Iaşi Outdoors

mai 31, 2011

Maroc partea I / III : muntele

Despre excursia recent terminata in Maroc sunt mult mai multe de zis decat imi va permite timpul zilele / saptamanile astea si asta pentru ca m-am intarziat cu prea multe pe perioada asta. Totusi nu ma abtin sa scriu acum, si voi structura toata povestea in 3 parti: partea I legata de muntii pe care i-am cucerit acolo, partea II cu drumul pana la si mai ales desertul / erg-ul pe care le-am vazut, si ultima parte cu restul obiectivelor pe care l-am vizitat si mai ales oceanul Atlantic.


Intro

Am inceput sa vorbim ipotetic de Maroc de vreo 2 ani cred, cand nu ne ieseau planurile cu Iran / Damavand, si pe rand au fost cativa oameni potentiali la echipa. Cel mai bine s-a potrivit acum sa mergem cu bilete de avion cumparate de mult timp, si in echipa urmatoare: eu, Lucian, Alex (coleg de facultate de-al meu din anu 2), si Monica, impreuna si nu numai am facut si destule pregatiri de mai multe feluri. Din pacate Alina n-a mai putut veni si ne pare rau pentru asta. Ne gandeam la Maroc pentru ca stiam ca are o multime de obiective turistice printre care cele mai importante Muntii Atlas, care cu varful Toubkal de 4167m ating cel mai inalt punct din Africa de Nord, desertul, oceanul, si pe urma am descoperit si multe altele in drumul dintre astea mari. Alt motiv a fost costul redus al biletelor de avion, aproximativ 200$ dus-intors cu escala la Madrid, asta daca sunt luate din timp. In Maroc mancarea si alte lucruri necesare sunt oarecum mai ieftine decat in Romania, insa nu cu mult mai mult, si variaza de la o zona la alta, plus ca aproape orice se negociaza (atentie preturile cu care incep vanzatorii sunt deseori si de peste 10 ori mai mari decat ce au acceptat de la noi in final), se accepta de multe ori chiar si schimburi etc.


Plecarea si acomodarea

Am fost mai toti pe fuga in ultimele zile, fiecare cu diferite treburi, dar am reusit sa plecam cu tot ce era nevoie spre Bucuresti cu trenul, unde ne-am intalnit in aeroport si cu Lucian, completand echipa. Niste buni prieteni de-ai lui Luci care au mai fost in Maroc au venit si ne-au ajutat cu sfaturi si harti pentru care le multumim.

From Maroc 2011

in aeroport Baneasa

Inca din seara plecarii au inceput intamplarile amuzante, Alex uitandu-si un cutit in bagajul de mana, in Madrid am stat aproape toata noaptea in aeroport, chinuindu-ne sa dormim, iar spre dimineata am luat avionul spre Marrakech, unul din cele mai importante orase ale Marocului, care era pozitionat bine pentru accesul in zona cea mai inalta a lantului Muntilor Atlas. Cum am aterizat pe continentul African multe lucruri au inceput sa se schimbe brusc, si aveau sa ramana asa pana la intoarcere. Ne-a speriat si mirat in primul rand ploaia, apoi Daciile Logan, camiliele, multimea de oameni insistenti sa-ti vanda orice, sau sa te ajute pentru vreun euro, etc.


cursa Madrid – Marrakech de la easyjet ajunge si la mai putin de 20 euro dus-intors

Luam autobuzul rapid spre piata principala Jemaa el-Fnaa, de unde trebuia sa facem cumparaturi si sa gasim rapid un grand taxi (taxiuri de distanta mai mare) care sa ne duca pana in ultima localitate din munti. In piata in primul rand schimbam bani, cate vreo 100 euro fiecare. Valuta lor, dirhamul, valoreaza cam 0.4 RON. Ma loveste ideea sa merg in centrul pietei sa vad cobrele incantate de muzica marocanilor care era deja enervanta, pana sa ajung acolo ma trezesc cu cativa serpi la gat si un marocan dubios care nu respecta in nici un fel spatiul personal, care incepe sa-mi faca tot felul de descantece, poze, urari de noroc etc. Apoi zice ca 200 dirhami nu e mult pentru good luck, sex, family, si alte lucruri pe care si le-ar putea dori turistii, eu dau 20 si acum mi se pare oricum mult, dar ce poti negocia cu omul in timp ce ai serpii lui in juru gatului .. apoi din piata mai luam niste fructe uscate ca erau de tot felul.

Ne grabim cu autobuzul pana la statia grand taxi-urilor, unde gasim si un supermarket de la care cumparam o gramada de mancare pentru cele 3-4 zile in munti ce urmau, negociem mult ca sa ajungem la 250 dirhami in loc de 300 si reusim, apoi plecam. Majoritatea grand-taxi-urilor circula cu 6 pasageri in afara soferilor, desi sunt niste masini normale ca dimensiune, toate de aceeasi culoare si marca mercedes.

