Iaşi Outdoors

August 19, 2013

Grossglockner

Si din pacate cam atat s-a ales din tura cea mai importanta de anul acesta, nu ca varful Grossglockner 3798 m, cel mai inalt din Austria, ar fi prea putin. Dar planul initial includea inca 3 varfuri mari din Alpi : Mont Blanc, Matterhorn (foarte discutabil pentru mine) si Eiger toate in aproape 3 saptamani. Eram partu: eu, Lucian, Andrei si Gabi, si plecam cu masina din Bucuresti. La dus am oprit in Ploiesti, unde am participat la Road Grand Prix, un concurs de sosea circuit, impreuna cu Adrian. Asta a faut sa am si mai multe bagaje, si oricum aveam 2 genti mari (una de la Lucian), 1 rucsac mare, iar acum si cursiera. Pe urma am mai petrecut o zi in Bucuresti la cumparaturi si asteptand sa fim gata toti.
Am plecat cam obositi si foarte inghesuiti in masina, avand foarte mult echipament; pus cu greu in toate colturile portbagajului si inca 3 rucsaci mari la mijloc pe bancheta din spate, unul peste altul. Ne-a luat cam o zi si o noapte intreaga de condus ca sa ajungem aproape de Grossglockner, Austria. Dimineata ne-am odihnit putin la marginea unei paduri, fara sa mai punem corturile.


evidenta la echipament

Am continuat sa conducem inca putin, urcand pasul care duce la ultima parcare care e la ~2350m altitudine. Peisajul era tot mai frumos si o multimie de biciclete urcau de dimineata la deal. In parcarea etajata de sus unde se termina soseaua am gasit cu greu loc si ne-am apucat sa ne facem bagajele, incercand sa nu luam ce nu aveam nevoie pentru acest prim varf. Totodata ne-am decis sa schimbam traseul, eu aveam pe GPS cea mai simpla ruta care ocoleste insa destul de mult, dar cum Lucian a mai fost cu mai multi ani in urma pe o tura mai rapida – si ceva mai expusa – a propus sa mergem pe aia si asa am facut. Era destul de tarziu dar aveam sanse sa ajungem pana sus in creasta si sa punem corturile acolo.


varful, cum il vedeam prima data


trasee

O prima opriune destul de aglomerata cobora de la parcare pana pe ghetar, sau in prima parte mai bine spus pana la un lacul care a inlocuit ceea ce a fost recent ghetar, care insa s-a retras ceva mai sus. Dupa ce am intrat pe ghetar si am mai mers putin au disparut brusc oamenii, dar traseul era inca usor de ghicit fiind marcat. Am inceput sa urcam destul de abrupt pe stanca. Cararea nu punea insa probleme, nu erau pasaje expuse si am ajuns cu bine intr-o portiune superioara de zapada si gheata. Aici ne-am pus coltarii, urmand sa traversam cu oarecare emotii mai ales portiunile de gheata. Era panta mare si in jos se continua destul de mult, iar pe gheata coltarii nu prindeau prea mult, insa nu ne-au dat acum decat emotii. Am ajuns dupa inca o limba de gheata si o panta abrupta cu zapada in zona superioara, urma un urcus mai lin si apoi se vedea creasta. Uneori vedeam deja refugiul Erzherzog Johann, 3454 m. Lucian si Andrei mergeau ceva mai bine in fata iar Gabi venea dupa mine. Au gasit ei un loc in creasta unde zapada era aproximativ orizontala, si putin ferit de vant de niste stanci. Am campat acolo si era inca devreme. A urmat o noapte odihnitoare insa vantul ne-a trezit din cand in cand, fiind necesar sa mai tinem cortul sa nu se indoaie.


pe ghetarul Pasterze


urcand pe stanci


de aici urmeaza portiunea de zapada si gheata


urat pe gheata


A doua zi am plecat nu foarte devreme, dupa ce am mancat cate ceva. Ar fi fost bine sa punem jos corturile (doar sa scoatem betele), dar nu am preconizat ce urma. Am trecut pe la refugiu dar nu am intrat inauntru decat foarte putin, a mai urmat o portiune de pietre apoi un abrupt de gheata si zapada unde am pus coltarii si coarda. Era destul de circulat iarasi aici, pentru ca ruta se reunise – de la corturi deja – cu alte rute mai circulate. Locul unde se incepe brusc urcarea pe pietre – catarare destul de tehnica dar frumoasa, este destul de stramt. Aici am asteptat putin si am urcat o prima parte mai scurta cu coltarii. I-am scos si i-am lasat intre niste pietre ceva mai sus. Am tot urcat asa, asigurati in coarda inca o bucata, apoi pe o creasta mica pe care trebuie sa asiguri in niste piloni metalici, si o ultima coborare si apoi urcare – o sea intre cele doua varfuri, destul de abrupte. Vantul nu ne lasa in pace si asta facea ziua mai neplacuta, plus circulatia pe traseu. Dar am ajuns cu bine pe varf si am avut ceva timp de poze si admirat peisajul.

Inca de pe portiunea de stanca am observat cum corturile noastre din vale – daca vedeam corect – fie se miscau in vant, fie deja fusesera luate cu totul si duse cine stie unde. Lucian care se simtea ceva mai bine a plecat inainte sa le recupereze, dupa ce am terminat cu stancile, iar apoi am continuat coborarea ceva mai incet in 3. Cand am ajuns si eu la corturi l-am gasit pe Lucian recuperand echipament, doar cu cortul nostru rupt si cu betele indoite, iar cortul celalalt era plecat cu totul. Din fericire aproape tot ce era in interior (in afara de un izopren si doua frontale) au ramas afara, si le-am gasit aici in niste gropi. Lucian si Andrei au incercat sa se intoarca unde vazusem eu un rest de cort – ceva portocaliu asemanator, insa pana s-au intors ei nu mai era nimic deja. Eram acum nevoiti sa coboram pana la masina, ceea ce aveam de gand sa facem oricum. Am ales sa coboram tot pe ruta pe care urcasem, fiind mai scurta.


incercand sa gasim cortul disparut

O prima parte a fost usoara si chiar placuta, pe zapada in panta usoara, apoi stiam ca urmeaza o gheata foarte abrupta care nu mi-a placut deloc la urcat. Acum parca a fost mai bine, probabil venind din deal am putut vedea mai bine cum sa ocolim gheata. Imediat mai jos insa avea sa se intample cel mai urat eveniment de care am avut eu parte pe munte pana acum.

Trebuia sa coboram pe o portiune abrupta de zapada in stanga (cum coboram) unei stanci; apoi inca o portiune de gheata trebuia parcursa diagonal pe panta pana la o alta stanca dupa care tineam minte ca panta se mai linisteste. Mergeam toti incet, in ordinea Lucian Andrei eu si apoi Gabi. Eram oarecum linistit pentru ca trecusem de gheata si acum mergeam pe zapada. Totusi, la un moment dat Andrei aluneca cu un picior de unde era, si incepe sa cada incet la vale. Personal nu am simtit acum un pericol prea mare, imi dadea senzatia ca s-ar putea opri si ca asta urmeaza sa se intample. Ne uitam toti la el si i-am strigat sa foloseasca pioletul, ceea ce el evident ca incerca. La un moment dat a parut ca se opreste, cu putin inaintea unei portiuni si mai abrupte de gheata. Inca nu constientizam nici eu ce se poate intampla si ce s-a intamplat. Andrei n-a reusit decat sa incetineasca caderea, eu am ramas mut si m-am speriat in final cand a ajuns la gheata. Gheata era mai abrupta si dupa cativa metri nu se mai vedea ce urmeaza, dar era clar ca urma si mai abrupta ca ce puteam sa vedem. Andrei a prins viteza, cum a ajuns pe gheata, pare ca s-a rasturnat si apoi .. a disparut.

