Iaşi Outdoors

ianuarie 18, 2012

Primele weekenduri din ianuarie, 2012

Daca mai aman mult, ar fi deja vorba de 3 weekenduri si e cam mult. Au fost ceva zile in plus libere, si desi nu prea sunt asa multumit ca le petrec prin imprejurimi, sunt destule de vazut aici inca, si nu-o sa se termine prea rapid. Printre altele, mi-am facut abonament la sala de catarat si principalul avantaj e ca pot face ceva dupa o zi de servici, care nu necesita sa fie lumina afara plus ca solicita cu totul alti muschi, asa ca pot varia. E deja destul de multa variatie, pe aici pe undeva e si optimul intre plictiseala si a face prea multe si a nu evolua la nimic. La catarat merg de doua ori pe saptamana, evoluez oarecum dar inca sunt la inceputul inceputului. O sa fac probabil un post in viitor cu mai multe detalii, asta cand o sa si stiu mai multe.


Sambata, 7 ianuarie
Tura de MTB, in zona cea mai apropiata posibil de unde locuiesc acum. Desi la inceput am nimerit cararile accesibile pentru biciclisti, pe la sfarsit m-am trezit in zone interzise, redresand totusi rapid. Nu prea greu, nu foarte lung, si pe vreme frumoasa. Astradero, Windy Hill, Coal Creek, 62 km cu tot cu asfalt. Garmin & Strava.

From Astradero, Windy Hill, Coal Creek


prima problema ‘tehnica’ la MTB, care am rezolvat-o deabia acum dupa alte cateva plimbari. in final am schimbat cauciucul, din pacate s-a intamplat cam rapid si nu stiu unde si cum..


Skyline in zona Windy Hill


Duminica, 8 ianuarie
Un hike (zona Russian Ridge) si plimbare pe plaja, cu mai multi romani de aici, dar pana la hike am mers pe cursiera, ca tot imi era dor si de asta .. Hike-ul destul de scurt dar dragut, vremea buna desi daca nu batea vantul era si mai placut, plimbarea la ocean s-a meritat si ea. Mai astept eu, dar pana la urma o sa fac si o baie la ocean aici, indiferent de cat de rece e. Hike-ul de 8.8 km, pe cursiera vreo 46 km, Garmin si Strava.


coiot


San Francisco


la ocean


Sambata, 14 ianuarie
Decid in ultimul moment sa plec pe cursiera, nu MTB. Asta in principal pentru ca ma saturasem sa caut potecile accesibile cu MTB, inainte de fiecare tura trebuie sa ma documentez destul de mult si e cam plictisitor.. plus ca totdeauna fac niste presupuneri care nu se potrivesc la fata locului. Traseul de cursiera il alerg frumos, mai in nord, si merg cu Caltrain cateva statii, dar e cam scurta in final, doar 54 km. Prima data cand merg mai mult pe coasta, pe ‘1’.


Crystal Springs


parcarea din capatul Canada road, unde lasa masinile biciclistii si pedaleaza in zona ..


pe coborarea asta imi depasesc aproape recordul de viteza (am prins 75 km/h, recordul fiind 77).


La Honda, localitate pe coasta Pacificului


Duminica, 15 ianuarie
Ma hotarasc sa fac tot o tura de bicla, dar nu prea lunga sau grea, desi aveam alte si alte planuri. Tot cu Caltrainul ma duc cateva statii, si de la inceput dupa ce scap de asfalt imi dau seama ca nu m-am documentat prea bine. Mai multe zone pe care vroiam sa urc sunt interzise biciclistilor, asa ca urc pe asfalt, Kings Mountain. Am mai coborat pe cursiera drumul asta, in una din primele ture de cand am revenit aici.. Ma ia putin frigul deja, dar imi revin cand scap de asfalt.. insa nu pentru mult timp. Parcurg ce aveam planuit pentru zona Purisima, dar nu si pentru ‘Corte de Madera’ (parcuri din zona), unde scurtez din cauza oboselii si frigului. Dupa ce mai si cobor destul de mult pe asfalt, frigul ma ia de tot si jos tremur necontrolat. Pe langa faptul ca a fost frig, eram imbracat subtire (tricou, scurti etc, si niste armwarmere), nici nu m-am alimentat bine dimineata. Sunt obosit si suport foarte greu frigul, dupa cei 68 km parcursi (garmin, strava) mai astept si trenul vreo 30 minute, tremurand.. imi revin in schimb acasa cu o baie fierbinte.


primul parc unde vroiam sa intru, interzis


pe coborare


prima filmare din mers, pe MTB. vreau sa-mi comand suport de pus aparatul pe casca, si atunci cred ca o sa devina mult mai interesant ..