Ajungem in Imlil ultima localitate din traseul spre varf, aici cumparam un primus nou si butelii, si in cautarea unui loc de cort suntem acostati de un marocan care ne cheama la el, si datorita ploii acceptam, insa stam tot la cort pe terasa lui. Pentru ceva bani ne face de mancare traditionalul couscous, se merita si ceaiul si camerele in care mancam au un specific aparte. Satul arata deosebit, printre altele si datorita altidudinii de aproximativ 2000 m la care se afla. La 5 dimineata ne trezesc rugaciunile de la moscheea de la cativa metrii de noi. Dormisem destul de bine insa, si dimineata avem noroc sa nu mai ploua.


parte din Imlil prin ceata, gazda noastra era fix langa moschee


Brahim Ben Mohamed, gazda, ne serveste cu ceaiul traditional


couscous


luam masa povestind aventuri cu niste australieni

Dimineata plecam nu foarte devreme, pentru ziua de azi fiind planificat doar traseul pana la refugiu, adica de la 2000m la aproximativ 3200m , estimat la vreo 5-6 ore, cum am facut si noi. Toata lumea pe traseul asta merge fara ruscaci mari in spate deoarece sunt destul de ieftini magarii, noi insa suntem cu mult mai tineri si ambitiosi ca media si ne descurcam bine asa. Peisaul este spectaculos, avem ceva probleme cu traversarea unui rau fara pod, iar spre 3000m apare si zapada.


sunt doua refugii, noi punem cortul langa cel mai ieftin. Am platit pentru asta putin, dar ne-am folosit si de bucatarie


spre seara apare grindina

Principala grija pe care o avem cand mergem la culcare este vremea de a doua zi, care speram sa ne permita sa facem varful Toubkal, cel mai inalt care e insa putin mai usor si aproape.


Ziua varfului Toubkal

Ma trezesc la diferite ore, incepand parca de la 5-6 dimineata, insa ploaia de afara si vantul ma face sa aman cu cate o ora de fiecare data. Ceilalti dorm mai profund ca mine, dupa cum stiam ca va fi .. pe la amiaza insa ne cam ajunge si cu ploaia si incepe sa se simta o dezamagire si ingrijorare nu neaparat pentru varf cat pentru intarzierea intregii excursii. Aveam planuri pentru fiecare zi aproape, pana la plecare. Cei de la refugiu ne zic ca cel mai probabil vremea proasta va mai dura cateva zile. Nimeni nu pleaca la deal, majoritatea incep sa se duca la vale. Noi mancam, jucam carti cu un pachet „imprumutat” de prin refugiu, mai discutam cu oamenii, etc. Pe la ora doua totusi intr-o aproximativa pauza de la ploaie ne luam inima in dinti si plecam imbracati bine, astfel incat sa avem ceva uscat si la intors totusi. Ziceam eu sa nu stam ca ne sta norocul, si s-a potrivit. Dupa vreo jumatate de ora apare si seninul, din doua motive, castigam altitudine si vremea chiar se imbunatatea. Traseul nu e greu si coltatii inchiriati de la Brian de jos din Imlil se dovedesc inutili.


plecarea „curajoasa”.. suntem singuri care pleaca si sefu refugiului zicea ca vom ajunge maxim in nu stiu ce pas


zona oarecum expusa unei pante mai intinse, zapada e insa moale


pe versantii stancosi se vad adevarate cascade de zapada


vantul batea destul de puternic mai ales la rafale


se simte totusi oboseala si mai oprim din cand in cand


dupa ce ajungem pe creasta se vede in apropiere si varful, marcat cum stiam de o piramida de metal


suntem pe varful Africii de Nord, la 4167m Toubkal


la coborat merge putin fundeni


se mai luminase si la refugiu

La refugiu facem una din cele mai bune investitii din toata excursia sau viata noastra, platind vreo 10 dirhami pentru un dus cald, apoi mancam, ne mai organizam. Toata lumea se mira ca am facut varful, fiind singurii in ziua respectiva care am ajuns sus, iar intr-o zi normala ajung sus aproximativ 30-50 oameni.. suntem si noi bucurosi si ne simtim bine. Planificam al doilea varf pentru ziua urmatoare cu trezire mai devreme, pe la 5. Eu seara ma amuz pe o chestie interesanta, vedeam stelele ciudat. Noaptea insa pe la doua cand deschide Monica o frontala nu mai e deloc amuzant momentul cand incep instant sa lacrimez si ochii ma ustura foarte tare. Pana dimineata ma trezesc de cateva ori si de fiecare data orice sursa de lumina, inclusiv luna care batea pe cort, stele etc imi provoaca o durere puterinca la ochi.


