Iaşi Outdoors

iulie 2, 2013

Concursuri bicla (sfarsit 2012 si inceput 2013)

Una din activitatile la care am participat in ultima perioada, si aproape doar in perioada asta – ma refer cam la ultimele 9 luni, a fost concursurile de bicla. Daca in ultimii ani facusem destul de multi kilometri, recorduri, cronometrari pe diferite catarari, urmarind performanta manual sau folosind site-uri gen strava; era cumva logic sa particip si la competitii. Mai ales ca prima serie la care am participat a fost in toamna anului trecut, cand eram inca in California.
De cate ori am avut ocazia am participat la seriile low keys hill climb; o serie de concursuri de amatori organizate intr-o atmosfera prieteneasca si primitoare. Mi-a placut si faptul ca la un concurs se face doar cate o urcare mai mare, asa ca nu era nevoie de experienta in pluton sau prea multa tehnica.


Primul la care am participat a fost pe 20 Octombrie, pe catararea Morgan Hill. Tin minte ca startul s-a dat pe grupe de cate 10, pentru ca drumul era ingust. Zona era frumoasa si plina de ciclisti veniti nu numai pentru concursul asta. Mai tin minte ca jos era innorat, pe urcare ceata dar sus a fost soare si frumos. Am terminat pe locul 33 / 64. Inregistrarea pe Strava. Mi-a placut si aveam de gand sa mai particip si la urmatoarele, in final insa n-am mai reusit decat la inca una.


eu pe final


tandem


concurentii la linia de sosire, alimentare etc


Urmatoarea tura din seria low keys si ultima la care am participat a fost Soda Springs. Este cea mai mare urcare continua din Bay Area; pentru ca Diablo si Mount Hamilton au portiuni mai mici si respectiv mai mari de coborare si nu urca continuu. Am tras destul de tare, si am reusit sa termin in prima jumtatate a clasamentului acum, avantajat putin de frig, eu fiind insa mai rezistent, si poate avantajat si de distanta, panta mai abrupta. Am terminat pe locul 48 / 103. Strava.


toamna


pe urcare


aerodinamic 😛


Dupa ce s-a terminat seria de catarari; dupa ce au trecut sarbatorile cand am fost in Romania si apoi am revenit, s-a organizat si Megamonster, un concurs care tine tot de seria low keys insa e separat, nu intra la clasamentul general de catarari, ci e o cursa de mai multi kilometri, se poate participa si pe echipe, si nu se organizeaza chiar in fiecare an. Despre asta tin minte sigur ca a fost ultima iesire ce orice fel din America :). ~160 km din ce tin minte. Am plecat cu gandul sa particip solo dar in final m-am intalnit cu cativa colegi de la Facebook pe care ii cunosteam care m-au invitat sa particip impreuna cu ei. Din pacate i-am tras mai mult in jos din cauza unei pene si in final, din cauza ca eram deja prea obosit. In rest am dus oarecum onorabil trena; la dus. La intors; pe ultimul sfert din toata cursa am convins echipa sa ma lase in urma, pentru ca in clasament se lua pozitia penultimului din echipa. Am reusit sa termin la limita timpului traseul si singur; fortand. Echipa a terminat pe locul 8 / 22. Strava.


echipa Facebook

LINE DE TRANSFER IN ROMANIA 🙂


Dupa ce am ajuns in tara, la cateva saptamani dupa ultima tura – megamonster; m-am ocupat pentru cateva luni aproape de alte lucruri si nu de iesiri sau ture. Nici nu ma gandeam mult la asta, si aveam altele in cap, lucruri de recuperat si de redescoperit pe langa casa. Cursiera am adus-o pe avion insa celelalte doua – MTB-ul si mai noul ciclocross Motobecane erau pe vapor si au ajuns dupa vreo luna. In timpul ala faceam renovari prin casa – si n-am desfacut cutiile; au mai stat asa vreo luna.
Intr-un final insa le-a venit vremea la toate, potrivit cu un concurs din Iasi, poate cel mai interesant de mountain-bike. M-am inscris la MyRace, si m-am si antrenat putin pentru el. Erau doua curse posibil, cea scurta si cea lunga. Ca antrenamnet le-am facut pe ambele dar cate o singura data. Era frumos prin padure dar nu ma descurcam prea rapid, mi s-a parut lung si solicitant traseul. Asa ca aveam oarecum emotii pentru competitie.
Si am avut si de ce; pentru ca desi am mers mult mai bine, poate cu vreo ora mai bine ca la antrenament; am avut pe final probleme mari cu carceii, cele mai mari probleme de acest gen pe care le-am avut pana in prezent. Am pierdut din cauza lor poate vreo 10 pozitii maxim – in pauze de revenire, la ultima asezandu-ma cu greu chiar jos si revenindu-mi tot greu. Mi-a placut oricum si am participat cu placere mai ales pentru ca era aici in Iasi. Cred ca am si acumulat ceva experienta, pentru ca la MTB nu am mai deloc. Nu mi s-a parut deosebit de dificil traseul din punct de vedere tehnic, dar solicitant ca anduranta si disconfort. Am terminat pe locul 28 / 53 ( = > rezultate => 2013) la clasamentul general pe traseul lung. Strava



