin minte trezirea de la 4:30 cand verific rapid daca e ceva langa mine si deslusesc clar la 1-2 metrii forma unui pui de urs, alungat rapid de strigatul meu si frontala unui om dintr-un cort trezit si el de animal. Nu am nici un sentiment de teama, si adorm la loc destul de repede. In sfarist apare si lumina. Ma mir ca nu am febra musculara. Imi fac bagajul ma aranjez putin la baie si plec pentru autobuzul care urma sa ma duca inapoi in vale. Pana vine mai fac cateva poze.

Cathedral Peak

In vale am cateva ore bune sa manac ceva, desi nici acum si nici in ziua traseului nu prea am avut pofta de mancare. Stiam ca sigur am nevoie dupa asa traseu si ma fortez putin. Ma spal si fac putin plaja intr-o zona faina a raului, in final vine si timpul sa merg la autobuz. Alt drum lung si cu intarzieri pana acasa, dar ajuns cu bine totul imi pare ca s-a meritat.

Traseul in ziua de duminica a avut peste 40 km si am urcat 1300m cumulat, in aproximativ 11 ore.

Inca mai am ceva sperante ca ma voi intoarce pentru alte varfuri frumoase din zona aia, insa ca sa reusesc asta in unul din cele trei weekenduri ramase trebuie sa indeplineasca cam multe conditii…

aprilie 30, 2010

Dolomiti tur doi

Dupa inca o zi pauza, pe 28 aprilie (ziua 12 de cand am plecat acasa) a fost un traseu deosebit iarasi in Dolomiti. Pana acum am mai facut alte doua trasee, deci sunt in urma cu postatul. Pentru ieri initial aveam planuri mai mici dar dupa ce am auzit de Tre Cime di Lavaredo si alte puncte interesante in zona n-am putut sa nu planific asa: Dobbiaco – Misurina – Tre Cime di Lavaredo – Cortina d’Ampezzo – Val Badia – Chiusa, pe traseu asta fiind doua pasuri de 1800 aprox si cam 3-4 de peste 2000. Am plecat dimineata cu primul tren, dar nu eram foarte obosit ci entuziasmat de traseu ce urma. Cam 3 ore pe tren, de la 6 la 9 dimineata, unde am mai intalnit un ciclist care din San Candido vrea sa mearga 600 km pana in Viena in 3 zile, fiind la varsta a doua si cu bagaje pe bicicleta, deci destul de mult. Cand cobor in sfarsit din tren ma pocneste frigul, imi pun rapid colantii lungi de la Lucian la loc si incep sa pedalez. Dobbiaco pare orientat spre turism, sunt doar hoteluri din ce am vazut si e frumos. Ma pierd iar pe pista ciclabila si ma intorc la sosea de unde incep sa urc lin dar din start. E frumos, dimineta, roua se evapora la razele soarelui, apar lacuri etc.

From Italia 2010 zi 12


roua

Inainte de Misurina incep sa urc mai brusc, intrec un ciclist cu foarte multe bagaje care mergea incet, ajung la intersecta care duce spre refugiul Auronzo pana unde e asfaltat, o ocolire de la traseu dar care era in plan asa ca incep urc acolo. Dupa cum se vede profilul prima parte e foarte abrupta, ma chinui si cu pauze reusesc cumva sa merg. Nu se impune insa in general cu raportul meu asa ceva. Ajung pe portiunea de plat, acolo e si mai frumos, un lac inghetat, apoi incep urcarea cea serioasa dar in cativa zeci de metrii apare zapada pe toata soseaua. Erau ceva marcaje gen inchis dinainte dar asta a fost singurul pe care l-am asculat, spre deosebire de altii .. a se vedea in poze.