Ziua varfurilor Timesguida si Ras Ouanoukrim

Dimineata imi spune Lucian ca a avut un coleg care a orbit temportar, 3 zile, tot asa pentru ca a mers prin zapada pe soare fara ochelari, si ma sperii putin, dar dupa ce apare lumina imi revin treptat, poate si datorita pastilelor de la Monica. Oricum ochelarii de soare nu i-am mai scos toata ziua, fie ca era lumina sau intunecat bezna. Treaba asta ne intarzie destul de multe ore, iar refugiu se goleste de pe la 5-6 dimineata cand o multime de oameni pleaca dar spre Toubkal, pe care nu l-au putut face ieri. Plecam si noi pe la 10 pe o vreme excelenta (din pacate prea mult soare pentru mine mai ales), spre muntele Ouanoukrim cu cele doua varfuri ale sale, Timesguida de 4089m si Ras de 4083m. Traseul e ceva mai lung si cu o portiune mai tehnica pe care o abordam diferit la urcare fata de coborat, iar vantul mult mai calm.

Ne intoarcem foarte multumiti de faptul ca am reusit sa facem toti toate cele 3 varfuri de peste 4000m, ajungem la refugiu unde ignoram oboseala si facem rapid mancarea si bagajul pentru a pleca spre Imlil. Initial ne insoteste ploaia si ceata care se mai retrag spre vale, noi cam murati si obositi visam sa ajungem mai rapid la cazarea din Imlil. Acolo fiind constransi negociem ceva mai prost, dar nu mai stam la cort, ne spalam cateva haine, mancam iar ceva traditional.


Alex coboara in sandale


berber

A doua zi vreme e superba si facem iar poze de pe terasa lui Brian, hainele sunt mai ude decat erau seara dinainte cand le-am pus la uscat, nu avem timp si fugim rapid la vale unde iar negociem un taxi, tura asta stam toti 4 in spate iar bagajele le inghesuim cu greu in portbagaj. Ajunsi in Marrakech incepem sa cautam masina de inchiriat cu care urma sa incepem urmatoarele aventuri, despre care voi povesti zilele urmatoare.

Etapa montana din excursie a fost dupa mine cea mai frumoasa, desi vremea nu a tinut intotdeauna cu noi, ne-a permis sa indeplinim obiectivele toti 100%. Am parcurs aproape 40 km in total, insa in mai multe zile.


in grand-taxi la plecare

Track-uri GPS:

Imlil to Neltner Refuge

Neltner to Toubkal (4167m) & back

Neltner to Timesguida & back

Neltner to Imlil

Reclame

martie 19, 2011

Primul Sculeni 2011

Desi nu a fost chiar primul Sculeni anul acesta, pentru nici unul dintre noi, am vrut sa merg la iesirea asta pentru ca este chiar prima iesire cu noile biciclete pentru Tva si mai ales Adrian. Noua cursiera a lui Adrian de 8.41 kg s-a comportat excelent si nici Cube-ul lui Tva nu e mai prejos, la o greutate de 8.71 kg. Din noi trei am ramas deja cel cu bicicleta cea mai proasta / grea, la 9.2 kg aproximativ.
Se pare ca va fi un sezon plin si de ture de sosea, pentru baieti dar si pentru mine. La Sculeni-ul asta am mers bine dar ca la inceput de sezon cu o medie de peste 28 km/h desi vantul a fost puternic.

From Primul Sculeni 2011

martie 5, 2011

Rodnei de vis

Titlul e preluat de la Lucian. Totodata am renuntat la ideea de a amana publicarea postului pana dupa ce scriu de o alta tura facuta cu un weekend inaintea acesteia, pentru ca tura asta in Rodnei nu-mi da pace, asa ca trebuie povestita.

Ziua 0


Oricum sa planific plecarea in Rodnei in ultimele doua ierni a devenit o actiune de fundal, fiind oricand pregatit daca se potrivesc cateva zile ca prognoza meteo si program liber, pentru mine si macar inca un coechipier. Scopul e totdeauna acelasi, creasta Rodnei completa, sau cel putin pana la Varful Pietrosu, plecand preferabil din pasul Rotunda. Avem deja trei incercari anul trecut si una anul acesta, toate esuate. Vorbeam de vineri cu Lucian si diferite treburi prin oras ne-au tinut pana sambata la pranz acasa. Toate au fost impotriva, bagajul facut in viteza si GPS-ul nu functiona in ultimele momente, fugind dupa tren imi aminteste Lucian de izoprenul meu uitat acasa, fuga inapoi acasa si iar la tren, prins aproape din mers si fara bilet. Cazarea in Carlibaba nu a fost disponibila acum, iar din Iacobeni am gasit cu greu o ocazie pana in Botos, un sat in directia Carlibaba dar nu prea departe. Acolo un loc mai izolat dar langa sosea face cunostinta cu cortul nostru.