la start


punct alimentare


pe ulitma suta metrii


Despre urmatorul concurs la care am participat am mai vorbit in postul anterior; asa ca o sa spun pe scurt. Concursul de la Lugoj, cupa Max Ausnit; la care am participat a fost probabil unul din cele mai reusite, cu traseu si organizare frumoase, urmat apoi de Transalpina pentru noi; tura cu Adrian si TVA care urma sa plece; deci si un anturaj ‘de exceptie’. Am terminat pe locul 25 din 67 la categoria masculin 18-29; cu o viteza medie de 35.1 km/h pe 88 km cu 1000m urcare. A fost si primul concurs la care am mers mai serios in pluton si am invatat mai multe despre asta.


Un alt ultim concurs de ciclism (momentan) a avut loc la Iasi. In Iasi din ce stiu eu nu s-a mai organizat concurs de ciclism de sosea de poate zece ani; asa ca a fost cu adevarat un eveniment. A fost un criteriu din seria Road Grand Prix organizat de ciclistul Alex Ciocan, si a avut loc pe Copou. Au participat atat elite (profesionisti, sau rutieri cu multa experienta), cat si amatori de toate felurile. Vreo 81 participanti in total. Dupa ce s-a dat startul eu mi-am gasit inca din prima cursa (din 10), ‘echipa’ cu care am ramas pana la urma aproape. Eram vreo 3, eu incercam sa duc trena la vale, adica sa trag cat pot pe coborare pe Copou; pentru ca aparent eram mai greu si asta ma avantaja, apoi urma portiunea de la liceul Negruzzi unde era urcare abrupta si drum mai prost, aici era fiecare pe cont propriu si pentru mine era cel mai greu sa ma tin de ceilalti din grup pentru ca erau mai mici; iar dupa pe urcarea pe bulevardul Copou era mai bine pentru ca de obicei stateam la trena si asta si avea un efect. Era panta mai lina drumul mai bun si viteza mai mare deci ajungea ca conteze si trena.
Pe la a 9-a tura ne-a ajuns Alex Ciocan din spate, mi-a strigat ‘Up, up’, 🙂 ca sa ma feresc din loc iar in cateva sute de metrii a venit si plutonul din spate. Am coborat ultima data cu ei fara prea mari eforturi, e mai usor pe coborare, insa la deal s-au dus inainte evident. Crusa se termina dupa ce primul termina 11 ture, asa ca eu am facut doar 10 dar m-am clasat al 2-lea din cei care au facut doar 10 si au fost ajunsi doar odata. A fost oricum foarte interesant, bine ca nu am avut nici un incident neplacut, m-am clasat cel mai bine relativ pe locul 8 din 38 la categoria Baieti 23-39 ani. A fost una din cele mai scurte curse; cu putin peste o ora, deci si intensitatea a fost mai mare. De-abia astept sa se organizeze si anul viitor; si sper sa mai apara si alte concursuri de sosea la Iasi, ca de MTB mai sunt cat de cat, dar pana acum soseaua era pe 0.


la start


eu in curba cu plutonul in spate (ajuns cu o tura)


in fata : Adrian Zamfir, campionul national la junitori din Iasi


Adrian si Dragos


trecand linia de finish a 9-a oara si ajuns de pluton


grupul meu principal (90% am mers impreuna).

In ultima vreme parca sunt mai entuziasmat de astfel de concursuri, de intensitate si competitie. Am mai facut si ture lejere de antrenament, insa nu prea multe; putin chiar si cicloturism. Acum de-abia m-am intors si de la prima competitie mai serioasa de alergare montana, dar despre asta in urmatorul post. Calendarul meu competitional (chiar exista!) este gol acum, sunt ceva planuri de ture de munte mai mari, unele si pe afara; insa cat va fi timp aici cu si fara prea mult antrenament, ar mai merge si cate o competitie. Mai ales ca acum apar tot mai multe si pare ca se dezvolta lucrurile astea si la noi mai bine.