unii sar gardu

Cobor rapid in Misurina, trec pe la un magazin, de acolo se mai coboara putin si apoi incepe urcarea spre primul pas, Tre Croci 1805 pe care il urc in ritm bun si fara sa apara oboseala. Cobor apoi printr-un peisaj fain spre Cortina d’Ampezzo o statiune celebra. Nici nu ies bine din localitate si incep sa urc, ruperea setului, pasul Falzarego si concomitent Valparola, din directia asta pasurile sunt in continuare. Ma simt deja obosit si sunt nevoit sa opresc. Mai fac poze, mai observ alti ciclisti care coboara, etc. Sus e ca un fel de mini-statiune in jurul unei intersectii. In dreapta la inca 100 altitudine de urcat e Valparola, pana acolo mai opresc insa sa pozez doua marmote care stateau la soare si care cand ma vad imi dau niste ciocolata. Sus iar opresc, apoi dupa putin coborat iar pauza, nu ma pot abtine de la facut fotografii. Acolo si manac ceva, dupa care cobor in Val Badia rapid, pe coborat mai sperii niste marmote.

Aici urc cale de cateva localitati in valea principala dupa care in Corvara fac dreapta pentru pasul Gardena care avea sa fie ultima urcare pana in destinatia finala Chiusa, de unde aveam plan sa iau trenul. Ma gandisem insa tot drumul ca daca am timp si energie la coborat din pasul asta sa mai urc si pe Sella, cel mai inalt pas din Dolomiti daca nu gresesc, care e insa doar cu un metru mai inalt ca Prodoi-ul care-l facusem cu doua zile inainte. Socoteala de acasa insa, nu se potriveste, si dupa cum deja trebuia sa ma obosinuiesc pasul Gardena e inchis. Ma mir pentru ca nu e atat de inalt, dar presupun ca celor din regiune le ajung cate pasuri sunt in apropiere oricum :). Gandesc rapid cum sa fac, am mai multe variante dintre care aleg sa fac totusi inca un pas mai mic, Campolongo 1875. Surprinzator in ce fel se schimba ritmul si nivelul de confort psihologic la care esti cand stii ca nu mai ai atat de mult de mers, iar eu fac pasul in ritm foarte bun. De acolo pana in Brunico sunt cam 40 km de vale continua asa ca pe distanta asta chiar fac o medie de peste 40 km/h cu putin. Spre sfarsit trec prin cateva tuneluri lungi, adun in spatele meu mai multe autobuze care nu ma puteau intrece asa ca ii dau prin tunel unele bucati cu 50-60 km/h.

Cand ajung la soseaua mare ma gandesc sa pedalez pana la cealalta vale pe care coborasem din Giovo, unde vream sa opresc in prima localitate in care sa iau tren, in schim n-am nimerit si am mers cam mult, pana in Bressanone, pe unde mai trecusem cu cateva zile inainte. Dar fiind tot vale, nu mi-a parut rau, am mers lejer. In final de acolo am luat trenul, destinatia asta a fost foarte aproape de cea din planul initial insa traseul diferit complet in a doua jumatate.

Traseul a fost in final de 158 km si de urcat 2600 m.

aprilie 27, 2010

Bolzano – Pordoi

A venit ieri si randul Dolomitilor, ma gandeam ca va fi o tura ceva mai lejera ca sa nu ma rup, insa a iesit mult mai tare decat ma asteptam. Distanta a fost subtiata de drumul Merano – Bolzano, la dus am plecat cu masina pana in Bolzano. De acolo iar am gasit iesirea destul de greu, am trecut pe la centru de informatii pentru turisti, astia mi-au zis ca Gavia e inchis si asta imi strica oarecum si ultimele planuri mai marete care mi-au ramas dar sunt in continuare mai multe de facut decat timp.