From Rodnei 2011

initial ne ingrijora cel mai mult durerea pe care o simtea Lucian la unul din genunchi, problema cu care se mai intalnise

Ziua 1


Ne trezim cam tarziu dimineata, somnorosi. Desfacem rapid cortul si fara sa mancam mergem langa sosea, pentru a incepe autostopul rapid, sperand sa prindem ceva poate chiar pana in pas sus. Am avut noroc sa nu asteptam mult, insa pana in pas a trebuit sa urcam singuri, lucru care ne-a luat cam o ora. Singuri, adica pe picioarele noastre, pentru ca in compania noastra se alatura de la unitatea militara doi caini mari si frumosi. Pasul e pustiu, doar sus la cabana sunt oameni. Vremea e perfecta.

Dupa ce ne punem parazapezi intram in padure, unde pentru o scurta portiune avem si oarecare urme. Zona e deja foarte bine cunoscuta, iar zapada mare imediat la iesirea din padure ne incetineste mult. Asa multa n-am mai vazut niciodata. Ne incalzim si mergem mult timp la tricou.

Prima panta mai abrupta imi da mie deja emotii de avalansa si ocolim pe langa padure, unde zapada e insa tot foarte mare. Uneori cand o calcam se aude cum se rupe pe o zona de mai multi metri imprejur.. Pana sa revenim la drum si traseu, unde era mai putina si stabila, ne hotaram sa alungam cainii, mai tarziu ar fi fost prea greu cu ei. Imediat dupa apus, punem cortul chiar in mijlocul drumului, de capatul caruia nu reusim sa trecem si suntem dezamagiti de ce putin am mers in prima zi. Urcarea pe varful Ineut era in fata noastra.

Ziua 2


Ca in orice dimineata de acum inainte, ne trezim la rasarit nerabdatori sa vedem cum e vremea afara. Acum e senin, dar doar deasupra noastra. O mare alpina perfecta este imediat sub, asa ca iesim amandoi cu aparatele.

Dupa ce mancam rapid, inotam putin in zapada si incepem urcarea pe Ineut, folosind prima data coltarii. Norii incearca sa ne ajunga din urma, dar ii depasim.

De pe Ineu vedem mare parte din creasta care urmeaza, pana pe Varful Omu avem insa o zona mare, care urmeaza a ne lua toata ziua, de mers prin nori. Cunoasem bine traseul insa de tura trecuta si trecem cu bine si de zonele mai tehnice.

Pe Varful Omu prindem la fix apusul, inca prin nori. Imediat dupa putina coborare si dupa ce schimbam directia, dupa cum mege si creasta, gasim o groapa numai buna de pus cortul.

Ziua 3


Dimineata ne trezim in ceata, nu stim daca e doar in groapa noastra sau si mai sus, asa ca ne grabim sa vedem cum e mai sus. Plecam dupa ce mancam si strangem cortul, cu oarecare emotii. Acestea dispar insa imediat cand depasim norii, insa incepe sa bata vantul puternic.


spre varful Gargalau

Hotaram sa taiem numai putin varful, si sa o luam pe panta direct stanga. Imi pare culoar de avalansa la un moment dat, asa ca astept ca sa nu intram de-odata amandoi. Dupa ce avanseaza Lucian vreo 20 metri in fata mea, de pe versantul de dupa noi se rupe o placa destul de mare, de cativa zeci de metri, si incepe sa cada la vale, probabil provocata de vant. Ma sperii, mai ales cand vad ca si mult mai aproape, in culoar, se crapa, dar nu aluneca inca la vale. Crapatura asta era la cativa metri dupa Lucian la care strig (desi parca nu-mi vine sa strig). Se intoarce rapid inapoi si asteptam o perioada si caderea celei de-a doua placi, dar asta nu vrea sa cada. Ne intorarcem si ocolim pe varf, creasta, asa cum ar fi fost normal. Placa cazuta nu era de dimensiuni prea mari, insa imi da senzatia evidenta ca trebuie sa fim mult mai atenti. Incerc sa-mi imaginez cum ar fi fost daca unul din noi s-ar fi prins in ea, cat de grav ar fi putut deveni la dimensiunile ei. Mai in vale toata zapada ce cadea am vazut-o cum se aduna spre un singur culoar, dupa care nu se mai vedea din cauza pantei. Trebuie sa ne fie invatatura de minte..


in poza asta zapada era inca in cadere


ocolim pe sus..

Dupa patatina cu avalansa si varful Gargalau, intram in seaua Gargalau, destul de mare, de unde se vad cateva stani si cladiri in partea dreapta, chiar si drumul care vine din pasul Prislop. Pentru prima si ultima oara pana la final gasim urme de civilizatie, mai exact cateva de schi si snowmobil.. mergem pe ele. E amiaza si e iar foarte cald, cat timp nu stai in loc.