Reclame

septembrie 21, 2012

George Creek

Mi-ar fi placut mai mult titlul „Mount Williamson”. Dar n-a fost, nici pe departe, n-a fost sa fie. Planul era sa facem un traseu lung si cu multa urcare, intr-un weekend de doar doua zile desi era si mult de condus, si eram singurul sofer. Era echipa buna, mica, si motivata. Mount Williamson, la 4383m este al 2-lea varf ca inaltime din California, si din partea estica e accesibil mai rapid, pe doua rute: Shepard’s Pass, putin mai lunga si circulata, si George Creek, pustie si urata, dar mai scurta. Nu prea ne-am dat noi seama cat de realizabil este, dar tin minte ca am calculat ca avem 20 ore la dispozitie pentru traseu si ca nu sunt mai mult de 20 kilomeri. Inca nu inteleg cum s-a scurs timpul si kilometrii nu, dar plecarea in traseu a fost relativ in plan. Poate am pierdut putin timp in plus pe drumul neasfaltat, inchis in multe locuri, cu masina inchiriata foarte mica, blocata chiar de cateva ori, zgariata, dar in fine am putut sa ajungem foarte aproape de unde se incepe traseul.


Tioga Pass, partea estica


drum inchis


Mount Williamson, 4383m


blocat


pregatiri, si unde am lasat masina

Normal ca dupa vreo 5 minute ne-am pierdut de la carare, revinind apoi si prin prima traversare ad-hoc de rau (va fi un singur rau tot timpul, George Creek). Nu cred ca am mers chiar atat de incet la inceput. Stiu ca am pierdut dupa multe ore, orice carare, si ne-am trezit ca vrem pe cealalta parte fata de rau, unde parea mai bine, dar nu prea era. Apoi invers. Am mai tinut-o asa mult timp, pana cand pe la ora 7 seara am vazut ca nu eram decat la 2700m aproximativ. Plecasem putin de sub 2000, vroiam in 10-14 ore sa spunem sa ajungem la 4300, si eram doar la 2700 dupa vreo 8. Erau boscheti in continuare, se vedea si unde se terminau dar era destul de departe. Probabil fara vegetatie (scaieti cu spini continuu prin care nu ai cum sa treci fara sa te zagarii, ar fi fost mult mai bine, dar ar ramane oricum si grohotisul, toate pietrele care vin la vale cand calci cu tot cu piciorul care a consumat energia de a urca degeaba. Asa ca ne-am hotarat sa ne oprim. Nici asta nu a fost prea usor, nicaieri loc macar cat de cat de pus un cort, asa ca am mers la vale destul de mult, pana am gasit o piatra cam 2×3 metri, oblica si aia, dar mult mai buna decat orice alta varianta. Am mancat, ne-am culcat si am dormit destul de bine, obositi fiind.


nu dupa foarte mult timp, fix pe mijlocul cararii


si insistent


valea ‘vietii’


prin boscheti. macar astia nu aveau spini

Coboratul nu a fost asa de greu, parca ne-a luat vreo 3, 4 ore daca tin minte bine. Masina ne astepta fara probleme unde am lasat-o, probabil ca nu trecuse nimeni nici macar pe la drumul ala de zile sau saptamani. Am gasit un drum mai direct de intoarcere la autostrada, si de acolo dupa putine alte stopuri ne-am intreptat direct spre casa. Am ajuns tarziu, insa nu asa traziu ca alte dati, iar a doua zi am sters putin praful de pe masina ca sa se vada mai putin zgarieturile, am predat-o si iar la munca.


dimineata


si eu


aproape de masina


la intoarcere, in Yosemite, Tenaya Lake, facem si noi o baie


zgarieturi

S-a meritat, nu s-a meritat, dar totusi ma gandesc ca s-ar merita candva sa incerc pe aceeasi ruta, dar cu 3 zile astfel ca sansele sa fie mult mai mari. Neplacut cumva, dar pare totusi o provocare. Plus ca ar fi interesant sigur zona de dupa vegetatie, dupa ce scapi de toti spinii, si poti in sfarsit sa mergi mai rapid. Acolo sus peisajul si mai ales reusita varfului, ar face sa se merite tot efortul.

august 21, 2012

Alt Yosemite

Nu in ultimul rand, poate nu cel din urma de anul acesta. Am fost 7 baieti cu doua masini, am plecat vineri dupa munca si dupa ce am inchiriat restul echipamentului necesar, pana in Wawona Campground, care nici macar nu e in parcul national propriu-zis. Am ajuns atat de tarziu incat nu mai era nimeni acolo sa ne numere sau inregistreze, si am si plecat devreme. Oricum ne stiam locul dupa numarul de la rezervare.