La inceput am vorbit cu Lucian sa luam coarda – care era la mine in rucsac acum – si sa coboram dupa el. Nu parea imposibil, pentru atata distanta cat puteam sa vedem, asa ca am inceput sa cobor spre el si el la vale. El s-a speriat insa cand a ajuns la gheata. Dupa portiunea asta de gheata era o stanga alungita spre vale pe langa care era zapada, pe care am fi putut mers. Dar intai trebuia trecuta gheata. Dupa cateva minute de coborat increzator a intrat frica brusc si in mine. Nu mai puteam merge deloc eficent, continuam foarte incet infingand pioletul cat de mult puteam si coltarii la fel. Intre timp Gabi a sunat la salvamont, formand 112. Apoi s-a urcat pe stanca de sus si a mers putin la vale pe ea, si in ceva timp ne-a strigat ca il vede jos pe Andrei. Asta era foarte bine, si cred ca a fost un prim factor pozitiv. Un altul a fost faptul ca aveam telefon – din pacate doar Gabi, si mai ales ca aveam semnal. Vizibilitate era perfecta, dar batea vantul. Cei de la urgente ne-au spus sa nu coboram noi dupa el, pentru ca trimit elicoptere care vor ajunge imediat. Din motivul asta si pentru ca ne-am speriat – acum tot mai tare, cel putin eu; am decis sa nu mai coboram. Am urcat inapoi cu greu la Gabi si ne-am dus amandoi pe stanca. Intre timp Gabi a spus ca pare ca-l vede pe Andrei miscandu-se, ceea ce a fost iarasi un lucru foarte bun. N-am stiut asta sigur insa, pana cand nu am ajuns si eu si m-am uitat prin aparatul foto. Ar fi fost foarte util acum binoclu dar binoclu era la masina. Am mai sunat de cateva ori la salvamont, incercand sa ne asiguram ca vor veni si sa aflam cat de repede. Elicopterul a aparut cam in 30 mintue, insa n-a putut decat sa survoleze zona. Ne vedea sigur pe noi si incercam sa-i facem semne sa-i aratam unde a cazut Andrei, adica fix mai la vale de noi. Probabil ca au observat si ei, si bine ca Andrei avea gheaca si casca galbene (spre deosebire de ale mele, care sunt negre 😦 ). Aveam de asteptat aici fara sa stim ce e cu Andrei jos, si desi el se misca clar ne imaginam tot felul de scenarii. Mai mult, un bolovan destul de mare incat sa poata provoca orice tragedie s-a desprins si a inceput sa cada fix pe culoarul pe care cazuse si Andrei. Vedeam doar zapada cum sare in toate partile la contactul lui cu pamantul. Incercam sa tipam si sa-i atragem atentia lui Andrei, pe langa care bolovanul a trecut la doar cativa metri. Apoi el s-a miscat putin si s-a adapostit dupa o stanca. Se misca insa greu si ne puteam da seama ca nu sta in picioare ci in fund, si ne-am imaginat ca a patit ceva la picioare totusi.
Daca ar fi fost sa asteptam o echipa de salvare terestra care sa vina de la parcare ar fi durat mult, poate vreo ora jumatate minim, ceea ce ne cam speria. Norocul nostru a fost insa ca au venit 4 salvamonti (ghizi mai exact) de sus de la refugiu. Au ajuns cam in 40 minute dupa ce am sunat, si coborat cu coarda toti 4 mult mai repede si confident decat ne-am fi asteptat sau mai ales permis noi. Ne-au sups sa stam acolo si si-au facut un plan despre cum sa coboare la Andrei pe care-l vedeau si ei. Pe urma ne-au zis sa urcam la deal pana la refugiu unde sa stam peste noapte, portiunea de mai sus nu era asa periculoasa. Am asteptat insa pana am vazut ca au ajuns la Andrei.
Dupa asta ne-am legat in sfoara si am inceput sa urcam. Am trecut rapid de ce mai era tehnic si periculos, iar dupa inca o distanta ne-am intalnit cu alti 3 ghizi care veneau dupa noi. Cel mai benefic a fost faptul ca ne-au spus despre Andrei, comunicand cu ghizi care ajunsesera la el; ca este intr-o stare buna, avand insa probleme la picioare si la piept. Dupa ce am urcat inca putin cu ei am vazut si elicopterul cu care l-a luat in final suspendat pe sfoara intr-o targa, impreuna cu un ghid si l-a dus spre parcare.
Ghizi care erau cu noi ne-au sfatuit sa alegem sa coboram la Salmhutte, un refugiu mai jos de pe ruta clasica. Asa am si facut. Cand am ajuns la refugiu stiam deja ca Andrei e la spital si ca nu e intr-o stare critica, si incercam sa sunam la asigurare si sa aflam numarul politei.


intorcand-une la stanca dupa ce Andrei a cazut
eu, cu mult mai putina incredere in zapada


cum il vedeam jos pe Andrei, cu zoom maxim


salvamontii


Urmatoarea zi am plecat dupa ce am primit cheia de la masina – care era la Andrei, adusa de ghizi dimineata pana la noi. Am mers destul de mult si obositor pe ploaie. Mai mult nu mai aveam prea multa mancare asa ca am plecat fara sa mancam; si am mers asa pana am ajuns la sosea. De acolo dupa ce am mancat ceva rapid am plecat spre Lienz, unde am mers la spital. Ne-am bucurat mult sa ne revedem cu Andrei si sa vedem ca e bine – partial. Avea o fractura (?) la piciorul stang, si tot piciorul era in ghips acum, pe langa multe alte vanatai si zgarieturi dar nimic foarte grav. Am stat mai mult cu el la discutii iar dupa asta am plecat cu masina noasta cu Andrei cu tot; care acum statea pe scaunul din fata tras in spate la maxim.


inapoi la sosea


Heiligenblut


la spital, elicopterul parea ca face destul de multe drumuri ..