Urmeaza dupa cum stiam Varful Galatului si rapid si urcarea spre zona varfului Puzdrele, care e in dreapta crestei putin. Imi amintesc cu placere cum aici am dormit anul trecut o noapte fara cort, in zapada. Urcam iar cu coltarii, e destul de abrupt, una din cele mai abrupte urcari.


loc ferit la 2100 unde am dormit anul trecut

Urmeaza o zona mare de sea, si soarele ne paraseste putin pentru a doua oara. Mergem bine si depasim zona in care credeam ca va trebui sa punem cortul, vazuta de pe un varf dinainte. Mai facem aproape doua varfuri, si ramanem aproape de varful Negoiasa Mare, unde gasim un loc bun. Construim si un zid, zapada cu crusta din zona ne ajuta sa decupam blocuri perfecte.


ne obisnuim deja cu treburile gospodaresti, in fiecare seara fiecare are rolul lui si treaba merge bine

Ziua 4


Ies devreme din cort, fara sa mananc, pentru a surprinde rasaritul. E foarte frumos, soarele apare din nori, si se vede toata creasta pentru prima data pana la Varful Pietrosu, destinatia finala. E momentul decisiv in care incep sa am cu adevarat incredere ca tura asta vom termina creasta. Lucian imi pregateste mancarea in cort, eu o mananc afara.

Pana pe varf ajungem rapid, si incepem sa coboram tot bine pana cand muchia se ingusteaza suspect de mult. Trecem si de asta, apoi urmeaza un bolovan mare pe care trebuie sa-l ocolim prin partea stanga. Sub noi, sute de metri de culoar ingust de avalansa, insa este zapada multa aici sus imediat dupa stanca, si singura problema ar fi o cadere de cativa metri. Dar nu se intampla, ne agatam de buruieni, folosim pioletul si ce mai gasim la indemana. Muchia in continuare se ingusteaza si mai rau, devine tot mai abrupta. Ne intoarcem, incercam sa coboram mult in stanga unde e abrut si multa zapada, dar multi puieti de brad. Si aici devine prea abrut sau prea gol. Ne intoarcem inapoi sus si urcam putin, unde gasim pana la urma prin partea dreapta posibilitate de a trece, taiem insa zone abrupte cu zapada multa, insa mult mai mici. Asta a fost cea mai lunga abatere, care ne-a luat aproximativ doua ore ca timp dar si multa energie.


pe unde am coborat in final, in partea dreapta


cum ar fi fost daca ramaneam pe creasta. nu pare accesibil, sau greu de ghicit venind de sus

Dupa urmeaza iarasi o sea, joasa, dupa care pana pe Pietrosu se vede ca nu vom mai fi asa jos. Vantul se inteteste pe varful Repede, si mai ales Buhaescu Mare. Imediat e varful Rebra, urcarea mea preferata. E ingusta, zapada e dura si din dreapta bate vantul foarte puternic. Merge insa fara coltari, bocancii intra bine in zapada. Ma opresc deseori pentru a ma odihni si ma asez in genunchi ca sa nu ma ia vantul. Versantul din dereapta e foarte abrupt, acolo sunt deja avalanse cazute iar vantul care bate din directia respectiva aduce continu zapada de acolo, precum tunurile de zapada de pe partie. Sus se mai linisteste si dupa o coborare ingusta dar lejera, ramane sa mai urcam un singur varf : Pietrosu.


urcarea pe Rebra

Jos in sea e cald si bine, si nici pana pe varf nu pare sa bata vantul ca pana acum, sau nu se vede zapada viscolita. Incepem ultima urcare, care este usoara, nici abrupta, nici prea lunga. Ma gandesc pe parcursul ei la toata experienta de pana acum. Pana pe varf ni se arata si caldarea cu lacul Iezer si cabana Meteo, si muchia Piatra alba ca posibilitate de intoarcere. Ajungem la 2303m, soarele e foarte aproape de apus.

Sus intram in cladirea mica ce a fost candva statie meteo. E zapada inauntru. Mai avem o ora si ceva de lumina, si cam trei posibilitati: sa ramanem aici, sa coboram pe Valea lui Dragos traseu necunoscut sau spre cabana meteo, pe traseul de iarna pe muchia Piatra Alba, pe care nu-l stim decat aproximativ. Alegem in final varianta din urma. O luam efectiv la fuga, sperand ca putem face coborarea inca pe lumina. Trecem muchia rapid, dar cand sa coboram e deja cam tarziu, si nu vedem bine cum ar trebui luat. Asa ca punem cortul aici sus, mai ales ca gasim un loc bun. E diferit de celelalte, desi bate vantul mai tare zapada e foarte dura si spatiul larg. Nu putem infinge betele in zapada asta, dar cuiele tin perfect. Ancoram bine si intram la somn. Inca o masa de seara excelenta, si o noapte buna de somn.