Sambata dimineata devreme am trecut pe la Tunnel View iar, din pacate soarele bate dimineata dinspre peisaj asa ca nu prea e ideal pentru facut poze. Devreme am ajuns si la Visitor Center unde am ales un traseu cu stat la cort peste noapte pe North Dome, aproape ca zona de vale si centrul parcului. In schimb a trebuit sa urcam la inceput foarte brusc si pe caldura. Pe la finalul urcarii am ramas fara apa aproape, gandindu-ne cum ar fi sa nu gasim deloc sus. Am gasit in final un rau chiar cand ne asteptam mai putin si am stat o gramada de timp la el. Pana seara am mai trecut o vale am schimbat directia iar dupa ceva timp am intalnit o ursoaica cu doi pui. Noaptea ne-a prins pe un dom, aproape de North Dome, incercand fara success sa coboram spre padure si spre un rau. Mai bine a fost ca am renuntat, nu ca nu am fi putut ajunge la apa dar campingul in varful stancii direct sub un cer senin s-a meritat din plin. Eu am preferat bivuacul, desi erau locuri destule la corturi.

From Yosemite August

Noaptea in Wawona

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

Tunel View, iar

From Yosemite August
From Yosemite August

la plecare dupa o parcare ‘extrema’

From Yosemite August

greu la deal

From Yosemite August
From Yosemite August

‘bucuros’ ca am gasit apa

From Yosemite August

puiul negru, frate-su era mai deschis la culoare

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

toti 7

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

Coulds Rest si Half Dome dupa apus

From Yosemite August

un foc mic chiar pe stanca

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

zone la altitudini mai mari

Duminica dimineata am dat o fuga pana pe North Dome singur, inainte de rasarit. La intors am luat-o cu toti la vale, iar la primul rau am oprit iar ca sa gatim si iar am stat sigur peste o ora, poate doua. Apoi valea a devenit si mai spectaculoasa, cu pereti verticali mult mai inalti fix sub noi. Am ajuns foarte aproape de Yosemite Falls, a 3-la cascada din lume ca inaltime; din pacate acum secata. Chiar pe langa ea am coborat un sir foarte lung de serpentine scurte. La final obositi cu totul, ajungem in vale, ne spalam si mancam ceva rapid ca sa fim gata de drum cat mai repede. Conduc eu prima parte a drumului si iar la iesirea din munti peisajul e deosebit, mai ales ca acum era foarte aproape de apus. Am ajuns bine acasa, cam obositi dar dupa una din cele mai reusite iesiri la munte de vara asta. Cel putin dupa Rainier, as zice ca a fost cea care mi-a placut cel mai mult. Momentan 🙂

From Yosemite August

soarele inca nu a rasarit dar sunt deja oameni pe Half Dome

From Yosemite August
From Yosemite August

unde am campat noi, vazut de pe North Dome

From Yosemite August

noua bascalie

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

pe acolo cadea cascada dar acum e secata

From Yosemite August

seara la iesirea din munti

From Yosemite August

Traseul GPS
din pacate GPS-ul il taie in bucatele : 1 + 2 + 3
vreo 25 km in total cu multa urcare

septembrie 29, 2011

Rodnei în ținută de toamnă (a VI-a ediție) (Rodnei intr-o zi)

Să organizezi o ieșire pe munte impreună cu frații Diac ține foarte mult de hazard. Oricum s-ar planifica cu siguranță rezultatul ar fi fost altfel. Așa s-a întâmplat de fiecare data, și nici de această dată băieții nu se dezmit. Așa că, după ce Paul mă anunță că Mihai nu mai poate veni în week-end, încerc să forțez pentru a merge doar noi 2. Planul se potrivea de minune, tocmai ce am terminat admiterea la școala doctorală (sâmbătă), urmând ca duminică dimineața să plecăm cu primul tren spre Iacobeni iar de acolo cu doamne-ajută până în Cârlibaba. Deloc surprinzător, la 5 dimineața aflăm căci Mihai va merge cu noi. Urma să plecăm la 10 cu mașina lui Mihai cu direcția binecunoscută (RODNEI). Am plecat la 11.30.