Luni a fost zi libera, si as fi vrut sa fac o alergare serioasa in zona, pe care o am in minte de ceva timp, dar fiind prea obosit de la turele de bicla, am mers doar pe seara la sala de catarat unde nu m-am chinuit prea mult.

Cred ca o sa continui un timp in stilul asta cu turele, poate mi-ar placea si ceva mai lungi dar s-ar limita la una singura per weekend. Intr-un fel asa mi-ar conveni ca cele 2 zile libere din 7 sa fie distribuite uniform, asta fiind insa cu mult mai rau pentru iesiri mai departe, care vor aparea si ele in viitor. Si pana si pentru iesirile din zona cu MTB sau chiar cursiera, ar fi utila o masina..

Reclame

septembrie 10, 2010

Mount Lyell

Dupa cum spuneam si intr-un post anterior cand povesteam prima vizita in Yosemite, ajungand in zona de deasupra vaii principale, si implicit pe cursiera la 3031 m cat are pasul Tioga mi-a venit o noua idee. Era atat de evident incat nu stiu cum de de-abia acolo, pedaland obosit pe ultimia suta de metrii a pasului, mi-a trecut prin cap. Daca asta avea sa fie altitudinea cea mai mare la care am ajuns pana acum, per total, imi pare anormal sa fie atinsa pe cursiera. Iar acolo sus in pas se vad ceva munti, ce-i drept nu atat de inzapeziti sau atractivi la prima vedere ca peisaj. Dar sunt aici, niste forme care de la 3000m inca par imense si inalte. De cum a aparut ideea, stiam ca ma va bantui cautarea ocaziei de a urca pe un varf mai mare sau important din zona inalta a parcului Yosemite. Am ales varful Lyell trebuie sa recunosc ca pentru altitudine, fiind cel mai mare din parc, la 3997m, dar si pentru ca nu era atat de accesibil, iar tura pana la el avea sanse sa fie o aventura interesanta si complexa.

M-am impedicat de multe. Era un weekend lung, cu zi libera luni de care aveam nevoie. Primul impediment a fost „birocratia” permiselor, documentarea, telefoanele. De-abia in parc aveam sa aflu ca daca nu vrei sa campezi peste noapte, nu ai nevoie de permis. Dar lucrurile sunt destul de complicate oricum. Pentru camparea peste noapte pe fiecare traseu se elibereaza un numar limitat de permise pe zi de aproximativ 20 persoane, in afara iernii. Cam 60% pot fi rezervate gratis, restul raman pentru zilele dinaintea zilei pentru care ceri permis, si le poti ridica doar de la centrele padurarilor din parc. Asta e doar inceputul dar nu mai spun detaliile aici. Cu ocazia weekendului lung toate rezervarile erau luate deja, este un site care arata asta chiar online de mult timp inainte. Cazarea, urma sa depinda de echipa cu care merg. Cum singurii care ar fi fost vorba sa vina erau fratii lui Vlad iar nici unul nu a putut pana la urma, dormitul in masina era exclus. Se lungea destul de mult si drumul pana acolo, cu trei autobuze si un tren, mai mult de jumatate de zi, doar la dus asta. Am plecat fara loc asigurat de cazare, stiind deja de „backpacker’s camp”, unde lumea care vrea sa doarma doar in sacul de dormit sub cerul liber o poate face fara probleme. In final nici asta nu s-a respectat complet.

Am plecat sambata, undeva pe la ora 4:40 dimineata cu un autobuz de oras, pana la gara din San Jose, de unde alt autobuz un tren si in final ultimul autobuz pana in valea parcului Yosemite. Aici din prima merg la centrul care elibereaza permise, unde am si ‘norocul’ sa vorbesc cu un tanar care facea asta pentru prima data. Nu cred ca doar din motivul asta nu reusesc sa ma inteleg cu el aproape deloc, ce pot si ce nu pot sa fac, pentru cazare imi tot spune ca am nevoie de permis, si tot felul de variante pentru tura. Informatia utila doar faptul ca pentru hike in timpul zilei nu e nevoie de permis. Unul din coada cred ca enervat de insistentele mele imi zice ca pot merge linistit in campinguri fara permis daca-s fara cort, ca sigur gasesc un loc rezervat de mai putin oameni decat e limita pe loc si oameni sunt de treaba. Atat mi-a trebuit sa aud. Restul zilei am mers pana la Mirror Lake care era oarecum secat, apoi chiar ceva mai sus. M-am intors spre seara am facut toate proviziile si m-am culcat in vale, in campingul deja cunoscut „backpacker’s camp”. Nu puteam sa ma apropii mai mult acum de intrarea in traseu pentru ca aveam nevoie de alt autobuz care era dimineata. Parca acum imi pare rau ca n-am incercat un autostop, desi cica ar fi ilegal aici.