Ziua 5


Tot eu ies primul afara din cort, ca in fiecare zi. E frumos, nu e nici frig nici vant, si e vizibilitate buna, aproape senin. Vantul din timpul noptii a umplut insa cortul de zapada, anticamerele mai exact, si bocancii pana sus, dar se scutura usor si ramane uscat. Totul pare mult mai usor, si nu trece mult timp pana suntem gata. Apoi ghicim o posibila coborare, ne putem coltarii si incepem. Nu e prea greu. De jos de la cabana ne simte un caine care incepe sa latre. Cabanierul, primul om pe care il vad de 5 zile in afara de Lucian, ne primeste inauntru si ne serveste cu ceai, supa si chiar afinata. E un sentiment ciudat, sa intru acum intr-o cladire, intr-o bucatarie, etc. Stam destul de mult si iesim veseli pe un soare puternic. Coboram rapid, fara sa vrem pe varianta ce trece pe langa schit. Ajungem si in Borsa .. si se termina traseul nostru.


primele case


pregatiri de primavara

Statisticile finale arata ca am strabatut 59 km in total, cu o o variatie destul de mica de la media de aproximativ 12 km pe zi. Nu mi se pare foarte mult, insa consider ca am mers bine, avand in vedere si zapada. In sfarsit pot completa track-ul cu cresta realizata complet. Sau cel putin pana la varful Pietrosu, de la care pana in pasul Setref ar mai fi fost de mers inca o zi.


track-ul complet, cu rosu sunt locurile unde am campat

Asa s-a terminat pentru prima data o tura de iarna in Rodnei care a completat planul initial, pentru care a fost insa nevoie de destul de multe zile, cum trebuia sa ne asteptam de fapt initial. Este tura care mi-a placut cel mai mult si de care sunt cel mai bucuros ca am reusit sa o duc la bun sfarsit, dupa patru incercari esuate.

decembrie 30, 2010

Ceahlau tura de oameni

Cu toate dezavantajele aduse de repetarea turelor pe anumite trasee in aceeasi perioada, imi dau seama ca traditia de a merge la anumite vacante intr-un loc anume isi are avantajele ei. Astfel mergeam intr-o perioada in Rarau la vacanta de Paste, acum parca devine traditional sa mergem in Ceahlau la vacanta de iarna. (a se vedea 2009)
Toate pregatirile mai serioase s-au facut cu doua zile inainte de plecare, fiind de-abia venit din Rodnei. N-a fost insa nevoie de prea mult timp. Oamenii s-au mobilizat si ei: Lucian, Tva, Adrian, Monica, Oana, Alina, Monica2, Titus, Veve, Andrei, Radu. Duminica la eram la autogara pentru primul autobuz, cu care am venit toti cu exceptia lui Lucian si Titus. Ajunsi mai devreme decat preconizam in Durau, ne-am bucurat de sansa de a termina traseul pana la Dochia pe lumina.

From Ceahlau 2010

Asa ca am inceput sa mergem rapid spre Fantanele, prima cabana; nu inainte de a ne intalni cu Titus care se coborase de la Dochia unde ajunsese de dimineata prin Izvorul Muntelui, venit din Bacau.


ne-am regrupat la Fantanele


si am plecat mai departe

Vremea era buna, nu parea sa fie vant puternic nici pe varful Toaca spre care ne uitam in sus. Nu era nici frig, doar lipsa zapezii ne-a dezamagit. Putin peste fantanele insa peisajul s-a mai albit.

Si am ajuns cu bine la Dochia pe lumina la limita, insa putin obositi. Ne-am revergorat cu o masa si am inceput sa numaram sticlele de bautura, dupa care ne-am apucat rapid de cantat. Dupa poate prea multa bautura si putin obositi, eu cu Radu ne-am aerisit putin pe afara, mergand pe la 2 noaptea pana pe Toaca, fara probleme mari si in terminand traseul in mai putin de o ora.

A doua zi ne-am trezit relativ devreme, avand in vedere seara precedenta si dupa putin timp aveam deja traseul planificat. Din pacate Andrei ne paraseste aici deoarece trebuie sa se intoarca in Iasi, cu ceva probleme de sercivi neasteptate. Alegem unul din cele mai frumoase trasee, poate putin prea lung insa: Dochia – Stanilei incepand pe creasta spre Duruitoarea si intoarcerea prin poiana Varatec, Maicilor, si Claile lui Miron. Ne-am pornit aproape toti.


schitul Stanilei, unde am hotarat sa nu mai oprim

Ajungem in final si la Claile lui Miron prin care trecem mai incet, apoi in golul alpin si padurea de dupa, iar o oprtiune mai expusa si deja vedem cabana. Toate astea ne iau ceva timp si ne despartim in diferite echipe, prima Adrian cu Tva cei mai rapizi, apoi restul, iar pe portiunea finala raman eu cu Monica2 care se simte putin rau, fiind la unul din primele trasee mai ales iarna. Oricum toti au mers foarte bine si sper ca traseul i-a motivat.