Drumul până la Cârlibaba a fost unul plin de peisaje spectaculoase. Toamna își reintră încet încet în drepturile ei, doar culmile bogate în conifere părând să sfideze culorile toamnei. Prima oprire o facem în Gura Humorului pentru a alimenta foamea iar urmatoarea oprire în Câmpulung pentru rezerve de mâncare.

Și vrând, nevrând ajungem după-amiaza pe la 17.00 în Cârlibaba. Ne-am sfădit noi și am ajuns la concluzia în unanimitate căci cea mai înțeleaptă soluție ar fi să lăsăm mașina în Cârlibaba iar noi să urcăm în creastă dinspre Borșa. Planul suna foarte simplu-toata creasta (50 + km) într-o zi iar punctul de sosire să coincidă cu mașina pentru a evita autostopul noaptea pe un drum puțin circulat. E duminică după-amiază iar vremea e așa cum nu am avut ocazia să o văd vreodată în zonă, cer senin și prea cald pentru sfârșit de septembrie. Și totuși stăm de aproape 3 ore la autostop. Ciudat, timpul trece foarte ușor, mai ales animați fiind de bătăile cu conuri de brazi între noi sau bătăile în toată regula între cetățeni turmentați din sat. Până la urmă, un camionagist ne saltă cu direcția Borșa.

În așteptarea mașinii norocoase

Frații Diac

Ajungem pe întuneric, dar mânați de dorința de a ajunge cât mai repede cât mai sus, pornim într-un ritm alert spre ultimele fânare de pe traseu.Facem cumva că pierdem traseul și ajungem mai sus de ultimele construcții din Borșa, dar cu ajutorul GPS-ului revenim la potecă. După doar 1 h de mers suntem deja în pădure și tragem pe dreapta într-o poieniță superbă. Fără cort, întindem izoprenele, înfulecăm ceva iar apoi preț de minute bune ne holbăm la cerul plin de stele, iar din când în când câte o stea căzătoare.

Sub cerul liber

Nu apucăm să ne bucurăm prea mult de confortul sacilor de dormit căci ne trezim la 4 dimineața cu gânduri mari. Strângem repede, ne echipăm și plecăm cu direcția Stația Meteo iar apoi sus în creastă. După fix o oră ajungem la Stația meteo, alimentăm apă din pârâul ce se scurge din lacul Iezer. În continuare noapte, iar departe se văd luminițile orașului Borșa. Până în creastă mai facem doar o oră , dar într-un ritm destul de tare, iar panta devenea din ce în ce mai abruptă. Odată ce suntem sus în creastă începe și spectacolul oferit de răsărit. Niste culori calde, sângerii se ivesc încet încet din est. Tot abruptul ce l-am urcat începe să se coloreze și să capete culoarea roșiatică. Spectacolul continuă iar noi încercăm să prindem cadrul cu ajutorul aparatelor foto. Dar nu e timp de stat, așa că pornim spre Soare (est).

Lumina dimineții văzută din creasta Rodnei

Vedere spre Nord

Umbre

Vedere asupra văii glaciare Iezer

Surprinzător, traseul de vară diferă de ce am făcut iarna trecută împreună cu Paul și se încăpătânează să ocolească majoritatea vârfurilor pe care le-am urcat pe timp de iarnă. Și uite așa, pe nesimțite trec orele, iar noi trecem pe sub vârfurile Rebra, Buhăescu, Tarnița la Cruce, Puzdrele. E deja 12 la amiază, un soare puternic și un cer senin ne fac să ne simțim epuizați. Se merge în tricou și pantaloni scurți de la 8 dimineața, iar vederea înspre orice direcție e fantastică. Putem observa toți Carpații (Apuseni, Meridionali, Orientali). Dar nu e timp nici să ne bucurăm de afinele de pe creastă. Mihai deja are un avans de 15 minute în fața noastră și doar pauza de masă ne reunește.  Prima jumătate a traseului ca și distanță  (Șaua Galanțului) o realizăm în 8 ore de mers întins, estimând căci vom ajunge în jurul orei 10 la șoseaua din pasul Rotunda.