From Italia 2010 zi 10

Plecat in sfarsit din Bolzano incep direct sa urc, intr-un fel de chei si tuneluri destul de lungi, ies intr-o vale ingusta in care tot urcam de acum mai lejer. Ajung in Nova Levante, de unde-mi cumpar o harta mai mare special cu Dolomitii, apoi lacul Carezza si putin mai sus localitatea aferenta. Pe aici imi dau seama ca daca vreau sa revin in Bolzano la 17:00 sa ma intorc cu masina de acolo, trebuie sa cresc considerabil ritmul care pana acum il stricasem cu prea multe pauze. Incep sa pedalez tot mai puterinc iar pauzele erau acum doar pentru poze si baut apa. Ajung bine in pasul Costalunga la 1752 m, de unde urma sa cobor intr-o vale mai mare in fundul careia se afla destinatia mea finala (acum finala, ca am vazut ca nu mai era timp), pasul Pordoi 2239 m. Deci cat urma sa cobor acum de la 1752 aveam de urcat apoi de doua ori, pe Pordoi si aici la intoarcere, alte variante de intors nu prea erau plauzibile. Cobor relativ putin, cam pana la 1300 apoi incep sa merg pe prima portiune de plat spre pas.

Ajung in Canzei, localitatea de unde incepe pasul. Nu prea era soare, era pustiu si zapada topita de langa drum era murdara, astea au dat un aspect urat la tot pasul. Pe la sfarsit am ajuns si foarte obosit, aproape de final am facut cateva pauze pentru prima oara din motivul „nu mai pot”. Sus cumpar niste vederi, o ciocolata, mananc putin. Ma asteptam sa mi se faca mai frig oricum ma imbrac pentru coborat si ii dau rapid la vale. Pe aici incep primii stropi de ploaie.

In Canzei deja ploa bine, norii insa nu se aratau chiar atat de amenintatori, imi pun colantii lungi astept sa se opreasca dar nu merge, asa ca plec pe ploaie. Se opreste ploaia, iar incepe, iar sta. Schimbarile astea ma fac psihologic, sunt cand bucuros, cand speriat. Fac pasul Costalunga in sensul opus, cei 400 metrii care ii coborasem, e lejer. Sus ma simt bine, ultima portiune e plata, apare chiar soarele. Ajuns la 16:30 sus, pana la Bolzano sunt 35 km de vale dar renunt la ideea de a ma intoarce cu masina pentru ca sa vin pe alta varianta sa mai fac si pasul Nigra, pana la care e plat iar dupa coboratul spre Bolzano. Nu mai am timp limita si de acum imi schimb iar ritmul, fac multe pauze, poze etc.

Coboratul spre Bolzano prin zona asta mai putin circulata e diferit fata de ce vazusem pana acum, are un aspect mai rural, iar ultima parte care ajunge in autostrada e destul de abrupta. Spre Bolzano ajung coborand din sud, si apare vant puternic din fata, ceea ce ma bucura stiind ca urma sa schimb radical directia spre Merano. Norii insa nu prea ma incurajeaza, asa ca dupa ce aflu ca in Merano deja ploua bine, ma duc la gara si iau un tren. Ma costa aproximativ 7 euro, pe o distanta de 30 km jumate eu jumate pentru bicicleta, ceea ce mi se pare rezonabil. Pe tren incepe sa ploua puternic, dar apoi se opreste. Ma gandesc ce sanse as fi avut sa ocolesc ploaia daca veneam pe bicicleta.


asa nu, pica!


asa da (sau invers?)

Desi doar 145 km in destul de mult timp, tura asta detine recordul pana acum la cata altitudine am urcat, si anume 3300 metrii in total care s-au simtit, mi s-a parut mult mai obositor ca tura de o zi inainte desi aia a fost de aproape 170 km, dar doar 2300 metri urcat. Cred ca recordul asta de urcat altidutine intr-o singura zi s-ar putea sa fie global, ma gandesc ca doar in ziua 2 din tura Suceava – Bacau e posibil sa fi urcat mai mult totusi nu cred.
Surprinzator la tura asta a fost si multitudinea de stari prin care am trecut, de la mers lejer la mentinut ritm bun, oboseala mare, poloaie apoi soare, imi revin neasteptat vreau sa pedalez si mai mult apoi nu pot tot din cauza vremii.