From Lyell

El Capitan, la intrarea in vale


Half Dome de aproape, din mai multe cadre


tavanul din dormitorul meu

Dimineata pe la ora 6 ma trezesc. E frumos pentru ca acum nu mai e multa lume, ma duc direct si putin prea devreme la autobuz. Pana acolo vad iar caprioare prin parc, iar din shuttle se vede un urs, pe care eu insa il ratez. Soferul autobuzului e si un fel de ghid si informatiile interesante pe care le prezinta tot drumul ma tin treaz. Ajung sus pe la 10:40, iar pana la 11 trec si pe la centrul de permise de aici, unde aflu ca mi-ar prinde bine piolet si ca e cam mult pentru o singura zi ceea ce stiam. Iar eu sunt nevoit sa incep tarziu. Mai putin increzator in finalizare acum, plec oricum grabit in traseu. Tin minte ca era 10:53. Cu cativa kilometri inaintea varfului era pasul Donohue, si macar pana acolo vream mult sa ajung. Mentin ritm constant dar nu foarte rapid, zona e ciculata bine acum si intrec multi oamnei ce merg pe aceelasi sens. Opresc doar pentru mancare si apa. Lyell canyon cum e numita toata valea e un culoar foarte lung prin care curge lin un rau destul de mare, limpede si plin de pesti. E foarte frumos ca in vale este iar, un fel de campie mica si lunguiata ce pare foarte pasinica printre culmile inca nu foarte ascutite. Spre finalul vaii vad o caprioara cu doi iezi cum trec raul asta, un moment fain fix inainte de cel in care varful mi se arata pentru prima oara. Ma sperie putin, e cam departe mare si inzapezit. Ambele variante de urcare stiam ca sunt pe ghetar.


mile 😛

Pana aici nu am urcat aproape deloc, iar dupa cum stiam de aici incepe brusc si continuu. Eram inca pe la 2700m. Cum incep sa urc ma ia incet durerea de cap, iar oboseala care se simtea putin si inainte devine tot mai puterinca. Poate chiar primul kilometru ma demoralizeaza atat de mult incat stiu ca nu voi reusi sa ajung chiar pe varf. Un timp limita exact nu aveam, stiam ca oricum voi merge si pe intunernic la intoarcere insa prefeream sa nu intind coarda la infinit. Ajung la un lac unde cativa oameni pescuiesc si campeaza in zona. Varfurile si valea se vad mai bine de aici, dar traseul imediat urmator urca la alt lac cu valea lui de unde spre pas se ia pe coama din stanga. Aici nu ghicesc exact cararea dar destinatia e clara. Ajung chiar deasupra lui putin, undeva la aproape 3400m. Cum prelungisem deja de cateva ori estimarile, acum era clar ca trebuie doar sa ma intorc. Oricum varful nu se urca exact din pas, decat pe o creasta probabil mult prea expusa ca sa merg singur sau neasigurat. Nici ghetarul in adidasi-bocanc nu m-ar lasa probabil sa urc, dar pe langa asta timpul si oboseala spun pentru a 3-a oara clar, ca trebuie sa ma intorc. Desi nu foarte sigur, cred ca e clar ca aveam si ceva rau de la altitudine. La coborare nu ma grabesc desi stiu ca timpul e inca foarte pretios. Mai fac cateva poze pe coborare, intrec un grup mai mare. Am uitat sa zic, de sus din pas vad ceva munti si mai mari la distanta considerabila si stiu ca in sud, intr-o grupa vecina se afla Mount Whitney cel mai mare varf din state daca excludem Alaska. Nu pot sa-l ghicesc exact dar stiu ca e pe acolo. Pe coborat ma simt doar obosit si inca cu durere de cap, la fiecare portiune insa oricat de mica de urcat simt cum imi creste pulsul parca exagerat. Termin partea de coborare lejer pe lumina si estimez ca inca o ora cel putin va mai fi. Vream sa trec de un anume punc de la jumatatea traseului pe lumina, unde pierdusem cararea chiar si la venit. Nu reusesc in final, dar cararea n-o ratez niciodata.