Am condus o gramada pana in Viena, unde era varul lui Andrei si unde urma sa vedem ce facem mai departe, si cum ajunge si Andrei in tara. Dupa ce am dormit o noapte la hostel si am cautat variante pentru Andrei – care erau oarecum ok urma sa vedem ce facem noi. Eu as fi vrut sa continuam, cel putin pe Mont Blanc dar oricum rutele cele mai usoare, insa Lucian si Gabi au preferat sa ne intoarcem; si asa am si facut. Cu ceva organizare am reusit sa incapem toti patru astfel in masina, si la intors am oprit in Ungaria la lacul Balaton pentru o zi intreaga unde ne-am relaxat la un camping. A fost necesara si binevenita ziua asta, mai ales ca facusem atata drum in masina.


in camping, zi de relaxare

Cateva concluzii personale:

* am fost vinovati de ce s-a intamplat, pentru ca ne-am grabit prea mult in prima parte a turei; pentru ca am ales ruta ceva mai grea si mai ales pentru ca am mers fara coarda
* poate fi critic sa scoti betele cortului daca urmeaza sa-l lasi campat o zi intreaga si bate vantul (si cum vantul poate incepe sa bata oricand, e bine sa faci asta totdeauna in zonele expuse).
* trebuia sa mergem asigurati cu coarda pe mai multe traversari. Totusi inca nu sunt convins ca la o cadere a unuia din 4 coechipieri toti pe gheata abrupta ceilalti 3 ar putea sa-l opreasca. Eu de-abia imi tineam eu echilibrul pe gheata. Pe de alta parte insa, coarda era destul de lunga inca sa traverseze bucatile de gheata; si ar fi utile si pitoanele de gheata (pe care noi nu le aveam).
* serviciile de urgenta au functionat foarte bine, si presupun ca asa este si in restul Alpilor
* este foarte important sa ai asigurare care sa includa si activitati gen alpinism. Factura de elicopter a fost de 12000 euro, restul nu stiu inca exact. Andrei avea asigurare si s-a folosit de ea din plin
* graba ne-a scurtat si stricat toata vacanta aproape; ca sa nu mai zic de Andrei care urmeaza sa stea cu piciorul in ghips / atele o buna perioada de timp. Sigur, si mai mult; la o cadere de 250m lucrurile s-ar fi putut termina si mult mai grav

Traseul complet realizat de noi; pe o durata de 3 zile (~2 zile complete).

Anunțuri

Iulie 24, 2013

Shasta 4322m, Crater Lake si Lassen

Probabil una din ulimtele iesiri nementionate din trecut si mai sigur cea mai importanta. Mai mult este si aproape singura iesire din state importanta despre care n-am povestit, si cel mai lung concediu pe care l-am avut acolo in toata perioada : 9 zile, 2 weekenduri legat cu zilele libere dintre, 2 zile sarbatori nationale – thanksgiving si 3 luate din concediu. Plecarea sambata pe 17 noiembrie cu masina de acasa, urmand sa vedem mai multe obiective si mai important 2 parcuri nationale si Shasta, pana si dupa la granita Californiei cu Oregon.


Crater Lake National Park
Am inceput cu ce era mai departe, asa ca prima zi a fost un condus continuu, pana in Oregon unde am intalnit zapada si temperaturi mai mici. Am campat intr-un loc oarecum interzis intre niste case mobile, iar a doua zi ne-am continuat drumul pana la Crater Lake National Park. Aici am stat aproximativ doua zile dar vremea nu ne-a lasat sa vedem peisajul, fiind tot timpul innorat. Am facut insa amandoi – eu si Titus – un hike sustinut pana pe un varf mai important din zona (Garfield & Appelgate mai exact, cele mai inalte de pe marginea craterului). Am vazut putin lacul insa vizibilitatea era redusa.


Applegate Peak – 2477m
Track Strava


(cum arata lacul intr-o zi cu vizibilitate) – poza preluata National Geographic


Lava Beds National Monument
In urmatoarea parte a turei am revenit in California, dar in nord foarte aproape de granita. Nu era un obiectiv principal, dar un ‘national monument’ care parea interesant, si asa a si fost. Am prins vreme mai buna, nu senin insa vizibilitate ok si poate asa au fost si pozele mai interesante.


Pestera luminata. am fost si in cateva fara lumina


Titus intr-un pasaj ingust, cam singurul de asa mic prin care am trecut


Shasta
Acum sa trecem la partea principala a intregii ture, mai ales pentru mine. Observasem Shasta de cateva luni inainte, ca o bulina mare alba pe imaginile din satelit Google Earth si mi-a atras atentia. Un adevarat stratovolcan, asemanator Rainer, insa unul din cei mai din sud din marele lor lant, cu o altitudine mare : 4322m. Era noiembrie destul de tarziu si aveam de gand sa incerc sa urc pe el. Este evident in emisfera nordica asa ca ce aveam in gand era sa fac un 4miar iarna, si asta solo; pentru ca nu am gasit nici un alt coechipier. Am cautat sa aflu din timp ceva mai multe informatii despre cat de accesibil sau periculos este, care sunt rutele cele mai potrivite iarna. Ma bazam in mare parte si cu intalnirea cu padurari de la plecare, care insa n-a mai avut loc.

Localitatea cu aceelasi nume „Mt Shasta” unde am dormit la hotel noaptea dinainte este la aproximativ 1100m altitudine. Cand am ajuns era senin si puteam vedea muntele fix de sub el, imens si singur, cum era de asteptat. Inca il mai vazusem cu ceva timp intainte, de la o distanta impresionanta.


in drum apropiandu-ne de Shasta, vremea se face mai buna dupa cum era anuntat
asta a fost si un motiv pentru care am ales sa mergem intai la Crater Lake, ca sa ajungem la Shasta pe vreme buna


prima data cand vedem muntele


si mai aproape

Inainte de plecare am facut inregistrarea la padurari, insa nu am gasit pe nimeni care sa ma poata sfatui. Era sarbatoare si aveau toti liberi, insa sistemul de inregistrare permitea sa faci asta fara ca ei sa fie acolo, inclusiv plata taxei (parca 20$ din ce tin minte). Am gasit la un magazin de munte si o harta faina care arata si ruta pe care am decis acum sa merg, fiind recomandata iarna : Casaval Ridge. A doua zi ne-am trezit cu noaptea in cap si am urcat cu masina cat de mult s-a putut, pana la intrarea pe poteca, la 2150m altitudine aproximativ.


Casaval Ridge, creasta din partea din stanga pe care urma sa urc
nu stiam cum voi ajunge pe ea exact, traseul intrand initial in valea din dreapta ei
poza facuta din oras de jos


Avalanche Gulch – valea de undeva din dreapta
poza facuta putin dupa intrarea in traseu.

Am urcat initial amandoi, in final Titus mergand destul de bine a ajuns chiar pana aproape de 3000m. Nu am intalnit multi alti oameni, doar cativa in galeata si mai spectaculos niste schiori care au coborat din creasta chiar cand am ajuns noi la ea. Atunci am hotarat sa ne despartim, Titus fiind fara planuri prea mari si fara echipament.


din vale, privind spre sud de unde veneam


schiorii


ultima poza facuta de Titus cu mine

Am inceput sa urc spre creasta in abrupt, pe unde coborasera schiorii. Mi-era putin frica de avalansa mai ales ca mergeam oarecum dupa capul meu. Am luat-o putin dupa niste stanci unde mi se parea mai ok. De frica am mers destul de rapid si m-am cam incalzit si obosit, dar am ajuns sus. De-acum trebuia sa tot urc pe muchia asta, si nu prea puteam estima usor cat mai este, parea totul destul de aproape. Nu s-a dovedit asa pana la urma, si timpul a trecut pe nesimtite. Mi-am facut ceva de mancare dar nu dupa mult timp am pus si cortul intr-un loc pe care l-am considerat bun, pe la 3400m din ce tin minte. Am avut mult timp si am facut niste timelapseuri cu trepied si aparat, care n-au iesit insa chiar asa bine, fiind si prima data.