in poza e Ovidiu un tip cu care ne-am intalnit la cabana si care a completat grupul

A urmat iar o seara de baut si tura asta jocurile au inlocuit cantatul, starnind insa multe discutii „cu cantec”, si oamenii s-au culcat putin mai devreme. Ziua urmatoare lumea nu a mai fost doritoare de trasee, si am continuat jocurile pana pe la amiaza cand am facut rucsacii ca sa plecam. Desi era frig, traseul te incalzea la maxim prin peisajul deosebit, desi nu senin perfect norii lasau deseori sa se vada zone extinse iar zapada acoperise tot muntele.


capra neagra pe Toaca


Radu isi sclinteste un deget


pana la Fantanele ne prinde si noaptea

Ajungem insa cu bine in Durau, unde in 20 minute pleaca autobuzul.
Toata tura a fost parca putin prea scurta, insa mai nimeni n-a putut prelungi cu o zi asa ca ne-am intors. Fata de anul trecut mai multi oameni au facut trasee mai lungi si asta m-a bucurat. De-acum mai asteptam vacante sau perioade mai libere sa mai facem ture, cu tot atat de multi participanti sau poate si mai si.


traseul parcurs in cele doua zile

Din pacate nu sunt incluse si pozele de la Lucian pe care nu le am inca dar care ma astept sa fie cele mai frumoase…

decembrie 24, 2010

Rodnei-Urgia Iernii

Tot am sperat anul asta să mai merg odată în munţii Rodnei, nişte munţi frumoşi, spectaculoşi, aproape de sufletul meu. Şi uite că s-a ivit ocazia, chiar înainte de Crăciun, împreună cu Paul. Şi el îşi dorea la fel de mult să meargă pe muntele ce ne tot încearcă răbdarea de vreo 2 ani încoace.

Ca de fiecare dată ne-am făcut planuri măreţe, din Pasul Rotunda, măcar până pe Pietrosul Rodnei dacă nu, şi mai departe până în pasul Şetref. Planuri mari, vise mari şi ele. Ne-am pregătit temeinic pentru tura asta. Am scos de la naftalină echipamentul cel mai bun. Şi pentru mine şi pentru Paul urmau nişte premiere (pufoaică, plastici, colţari şi altele ce urmau să fie testate pentru prima oară).

Mai mult, pe GPS am avut trackuri şi puncte de pe întreg masivul.

Ca şi bonus, chiar înainte de plecare primesc un email foarte încurajator.

„Nu va fi nevoie de GPS, o sa aveti parte de o vreme in Rodnei de invidiat cu „mare alpina” si mult soare, dar si nori, cat sa faca fotografiile mai spectaculoase, de duminica 19 dec. pana pe vineri sau sambata 24-25 dec.

Temperaturi la 1500 care vor ajunge si la 5…6 grade cu plus, mai sus ceva mai rece dar nu foarte frig. Vor iesi niste fotografii de pus in rama. ”

Mă motivează să îmi iau toată şandramaua de scule foto (respectiv aparatul foto şi cele 3 obiective).

În sfârşit, dumincă seara, la 17.30 alergăm puţin să prindem trenul, dar ne aşezăm liniştiţi în compartimentul nostru şi începem a povesti. Urmează testatul colţarilor pe bocanci, inventarul echipamentului.

Iar imediat înainte de Paşcani, un apus de foc parcă prevesteşte tura. Admir cu ochi mari un cer aprins cum nu am mai văzut de mult.

Planul era să mergem până-n Iacobeni, iar de acolo cumva până-n Cârlibaba, dar preotul Grigore, cunoştinţă de-al lui Paul ne-a dat o mână de ajutor şi ne-a luat el din gară până acasă la el, în Cârlibaba. Pe drum admiram o lună plină, şi un peisaj furat din povestirile lui Calistrat Hogaş. Seara o petrecem la căldurică, urmând ca a doua zi dimineaţă să pornim din Pasul Rotunda (ajutaţi de acelaşi preot).

Ziua de luni se anunţă perfectă, de vis. Un soare frumos, ceva grade sub zero şi multă zăpadă.

Ne luăm la revedere de la civilizaţie şi începem binecunoscutul traseu: din pasul Rotunda până-n Ineu cu trecere pe sub varful Ineuţ. Dar cu cât înaintăm, zăpada e din ce în ce mai mare, chiar deseori trece de genunchi. Avem noroc că e afânată. În prima parte traseul nu pune probleme, căci urmăm drumul forestier ce duce până sub creastă. Soarele e sus pe cer, ceea ce ne bucură, dar mersul prin zăpadă multă nu ne ajută să mergem foarte repede.