Track GPS

aprilie 25, 2010

Merano – Vipiteno – Bressanone

Pentru azi planuisem o etapa desul de grea dar interesanta, as fi vrut sa fac doua pasuri din apropierea orasului Merano cu plecare si intoarcere aici. Pasul Giovo 2094 m si pasul Pennes 2211 m. Am pleacat dimineata la 9:15 ca si tura trecuta si dupa primii kilometrii in care am incercat sa ma tin de pista de biciclisti am renuntat, pentru ca nu era asfaltata si nici macar cat de cat neteda. Imi pare ca e mai sigur sa mergi cu cursiera pe sosea decat sa te complici pe pista unde nu stii la ce sa te astepti si intoarcearea la sosea dureaza si zeci de kilometrii uneori. Si asta am observat si la altii ciclisti mai tarziu, cei cu cursiere prefera sa ocoleasca pista in anumite zone. Orisicum, soseaua in prima parte, pana la San Leonardo, a fost perfecta, iar muntii care inchideau valea anuntau un pas frumos. M-am simtit si foarte bine, pana chiar pana sus. Am urcat constant cu putine pauze scurte pentru poze, apa, etc. Ultima parte a fost chiar deosebita, aveam si muzica potrivita in casti si am terminat pasul glorios. Sus zapada multa, destul de frig, am stat sa mananc si asta m-a racit si mai mult iar coboratul nu a fost tocmai placut. Jos m-am incalzit la loc dar avea sa aflu rapid o veste care mi-a stricat cel mai mult tura: pasul Pennes e inchis. Am ales sa ocolesc pe plat pentru intoarcere prin Bressanone – Bolzano – Merano. Evident la vale viteza medie a crescut constant pentru ca mergeam bine, desi pe sfarsit a aparut iar vantul din fata. Am ajuns in Bolzano si acolo iar a fost frustrant sa pierd pista ciclabila, sa ajung pe autostrada spre Merano de unde ma intorc cu greu pe pista. Intre orase pista era insa super buna si circulata, am gasit 1-2 ciclisti pe cursiere dupa care sa ma tin (cu greu), am renuntat sa mai caut apa asa ca am ajuns cu bine dar desidratat. Maine sper sa nu fac iar pauza dar mai vedem. Pun trackul si pozele:

Merano – Vipiteno – Bressanone

From Italia 2010 zi 9

ma pierd pe pista ne-asfaltata si ma intorc pe sosea


pe acolo trebuie sa fie pasul


In amintirea pasului Balea


finally


fara asta iesea tura perfecta

aprilie 22, 2010

Merano 2000

In sfarsit, dupa 4 zile de asteptare in Otopeni sa poata pleca avionul, din care doar una am putut face un traseu in Romania, am ajuns in Italia si pentru prima zi am ales in final catararea asta: Merano 2000, fiind foarte aproape: ea incepe in fata cazarii. Sunt de urcat 1310 metri pe o distanta de 16 km deci o panta medie 8.2% cu mult mai mare decat orice facusem pana acum, pentru o distanta asa mare. Asta chiar s-a simtit la urcat, nu cred ca as fi putut face toata distanta fara pauza, oricum pentru mine nici pe departe nu a fost scopul acesta si am facut multe pauze. Am urcat intr-un timp de 1:50 h, si am coborat aproximativ in 20 minute :). Timpul de pedalat la urcare a fost de 1:26 h, ceea ce face o medie de 11.4 km/h. Coboarea a fost si mai spectaculoasa, am batut recordul de viteza de 67 sau nu mai stiu cat era cu 74 km/h. Viteza medie cu care am coborat e de 44 km/h si asta e sigur afectata de cele 3-4 pauze pe care le-am facut pentru poze si alte motive.

Drumul nu se afla in conditii deosebit de bune, dar nici nu te deranjeaza micile imperfectiuni, cele 3-4 tuneluri sunt luminate ceea ce a fost important pentru ca nu mi-am luat nimic de luminat. Per total am fost cu adevarat surprins de panta, sau mai bine zis de efectele ei atat la urcat cat si coborat. Singurul lucru care mi-as fi dorit sa fie altfel este faptul ca nu am vazut nici un biciclist tot traseul. Poate sunt prea multe trasee mai frumoase ca asta, sper sa fie asa… :D. Pe curand.

From Italia 2010 zi 6

« Newer PostsOlder Posts »

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.