ajuns in creasta


unele portiuni mai tehnice / greu de ocolit


pranzul cald

A doua zi m-am trezit la rasarit si am plecat dupa ceva poze si o mancare sanatoasa. Am lasat aici cortul si alte lucruri – trepied etc. In primele parti am avut si cele mai grele portiuni tehnice, mai ales ca urmam niste urme care au luat o ruta putin mai periculoasa de pe care m-am intors la un moment dat. De aici din creasta pana jos in galeata nu am mai intalnit pe nimeni, mergand singur pe o suprafata destul de mare, si avand mai tot timpul insa vizibilitate pana jos in oras. Am avansat mult mai greu fata de ce ma asteptam, am ajuns pe ceea ce credeam initial ca e varful dar s-a deovedit a fi insa doar un platou, varful era un alt abrupt mai in spate. Aici vantul era foarte puternic mai ales la rafale, aveam momente la care ma puneam in genunchi si ma opream ca sa ma ma dea jos. Totusi se putea merge destul de sigur pentru ca eram departe de orice vale sau abrupt. Ultimele stanci si denivelari de pe varf mi-au dat oarecare emotii pentru ca nu stiam care exact este cea mai intalta, insa am urmarit gps-ul si cand am ajuns sus mi-am dat seama. Sus era un fel de groapa mica in varf de varf de stanca si munte, ceea ce a fost perfect pentru ca am putut sta acolo cateva secunde si am facut un filmulet. Eram foarte bucuros ca am reusit sa ajung aici, si stiam ca am facut cel mai greu varf cu siguranta – in conditiile si perioada data; de unul singur.


umbra muntelui la rasarit


panorama cu locul de cort, orasul in vale si varful Shastina in dreapta pozei


rasaritul


continuarea traseului pe creasta


corturi si alti oameni – doar in vale


Lassen Peak – cel mai din sud vazut de aici


calare pe muchie


pe aici pe undeva m-am intors putin si am luat alta ruta


sastrugi aproape de varf


pe varf – 4322m solo in noiembrie 😀


panorama in vale, cam asa arata si in celelalte parti

La coborat m-am simtit iar obosit, si de-abia asteptam sa ajung sa trec de platoul de sus dupa care stiam ca vantul va fi mai potolit. De aici se vedea in partea nordica si singurul ghetar cu crevase, in rest erau trecuti pe harta dar aparent acoperiti de zapada acum (in partea sudica, de unde veneam eu). Am ratacit putin si la vale, fiind speriat acum mai mult de avalanse – pe vai de zapada mai adunata intre muchii de dimensiuni mici relativ insa, si n-am avut nici o problema in final. Ajuns la cort si fara sa pot lua legatura cu Titus inca – el plecase cu masina pana in Redwoods National Park – chiar cand a apus soarele, m-am gandit totusi sa plec in continuare. Am strans cortul in timp record (din pacate l-am si gaurit putin cu coltarii) si am luat-o rapid la vale. Stiam ca am aproape o ora de lumina pana sa ajung jos in galeata, coboratul de pe muchie fiind singura parte pe care mi-ar fi placut totusi sa am lumina. N-au fost probleme. Nici jos cand am ajuns, desi lumina soarelui nu mai era prezenta, rasarise luna si vedeam perfect pe zapada. Incercam sa iau legatura cu Titus si Daniel care venea cu trenul in zona si intra in echipa, dar nu prea reuseam. Mai tin minte ca am cazut de doua ori la vale destul de periculos, cu fata in jos, odata mi-a cazut casca si s-a dus foarte mult si rapid in vale, oprindu-se la limita la care inca o mai vedeam, dar am putut s-o recuperez. Am reusit sa iau treptat legatura cu baietii si sa ne sincronizam, si am ajuns in final si la parcare, unde erau cateva masini dar nici una nu cobora in jos, asa ca trebuia sa-l astept pe Titus. Un cuplu de americani mi-au dat un ceai cald, parca ceva de mancare nu mai tin minte. Mi-am facut si eu o supa calda si l-am astepta pe Titus, cu care am coborat pana in oras unde am mancat super-mult si mi-am mai revenit dupa oboseala. Am condus pana in Weed sau Redding unde aveam un hotel, iar noaptea tarziu a venit si Daniel cu trenul.


cortul la intors, aproape de apus

Track Strava


Lassen National Park

Urmatoarea zi am condus pana in Lassen National Park, incurcand drumurile si mergand pe o scurtatura neasfaltata total nepotrivita pentru masina noastra. Am vrut sa vedem atat intrarea din nord cat si cea din sud ale parcului, soseaua dintre ele fiind clar inchisa. La sud, era deschis centrul de informare si am campat aproape de el in zapada.


Lassen Peak ~3100m, dinspre nord


Shasta vazut de la distanta din sud. Il priveam cu alti ochi acum 😀


noaptea, la intrarea din sud

Urmatoarea zi – si ultima din toata tura am facut un hike destul de frumos pana pe un varf din apropiere unde mai mult ne-am jucat insa, dat pe fund la vale, demonstratii de folosire piolet si alte lucruri. Oricum cerul era perfect senin si peisajul super.


sulf


eu si Titus


toti 3 pe un varf


demonstratie de piolet si coltari

Cam asta a fost, cea mai lunga si una din cele mai complexe ture pe care le-am facut in state. Cel mai important pentru mine a fost Shasta, pe care imi pare rau ca nu am avut coechipier. Nerecomandat solo insa cam asta era una din principalele probleme acolo – mi-era greu sa gasesc oameni cu care sa ma potrivesc la ture, mai ales ture de munte si mai ales de iarna. Oricum asta clar ca s-a meritat din plin. De atunci n-am mai ajuns la 4000m si cred ca nici 3 mii, insa in curand asta se va schimba 😉

August 19, 2012

Mount Rainier

Planificat relativ din scurt, si pentru o ocazie speciala, Mount Rainer s-a incardat perfect cu o schimbare de peisaj; fiind mult mai in nord si la altitudine este inzapezit incepand de la 1600m, astfel era clar ca o sa folosim iar echipamentul de iarna, si ce mai era nevoie. Ocazia speciala era vizita lui Mihai prin zona cu munca, insa weekendul liber ne permitea din Seattle sa mergem pana unde se incepe urcarea, localitatea sau mai bine zis statiunea Paradise. Pentru mine o zi in plus de concediu, si inca jumatate neplanificata la intors au extins putin vizita; si am si lucrat 2 zile din saptamana ce urma din office-ul din Seattle, iar noaptea am stat la TVA in apartament. Vineri am ajuns de dimineata cu avionul in Seattle si m-am dus direct la inchiriat masina, totul era planificat si verificat. Am mers cu ea singur toata ziua inainte si inapoi pana in Paradise, unde am luat permisul de urcat, destul de scump 43$ mai ales dupa ce conduci o zi intreaga pentru el. Intors tarziu si foarte obosit in Seattle, ma intalnesc intai cu TVA si apoi cu Mihai si un coleg de-al lui, Andrei; cu care urma sa mergem prin parc.
Cum pentru varf era nevoie sa plecam cel tarziu pe la 4 dimineata si noi acum ajungem in camping inapoi de-abia pe la 1 noaptea, nu prea mai mergea sa facem urcarea sambata. Ramane ca sambata sa ne plimbam lejer prin parc prin apropiere de masina, toti 4, iar duminica desi ultima zi fara munca sa facem varful, eu si Mihai. Sambata am dormit mai mult si ne-am plimbat pe jos pe unde nu era nici zapada si nici frig sau alte probleme.