Prima pauză o facem sub intrarea în creastă, la răspântia spre Varful Ineuţ şi lacul Lala. Aici apar şi primele probleme de ordin tehnic. Imediat punem colţarii, şi începem a răzbate zăpada. O pantă de 45 de grade, multă zăpadă şi noi punem presiune pe ea…..suntem avertizaţi…pericole de avalanşe. Versantul pe care suntem se împarte în doua de ceea ce putea fi o avalanşă.

Urcăm imediat în creastă, alegem altă variantă, la fel de obositoare. Efectiv înnotăm în zăpadă , o bucăţică de traseu de 50 m ne stoarce de puteri. Înaintăm greu, dar mai rău, soarele încetu cu încetu dispare între nori, în schimb apare un vânt teribil, urâcios, ce bate din faţă. Mai mult, pierdem din vizibilitate, iar cu cât urcăm, ceaţa sau white-out uneori ne îngreunează misiunea. E deja târziu, aproape să se întunece iar noi suntem abia sub vârful Ineuţ. Ne minţim singuri că am mai putea merge noaptea până în Şaua Gărgălău. Ne dăm seama că e cam imposibil, şi repede căutăm o retragere într-una din văi, pe valea râului Cobăşel.

După 10 minute găsim un loc numai bun de cort, săpăm puţin la el, montăm cortul şi începem procesul de gospodarire. Ciocolată caldă, o supică şi nişte spaghetti sunt un adevărat ospăţ după o primă zi grea. În cort, dar şi afară nu e extraordinar de frig, după cum arată termometrul lui Paul. Să fie vreo 4 grade înăuntru şi 4 cu minus afară. Măcar atât.

Dimineaţa ne trezim greu, ne ia cam 2 ore să ne punem rucsacii în spate. Mai rămân 6 ore de lumină. Dar poate măcar astăzi ajungem în Şaua Puzdrele, celebră pentru locul de cort de care imi tot povesteşte Paul.

Înaintăm la fel de greu ca şi ieri, iar vântul e şi mai aspru. Acum suntem pe crestă, lăsăm în dreapta varful Ineu şi ne îndreptăm cu pas de melc. Noroc de GPS, deşi nu avem track-ul, avem ceva puncte ce ne ajută să ne orientăm. Vremea e la fel de urâtă, vizibilitate 0, iar vântul urlă în urechile noastre. Abia ne putem ţine echilibrul. Estimez că are cam 60-70 km/h, dar împreună cu acele de gheată parcă formează un asalt împotriva noastră. Ne simţim copleşiţi de înaintat împotriva vântului. Chiar dacă nu ne dăm seama, lupta împotriva nămeţilor, dar mai ales a vântului ne seacă de energie. Ne dăm seama că nu avem cum să ajungem în Şaua Puzdrele, poate doar în Şaua Gârgălău. Traseul pe timp de iarnă, şi fără vizibilitate e dur, iar pe unele porţiuni e tehnic, căci nu urmăm traseul de vară, ci mergem numai pe creastă. E deja după-amiază iar noi abia ce trecem de varful Omu (2134) şi mai sunt vreo 2 ore de mers până-n Gărgălău. Începem a căuta loc de cort, ferit de vânt, mai întâi pe versantul stang, dar acolo parcă suflă mai cu putere şi nu ne lasă deloc să ne orientăm şi hotărâm a ne întoarce către ceva stânci unde sperăm să ne adăpostim de furia vântului. Mă simt epuizat, stors de puteri, dar în final găsim un loc de cort sub o stâncă. Săpăm vreo 30 de minute, ridicăm pereţi de zăpadă în speranţa că măcar noaptea vom scăpa de zgomotul asurzitor al vijeliei de afară.

Seara ne sfătuim bine, şi decidem, că dacă ziua următoare e senin şi frumos afară mergem pe creastă, dacă nu, tragem pe dreapta spre prima vale, pe valea râului Putreda.  Seara ne refacem puterile cu o supă caldă şi un piure cu conservă de peşte plus predesert şi desert. 😀

Dimineaţa suntem treziţi de urletele vântului ce izbea necontenit cortul. Decidem rapid să coborâm. Până pe valea râului tot am coborât ba în stilul fundeni ba înnotând. Pentru prima oara în 3 zile avem parte de linişte, vântul nu mai bate şi chiar ne bucurăm de aspectul asta. Ne întâlnim cu ceva urme de urşi şi mergem pe un drum forestier de-a lungul Bistriţei Aurii până la întâlnirea cu şoseaua principală. De acolo un camionagiu simpatic ne duce în Cârlibaba, din Cârlibaba prindem repede un microbuz până în Iacobeni şi o oră mai târziu suntem în trenul spre Iaşi.


Cam aşa arată traseul făcut de noi în 3 zile pline.

 

Lucian

 

« Newer PostsOlder Posts »

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.