valea de unde am venit vazuta de sus


primul lac


alte varfuri mari din apropiere


al doilea lac


petic de zapada la care ajung si eu


si varfurile mai departate

la intors valea e deja umbrita

Merg cat pot de rapid pe ultimele raze de lumina, si frontala o aprind de-abia cand e aproape bezna. Nu dupa mult timp vad ochi luciosi in departare, prima data imi dau oarecum emotii, apoi imediat apar un grup de 4 perechi, nu-mi dau seama ce sunt chiar usor dar in final se disting si corpuri de .. caprioare, si cerbi. Pe parcurs urmeaza sa tot intalnesc asta sa le ilemnesc cu lumina frontalei si sa strig ca sa plece, ne-fiind niciodata atat de sigur ca sunt doar caprioare. Mai intalnesc si focuri / lumini de frontale de la oameni campati, pe carare insa nu e mai e nici un drumet intarziat. Chiar dupa un foc de genul asta aud un strigat ca de lup oarecum, si ma gandesc ca animalele sunt interzise la camping in salbaticie, deci nu poate fi un caine. In cateva secunde sunetul se aude si din alte, 3-4 zone mai mult sau mai putin indepartate apoi tot mai tare, chiar infricosator. Stiu de la prezentarea din autobuz ca lupi nu sunt in zona asta, dar insa si cu siguranta erau coioti.

Spre final sunt e nevoie sa opresc de oboseala. Ma asez pe cate o piatra si inchid ochii, constient si fara riscul de a adormi propriu-zis. Ochii stralucitori ma sperie tot mai putin dar pasii mei sunt tot mai neregulati, nu pot sa mai merg drept si repede. Fiecare detaliu al traseului pe care-l stiam de la plecare il gasesc acum prin bezna bucuros ca trec si de el. Distantele de pe gps scad insa greu. Ajung la podurile de la plecare din apropierea statiunii. Ajung sa vad si primele lumini la care strig crezand ca sunt ochi ce reflecta lumina frontalei mele. Dau mai sus de cat vream, undeva intr-o parcare. Cu greu gasesc si opresc pe cineva pentru indicatii spre campingul pe care nu-l notasem pe gps. Aveam de mers si pe sosea cam 1-2 km, dar deja ma simteam mai in putere. Campingul e neprimitor cu tot felul de mesaje si afise „full” sau „permit required” dar dupa cum fusesem sfatuit ma duc la primul loc unde oamenii nu s-au culcat si ma rog de ei. Sunt mai mult decat primitori, imi pun mancarea cu ei in cutia speciala si-mi spun cum ii cheama ca sa nu am probleme cu eventuale verificari. Ma culc intre corturi si ceva masini, acum oboseala nu mai pare asa mare pe cat estimasem. Pana dimineata ma trezesc de cateva ori, mai ales tin minte trezirea de la 4:30 cand verific rapid daca e ceva langa mine si deslusesc clar la 1-2 metrii forma unui pui de urs, alungat rapid de strigatul meu si frontala unui om dintr-un cort trezit si el de animal. Nu am nici un sentiment de teama, si adorm la loc destul de repede. In sfarist apare si lumina. Ma mir ca nu am febra musculara. Imi fac bagajul ma aranjez putin la baie si plec pentru autobuzul care urma sa ma duca inapoi in vale. Pana vine mai fac cateva poze.

Cathedral Peak

In vale am cateva ore bune sa manac ceva, desi nici acum si nici in ziua traseului nu prea am avut pofta de mancare. Stiam ca sigur am nevoie dupa asa traseu si ma fortez putin. Ma spal si fac putin plaja intr-o zona faina a raului, in final vine si timpul sa merg la autobuz. Alt drum lung si cu intarzieri pana acasa, dar ajuns cu bine totul imi pare ca s-a meritat.

Traseul in ziua de duminica a avut peste 40 km si am urcat 1300m cumulat, in aproximativ 11 ore.

Inca mai am ceva sperante ca ma voi intoarce pentru alte varfuri frumoase din zona aia, insa ca sa reusesc asta in unul din cele trei weekenduri ramase trebuie sa indeplineasca cam multe conditii…

Blog la WordPress.com.