ma revad cu Mihai in Seattle


la camping


Rainer pe fundal


Mount Adams (cred)


si Rainer, sigur

Duminica reusim sa plecam cat de devreme speram, avem putin de condus dar la 3:45 o luam la picior cu toate pregatite. Si Vlad si Andrei urmau sa urce pana la primul refugiu dar plecand mult mai tarziu. Noi reusim sa trecem de refugiu, sa urcam in continuare printre o gramada de alpinisti destul de echipati (majoritatea grupurilor mergeau asigurati). Noi stateam ceva mai prost cu echiparea: Mihai isi uitase suprapantalonii acasa, asa ca a urcat in blugi, iar eu pierdusem pe undeva ochelarii. Dupa experienta din Maroc in care a 2-a zi nu puteam sa ma uit la nimic luminos (mersesem pe zapada fara ochelarii), asta imi dadea ceva emotii. Am mers cu ochii semi-deschisi si nu a fost chiar atat de grav. Vreo doua zile de vazut prin ceata pe urma din care cel mai grav lucru a fost ca nu am putut conduce deloc la intors. Pe munte am urcat bine, fiind fara bagaj prea mare si am ajuns pe la 1-2 ziua pe craterul de pe varf, unde am hotarat sa ne intoarcem. Undeva la 4320m am ajuns si mai era vreo jumatate de ora pana la 4392m cat are exact varful, dar eram oricum intarziati. Ultimul grup care facuse varful il intalnisem cu ore bune inainte sa ajunge noi sus, coborand. Eram ultimii. Am facut poze si ne-am intors. La vale a fost bine si mai frumos prima parte, mai jos de refugiu insa ceata si norii au aparut si era ceva mai greu sa ne orientam, mai ales ca nu era propriu-zis o carare ci multe urme pe zapada. In final am ajuns, ne-am intalnit si cu baietii care au fost si ei pana la refugiu, si cu greu ne-am intors acasa si am intrat direct intr-o zi de munca, dupa cateva ore de somn si un dus.
Am urcat duminica de la 1600m la 4320m in total 2720m si i-am si coborat in 15 ore total. Cred ca niciodata nu am mai urcat atat de mult intr-o singura zi fara bicicleta.


Mihai urcand, putin inainte de rasarit


eu la refugiu (Muir Camp)


Mount Rainier are cel mai mare complex de ghetari din USA in afara Alaska, destul de explicabil asta


Ingraham Flats, ultima ‘tabara’ inainte de varf


odihnindu-ma inainte de ultimul abrupt


Mount Adams


pe varf


Little Tahoma Peak


o vulpe pe drumul de intors

Cam asta a fost, un weekend cu adevarat deosebit din doua motive, intalnirea cu Mihai si un munte mare, serios, cu zapada si crevase si ce e mai interesant, al 2-lea ca altitudine pentru mine si primul pentru Mihai. Ne-au iesit foarte bine toate chiar asa din scurt cum a fost nevoie sa le planificam. Urmatorul weekend cand Mihai era inca in state a venit in San Francisco la mine si am facut impreuna un maraton; cel mai popular din zona. Despre asta insa altadata.

Martie 11, 2012

Yosemite Iarna

Probabil unul din cele mai notabile posturi de cand m-am mutat in California. Motivatia – in mod special folosirea echipamentului de iarna, atat timp cat aici, macar la munte, mai este iarna. Adrian mi-a adus de acasa si bocancii de iarna si sacul de dormit, astfel incat era important sa le folosesc macar odata. Tura viitoare sper ca va fi vara in Alaska, dar pentru California doar in muntii Sierra Nevada gasesti zapada iarna, cel putin in apropiere de mine. Evident ca in Yosemite era si cel mai usor sa ajung, nu destul de usor insa, si cunosteam putin si zona, avand insa si destule locuri noi de cercetat. In cadrul Yosemite, am ales varful Lyell ca tinta principala, pentru este cel mai inalt din parc, cu 3999m altitudine. In vara 2010 mai incercasem odata acest varf, in conditii oarecum opuse : o tura de o singra zi (chiar mai putn), vara, fara posibilitate de campat, si am reusit atunci sa ajund doar pana in Donohue pas, pe la 3600m, mergand vreo 40 kg fara sa-mi ating totusi obiectivul complet. Diferenta fata de atunci este ca acum aveam sa il incerc incepad din Yosemite Valley, pasul Tioga fiind inchis iarna, trebuia sa fac un drum mult mai lung, incepand de la ~1200m altitudine fata de ~3000m cat mi-ar fi permis daca era deschis pasul. Avantajele insa sunt timpul, aveam cam 3 zile pline de traseu, echipamentul mult mai complet, cort, etc; si faptul ca nu imi trebuia rezervare pentru permisul (‘wilderness permit’) necesar pentru a campa in zone superioare. O mica parte din echipament am completat-o prin comenzi pe Amazon in ultima saptamana (primus, cort), astfel incat vineri seara eram gata de o iesire de 4 zile, din care 3 pline dedicate traseului.
Un prieten din San Francisco m-a ajutat cu o cazare vineri noaptea acolo, pentru ca sa pot pleca a doua zi devreme dimineata; si ii multumesc si pe aceasta cale. Un alt element nou e ca am gasit o modalitate de transport mai eficienta putin, desi destul de scumpa (235$), un tur oferit de extranomical.com. Turul foloseste si e frecventat mai mult de straini care viziteaza zona, probabil cei care s-au stabilit aici au masini si nu e prea convenabil. Mie mi-a convenit si asa, chiar daca a fost putin mai scump, si in plus am aflat si cateva lucruri interesante de la ghid despre California, Sierra Nevada, Yosemite.


Sambata Ma trezesc devreme pe la 5 daca tin minte bine, si ma duc rapid la punctul de unde am spus sa fiu preluat de autobuz. Intarzie vreo ora aproape, iar cand vine e destul de plin. Nimeni nu avea rucsac ca mine, dar gasim loc pentru el si in final plecam din San Francisco. Dupa cele 5-6 ore de tranzit destul de interesante dealtfel, ajungem in Yosemite Valley unde prima oprire este la Tunel View. Chiar daca ma intarzie cu plecatul efectiv in traseu de oprirea asta ma bucur in mod special, pentru ca e considerata una din cele mai frumoase panorame din Yosemite, si chiar din lume :), iar eu nu o vazusem inca. Mai mult, e senin perfect asa ca evident toata lumea face poze.

From Yosemite Martie

Tunel View


cu putin zoom: (de la stanga la dreapta): El Capitan, Clouds Rest (inzapezit), Half Dome


la intrarea in vale pe stanga e El Capitan, perete vertical de 900m


Yosemite Falls, a 5-a cascada din lume ca inaltime

Dupa alte cateva opriri ajungem si la cea finala. Vorbesc putin cu ghidul, sunt singurul care o sa stau 4 zile, aproape toti fiind pentru un ‘day tour’. Programul normal e luat masa in vale si intors acasa, eu desi am cu 3 zile mai mult decat majoritatea, consider ca nu am timp sa iau masa acum, decat ceva pe fuga. Trec pe la centrul de informatii si imi iau permis, le zic ce planuri am, ei imi verifica putin echipamentul. E important sa stie cam pe unde ma duc, totusi fiind o tura de iarna realizata solo, mai ales ca aflu ca in zona respectiva nu prea merg oameni iarna. Numai bine, o sa fiu si mai singur 😛
Pe la ora 3:30 ajung cu ‘free shuttle’ in punctul de unde se face intrarea in traseu. E vreme buna, pe aici sunt inca oameni, asa ca ii dau rapid pe portiunea pe care o cunosteam de cand urcasem pe Half Dome. O singura variatie mica ma face sa ratez la dus Vernal Fall, pentru ca poteca ce trece pe langa ea e inchisa iarna. O vad eu oricum la intors, iar acum ma grabesc sa ajung cat se poate pe lumina la Little Yosemite Valley, un loc de camping special amenajat sub Half Dome, pe la 1800m. Ajung chiar la limita cu lumina, insa imi dau seama ca atat timp cat e senin nu voi avea probleme nici noaptea: Luna aproape plina si zapada pe jos face vizibil totul aproape ca ziua. Doar vreo 6 km parcursi si urcare cam 600m, in prima jumatate de zi de traseu. Imi pun cortul rapid si-mi fac de mancare, nu e nimeni dar e frumos, liniste si pace. Stau asa si ma gandesc la faptul ca e prima data cand campez pe continentul American, dupa ce am campat deja in Europa, Africa si Asia. Acum au mai ramas tot mai putine continente..


Nevada Fall


cortul nu s-a dovedit prea bun, un singur strat si fara ancore
cu siguranta nu un cort de iarna, dar cu sacul de deormit super-ok, am dormit bine


primusul e insa excelent


pe la 1 noaptea ma tresezte o cucuvea (!) ies afara si fac niste poze cu expunere


Duminica Destul de obosit, nu aud ceasul cand suna la 5. Ma trezesc pe la 6, dar pana pe la 8 aproape nu sunt gata de plecare. In final, plec, totusi putin intarziat fata de plan. Urmeaza sa merg pe valea raului Merced, ca si pana acum, macar pana la lacul Merced. Pe parcursul zilei vad ca valea asta e foarte lunga, si urca lin. Practic stilul asta de vale nu se gaseste in Carpati sau pe unde am mai fost eu, si e interesant, dar poate putin plictisitor pana la urma. Poti merge si cate 3-4 zile pe o vale din asta, urcand incet si avand peisaje similare, dupa fiecare cotitura, dar destul de frumoase incat sa nu te plictisesti. La mine, s-a mai schimbat putin peisajul cand stratul de zapada s-a facut tot mai gros, apoi incepe portiunea in care trebuie sa bat zapada, dragut la inceput dar pana la urma tot mai greu, simt nevoie mare de coechipier cu care sa fac schimbul. Imi amintesc si de intrebarea din vale, daca am ‘snow shoes’, rachete. Mi-ar fi prins bine. Dar sunt obisnuit doar cu bocanci si parazapezi, cu batut si cazut pana la genunghi la fiecare pas, si asa continui. Soare puternic, trebuie sa-mi pun si ochelarii, incerc o singura variatie de la traseu pentru a ocoli zapada, insa sunt nevoit sa ma intorc. Deci am parte si de cateva momente speciale, insa pe la jumatatea zilei ma simt tot mai obosit. Cand ajung la lacul Merced, e 3:30, dar tremur tot si nu mai pot merge normal. Rucsacul il simt foarte greu, adevarul e ca imi luasem putin prea multa mancare, si destul de mult echipament. E un camping special aici si chiar multe cladiri, toate inchise, asa ca imi pun cortul. Imi dau seama ca nu mai pot continua, ma simt terminat, si iau decizia asta care avea sa schimbe tot rezultatul turei. Vina principala cred ca o are faptul ca nu am mancat foarte bine dimineata, si nici in timpul zilei. Urmeaza sa ma chinui sa mananc cat mai mult, ca sa pot sa o duc toata ziua cat e lumina, si aveam sa reusesc asta in ziua urmatoare, dar acum .. e deja prea tarziu. Ma ocup de campat, mancare, niste poze, si ma culc pe la 6 dupa-amiaza. Dorm dus, undeva la 2200m, la peste o zi de mers distanta de orice alt om, pentru ca nici oameni, nici urme nu am vazut toata ziua.


urme de urs, undeva pe la 1900m, singurele pe care le vad


pasaje ce necesita atentie


aici incerc sa evit zapada pe partea stanga, insa e cam expus, asa ca ma intorc prin zapada pe dreapta raului, cum e traseul normal


alte pasaje ce-ti ridica pulsul


(poza cu timer), greu la batut


pauza necesara


ajung si la Merced Lake


alimentare (jos – cutia speciala de depozitat mancare, ferit de urs)


seara ma plimb putin pe lacul inghetat


Luni
Ma trezesc mult mai odihnit si bine. Urmeaza un moment greu, de gandire, sa iau decizia finala, daca ma duc in sus spre varful Lyell, sau cobor inapoi, realizand insa un varf secundar. Pana la urma aleg a doua varianta. Lyell pare putin prea departe pe harta, si risc sa nu pot sa ma mai intorc la autobuzul care venea peste 2 zile, mai ales, dupa experienta din ziua precedenta in care la 3:30 nu mai puteam continua. Acum insa ma alimentez fortat mult mai bine, si reusesc sa merg toata ziua voios. Varful secundar avea sa fie Clouds Rest, o muchie de deasupra Half Dome, care atinge cota 3027m. Am harta si stiu exact unde sa fac abaterea. Traseul il urmaresc bine tot timpul, doar pe portiuni scurte mai ratez cararea, in mod special unde e mult prea multa zapada ca sa se vada orice. Bat mult mai multa zapada decat in ziua precedenta, aproape toata ziua merg cu zapada pana in gat. Fac pauza de masa la pranz, iar aproape de varf incerc iar o evitare a zapezii pe un versant de stanca abrupt, pe care merg pe limbile de zapada care sunt, acestea devin insa prea subtiri si ma retrag, inapoi la stratul gros de zapada care ma incetineste si ma stoarce de energie. In final, fix la apusul soarelui (aprox 6:30 p.m.); ajung pe Clouds Rest. Fac multe poze rapid ca sa am timp sa cobor putin si campez pentru prima data chiar in zapada, aproape de cota 3000m.


portiune foarte greu de batut


dupa ce ajung intr-un fel de pas se deschide privelistea si incep sa vad varfurile mari
nu-mi dau seama care e Lyell exact, dar sunt multe frumoase si le incadrez cum pot in fotografii


zona cam expusa la care trebuie sa renunt in final


foarte aproape de varf, soarele apune


jos, Yosemite Valley, si Half Dome


iarasi, cateva poze de noapte


Marti E mai frig ca de obicei dimineata, initial cred ca e doar de la altitudine. Imi dau seama apoi ca bate vantul, si mai mult, viscoleste. Dupa 3 zile de senin perfect in ultima zi ma trezesc pe furtuna. Cu greu ies din sac, e frig tare si in cort. Fac o supa inauntru cortului. Ma imbrac in sfarsit cu toate hainele, bucuros oarecum ca nu le-am carat degeaba, si ies afara. Nu e chiar asa rau pana la urma. Destul de rapid sunt gata de plecare. Trebuie sa cobor 1800m altitudine, dar stiu cat de cat cararea si am destul timp. Dupa vreo ora aproximativ ies din zona expusa cu vant puternic, iar apoi totul se transforma intr-o ninsoare ca de sarbatori, si totul e mult mai calm. Aproape ca-mi pare rau. Cand ajung in Little Yosemite Valley, iar o pereche de bete de trekking pe care le-am vazut lasate acolo si la dus, prea putin probabil de acum ca proprietarul lor sa se mai intoarca :P. Dupa cascadele pe care acum le vad mai bine (Nevada si Vernal), ma intalnesc si cu primii oameni dupa 3 zile complete. Majoritatea ma intreaba tot felul de lucruri. Jos am destul timp sa-mi iau o cola, sa ma schimb putin si sa anunt ca m-am intors cu bine la centru.


betele pe care le fur :p


Nevada Fall


Vernal Fall


Half Dome inca acoperit de nori

Asta a fost, prima si ultima tura de iarna cu adevarat de anul asta, prima tura de iarna de mai multe zile in care merg singur, prima tura de iarna in Yosemite, sau prima data cu cortul in USA. Din pacate in final obiectivul principal tot neatins ramane, si e chiar a doua oara cand incerc Lyell fara sa reusesc sa ajung pe el. E totusi mai politicos sa-l fac intai vara, si apoi iarna, asa ca ma impac cu ideea, dar devine deja un motiv in plus, cum a fost creasta Rodnei in ultimii ani in Romania. E numai bine asa, sa am un plan si o motivatie pe termen putin mai lung.
50 km parcursi, mult mai putin decat ma asteptam, totusi avand in vedere zapada nu e deloc putin. Urcat de la ~1200m pana la 3027m, aproape continuu urcarea, coborat apoi totul de-odata. Putin si tehnic (foarte putin, dar intens), mult de batut, campat sus, vreme perfecta cu exceptia furtunii din ultima zi. Deci de toate, asa cum trebuie sa fie. M-am intors bucuros acasa.

Unele lucruri care le-as fi putut face mai bine:

  • Sa am rachete de zapada
  • Cort mult mai bun, desi paractic m-am descurcat perfect si cu asta
  • Sa ma alimentez calumea si in ziua de duminica. Asta probabil ar fi facut posibil varful.
  • Sa am trepied la aparat, pentru pozele facute noaptea mai ales 😀
  • Sa nu-mi iau asa multa mancare

Mai 31, 2011

Maroc partea I / III : muntele

Despre excursia recent terminata in Maroc sunt mult mai multe de zis decat imi va permite timpul zilele / saptamanile astea si asta pentru ca m-am intarziat cu prea multe pe perioada asta. Totusi nu ma abtin sa scriu acum, si voi structura toata povestea in 3 parti: partea I legata de muntii pe care i-am cucerit acolo, partea II cu drumul pana la si mai ales desertul / erg-ul pe care le-am vazut, si ultima parte cu restul obiectivelor pe care l-am vizitat si mai ales oceanul Atlantic.


Intro

Am inceput sa vorbim ipotetic de Maroc de vreo 2 ani cred, cand nu ne ieseau planurile cu Iran / Damavand, si pe rand au fost cativa oameni potentiali la echipa. Cel mai bine s-a potrivit acum sa mergem cu bilete de avion cumparate de mult timp, si in echipa urmatoare: eu, Lucian, Alex (coleg de facultate de-al meu din anu 2), si Monica, impreuna si nu numai am facut si destule pregatiri de mai multe feluri. Din pacate Alina n-a mai putut veni si ne pare rau pentru asta. Ne gandeam la Maroc pentru ca stiam ca are o multime de obiective turistice printre care cele mai importante Muntii Atlas, care cu varful Toubkal de 4167m ating cel mai inalt punct din Africa de Nord, desertul, oceanul, si pe urma am descoperit si multe altele in drumul dintre astea mari. Alt motiv a fost costul redus al biletelor de avion, aproximativ 200$ dus-intors cu escala la Madrid, asta daca sunt luate din timp. In Maroc mancarea si alte lucruri necesare sunt oarecum mai ieftine decat in Romania, insa nu cu mult mai mult, si variaza de la o zona la alta, plus ca aproape orice se negociaza (atentie preturile cu care incep vanzatorii sunt deseori si de peste 10 ori mai mari decat ce au acceptat de la noi in final), se accepta de multe ori chiar si schimburi etc.


Plecarea si acomodarea

Am fost mai toti pe fuga in ultimele zile, fiecare cu diferite treburi, dar am reusit sa plecam cu tot ce era nevoie spre Bucuresti cu trenul, unde ne-am intalnit in aeroport si cu Lucian, completand echipa. Niste buni prieteni de-ai lui Luci care au mai fost in Maroc au venit si ne-au ajutat cu sfaturi si harti pentru care le multumim.

From Maroc 2011

in aeroport Baneasa

Inca din seara plecarii au inceput intamplarile amuzante, Alex uitandu-si un cutit in bagajul de mana, in Madrid am stat aproape toata noaptea in aeroport, chinuindu-ne sa dormim, iar spre dimineata am luat avionul spre Marrakech, unul din cele mai importante orase ale Marocului, care era pozitionat bine pentru accesul in zona cea mai inalta a lantului Muntilor Atlas. Cum am aterizat pe continentul African multe lucruri au inceput sa se schimbe brusc, si aveau sa ramana asa pana la intoarcere. Ne-a speriat si mirat in primul rand ploaia, apoi Daciile Logan, camiliele, multimea de oameni insistenti sa-ti vanda orice, sau sa te ajute pentru vreun euro, etc.


cursa Madrid – Marrakech de la easyjet ajunge si la mai putin de 20 euro dus-intors

Luam autobuzul rapid spre piata principala Jemaa el-Fnaa, de unde trebuia sa facem cumparaturi si sa gasim rapid un grand taxi (taxiuri de distanta mai mare) care sa ne duca pana in ultima localitate din munti. In piata in primul rand schimbam bani, cate vreo 100 euro fiecare. Valuta lor, dirhamul, valoreaza cam 0.4 RON. Ma loveste ideea sa merg in centrul pietei sa vad cobrele incantate de muzica marocanilor care era deja enervanta, pana sa ajung acolo ma trezesc cu cativa serpi la gat si un marocan dubios care nu respecta in nici un fel spatiul personal, care incepe sa-mi faca tot felul de descantece, poze, urari de noroc etc. Apoi zice ca 200 dirhami nu e mult pentru good luck, sex, family, si alte lucruri pe care si le-ar putea dori turistii, eu dau 20 si acum mi se pare oricum mult, dar ce poti negocia cu omul in timp ce ai serpii lui in juru gatului .. apoi din piata mai luam niste fructe uscate ca erau de tot felul.

Ne grabim cu autobuzul pana la statia grand taxi-urilor, unde gasim si un supermarket de la care cumparam o gramada de mancare pentru cele 3-4 zile in munti ce urmau, negociem mult ca sa ajungem la 250 dirhami in loc de 300 si reusim, apoi plecam. Majoritatea grand-taxi-urilor circula cu 6 pasageri in afara soferilor, desi sunt niste masini normale ca dimensiune, toate de aceeasi culoare si marca mercedes.

Ajungem in Imlil ultima localitate din traseul spre varf, aici cumparam un primus nou si butelii, si in cautarea unui loc de cort suntem acostati de un marocan care ne cheama la el, si datorita ploii acceptam, insa stam tot la cort pe terasa lui. Pentru ceva bani ne face de mancare traditionalul couscous, se merita si ceaiul si camerele in care mancam au un specific aparte. Satul arata deosebit, printre altele si datorita altidudinii de aproximativ 2000 m la care se afla. La 5 dimineata ne trezesc rugaciunile de la moscheea de la cativa metrii de noi. Dormisem destul de bine insa, si dimineata avem noroc sa nu mai ploua.


parte din Imlil prin ceata, gazda noastra era fix langa moschee


Brahim Ben Mohamed, gazda, ne serveste cu ceaiul traditional


couscous


luam masa povestind aventuri cu niste australieni

Dimineata plecam nu foarte devreme, pentru ziua de azi fiind planificat doar traseul pana la refugiu, adica de la 2000m la aproximativ 3200m , estimat la vreo 5-6 ore, cum am facut si noi. Toata lumea pe traseul asta merge fara ruscaci mari in spate deoarece sunt destul de ieftini magarii, noi insa suntem cu mult mai tineri si ambitiosi ca media si ne descurcam bine asa. Peisaul este spectaculos, avem ceva probleme cu traversarea unui rau fara pod, iar spre 3000m apare si zapada.


sunt doua refugii, noi punem cortul langa cel mai ieftin. Am platit pentru asta putin, dar ne-am folosit si de bucatarie


spre seara apare grindina

Principala grija pe care o avem cand mergem la culcare este vremea de a doua zi, care speram sa ne permita sa facem varful Toubkal, cel mai inalt care e insa putin mai usor si aproape.


Ziua varfului Toubkal

Ma trezesc la diferite ore, incepand parca de la 5-6 dimineata, insa ploaia de afara si vantul ma face sa aman cu cate o ora de fiecare data. Ceilalti dorm mai profund ca mine, dupa cum stiam ca va fi .. pe la amiaza insa ne cam ajunge si cu ploaia si incepe sa se simta o dezamagire si ingrijorare nu neaparat pentru varf cat pentru intarzierea intregii excursii. Aveam planuri pentru fiecare zi aproape, pana la plecare. Cei de la refugiu ne zic ca cel mai probabil vremea proasta va mai dura cateva zile. Nimeni nu pleaca la deal, majoritatea incep sa se duca la vale. Noi mancam, jucam carti cu un pachet „imprumutat” de prin refugiu, mai discutam cu oamenii, etc. Pe la ora doua totusi intr-o aproximativa pauza de la ploaie ne luam inima in dinti si plecam imbracati bine, astfel incat sa avem ceva uscat si la intors totusi. Ziceam eu sa nu stam ca ne sta norocul, si s-a potrivit. Dupa vreo jumatate de ora apare si seninul, din doua motive, castigam altitudine si vremea chiar se imbunatatea. Traseul nu e greu si coltatii inchiriati de la Brian de jos din Imlil se dovedesc inutili.


plecarea „curajoasa”.. suntem singuri care pleaca si sefu refugiului zicea ca vom ajunge maxim in nu stiu ce pas


zona oarecum expusa unei pante mai intinse, zapada e insa moale


pe versantii stancosi se vad adevarate cascade de zapada


vantul batea destul de puternic mai ales la rafale


se simte totusi oboseala si mai oprim din cand in cand


dupa ce ajungem pe creasta se vede in apropiere si varful, marcat cum stiam de o piramida de metal


suntem pe varful Africii de Nord, la 4167m Toubkal


la coborat merge putin fundeni


se mai luminase si la refugiu

La refugiu facem una din cele mai bune investitii din toata excursia sau viata noastra, platind vreo 10 dirhami pentru un dus cald, apoi mancam, ne mai organizam. Toata lumea se mira ca am facut varful, fiind singurii in ziua respectiva care am ajuns sus, iar intr-o zi normala ajung sus aproximativ 30-50 oameni.. suntem si noi bucurosi si ne simtim bine. Planificam al doilea varf pentru ziua urmatoare cu trezire mai devreme, pe la 5. Eu seara ma amuz pe o chestie interesanta, vedeam stelele ciudat. Noaptea insa pe la doua cand deschide Monica o frontala nu mai e deloc amuzant momentul cand incep instant sa lacrimez si ochii ma ustura foarte tare. Pana dimineata ma trezesc de cateva ori si de fiecare data orice sursa de lumina, inclusiv luna care batea pe cort, stele etc imi provoaca o durere puterinca la ochi.


Ziua varfurilor Timesguida si Ras Ouanoukrim

Dimineata imi spune Lucian ca a avut un coleg care a orbit temportar, 3 zile, tot asa pentru ca a mers prin zapada pe soare fara ochelari, si ma sperii putin, dar dupa ce apare lumina imi revin treptat, poate si datorita pastilelor de la Monica. Oricum ochelarii de soare nu i-am mai scos toata ziua, fie ca era lumina sau intunecat bezna. Treaba asta ne intarzie destul de multe ore, iar refugiu se goleste de pe la 5-6 dimineata cand o multime de oameni pleaca dar spre Toubkal, pe care nu l-au putut face ieri. Plecam si noi pe la 10 pe o vreme excelenta (din pacate prea mult soare pentru mine mai ales), spre muntele Ouanoukrim cu cele doua varfuri ale sale, Timesguida de 4089m si Ras de 4083m. Traseul e ceva mai lung si cu o portiune mai tehnica pe care o abordam diferit la urcare fata de coborat, iar vantul mult mai calm.

Ne intoarcem foarte multumiti de faptul ca am reusit sa facem toti toate cele 3 varfuri de peste 4000m, ajungem la refugiu unde ignoram oboseala si facem rapid mancarea si bagajul pentru a pleca spre Imlil. Initial ne insoteste ploaia si ceata care se mai retrag spre vale, noi cam murati si obositi visam sa ajungem mai rapid la cazarea din Imlil. Acolo fiind constransi negociem ceva mai prost, dar nu mai stam la cort, ne spalam cateva haine, mancam iar ceva traditional.


Alex coboara in sandale


berber

A doua zi vreme e superba si facem iar poze de pe terasa lui Brian, hainele sunt mai ude decat erau seara dinainte cand le-am pus la uscat, nu avem timp si fugim rapid la vale unde iar negociem un taxi, tura asta stam toti 4 in spate iar bagajele le inghesuim cu greu in portbagaj. Ajunsi in Marrakech incepem sa cautam masina de inchiriat cu care urma sa incepem urmatoarele aventuri, despre care voi povesti zilele urmatoare.

Etapa montana din excursie a fost dupa mine cea mai frumoasa, desi vremea nu a tinut intotdeauna cu noi, ne-a permis sa indeplinim obiectivele toti 100%. Am parcurs aproape 40 km in total, insa in mai multe zile.


in grand-taxi la plecare

Track-uri GPS:

Imlil to Neltner Refuge

Neltner to Toubkal (4167m) & back

Neltner to Timesguida & back

Neltner to Imlil

Older Posts »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.