Peisaj tomnatic in Rodnei

Mult a fost, puțin mai este

A doua jumătate, deși vizibil mai obosiți pare mult mai plată, trebuind să urcăm doar vârful Gârgălău, Omu și Ineu. Deși mergem  de mai bine de 10 ore plăcerea de a ne năpusti cu privirea asupra peisajului rămâne nestingherită. Toate căldările, văile și lacurile glaciare se văd perfect, luminate de un soare cald de septembrie. Creasta pare pustie, dar mare e surpriza când întâlnim o turmă de mioare sus pe creastă iar după vf. Omu un grup de unguri.

Paul în primplan

Lucian

Mihai

În oglindă

Ajungem mult mai devreme sub vf. Ineu (17.00), după o urcare obositoare. În șaua dintre Ineu și Ineuț luăm ultima masă și ne bucurăm pentru ultima oara în această ieșire de peisajul extraordinar al munților Rodnei. Urmăm bulina roșie spre lacul Lala iar de acolo belea. Marcajul arată alt traseu față de ce știam. Teoretic este o potecă ce se strecoară printre jnepeni și te duce la forestierul cu direcția Pasul Rotunda. Practic, după câteva minute de căutat cărarea printre jnepeni, frații Diac decid să urce pe culmea din drepta, ce presupune un urcuș abrupt iar eu continui cu perseverență lupta cu jnepenii în căutarea potecii. Eu găsesc poteca ce mă plimbă printre câmpuri întregi de jnepeni iar băieții se luptă cu înălțimile.

Vedere de sub vf. Ineu

Lacul Lala

În luptă cu jnepenii

După aproape o oră ne reîntâlnim pe forestier. De aici, un drum lung, plictisitor și dureros  până în pasul Rotunda. E deja noapte (21.00) când ajungem în Pasul Rotunda iar de aici până la mașină ar mai fi vreo 15 km pe drum. Avem mare noroc căci un pădurar ne saltă și ne duce până la unitatea militară și ne scoate la drumul mare. Prima mașină care trece pe aici oprește la semnele noastre și îl ia doar pe Mihai până în Cârlibaba. Planul suna cam așa, Mihai merge în Cârlibaba, ia mașina, se întoarce și ne ia și pe noi. Cum necum Mihai nu apare, noi nu avem semnal la telefon și începem să presupunem diverse (nu e mașina, are pană, nu pornește motorul, mănâncă Mihai :P). Până la urmă părintele Bisericii Catolice din Cârlibaba cu Mihai pe scaunul din dreapta ne saltă și ne duce înspre mașină. Bateria de la mașină s-a descărcat, au încercat să o conecteze la o altă mașină dar nimic.

Rămânem peste noapte la parohia Bisericii Catolice din Cârlibaba, așteptând un mecanic a doua zi dimineață. Suntem primiți cu mare căldură de părintele Grigore, dar nu rezistăm mult discuțiilor și mergem să dormim. Dimineața ne trezim cu un peisaj incredibil din veranda casei parohiale. Imediat se rezolvă și problema bateriei iar apoi plecăm binedispuși spre Iași, fericiți căci am revenit pentru a 6-a oara în Rodnei, iar de această dată ne-a ieșit planul de acum 3 ani, creasta Rodnei într-o zi.

Parohia din Cârlibaba

Traseul realizat de noi doar pe data de 27, cu o lungime de 48.5 km, in comparatie cu cel din iarna.


si traseul de vara, separat, din pacate sectionat in 2 parti: urcarea pana in creasta, si restul.

august 22, 2010

Hamilton second

Dupa un weekend oarecum relaxant, fara nici un traseu de bicicleta am zis sa continui in stilul lejer si sa fac pentru a doua oara Mount Hamilton, impreuna cu Andrei si Vlad care n-au fost inca acolo. Acum stiam clar ca vreau sa merg pe ruta clasica, de la intersectia Alumn Rock cu Hamilton Rd. Traseul asta e descris pe cu oarecare detalii pe wikipedia ca fiind unul preferat de ciclistii din zona. Urcarea are 30-31 km si pe parcursul ei sunt doua coborari mici, cumuland maxim 150-200 metri diferenta de nivel.
Eu am plecat de acasa din Mountain View cu primul Caltrain, si am ajuns in San Jose pe la ora 10. Poate ceva mai mult de jumatate de ora mi-a luat sa ajung la locul de unde se incepe catararea, timp in care am primit deja mesaje de la baietii ca ei au inceput deja sa urce, la 10:10. Asta nu prea se potrivea cu planurile mele de a lasa in masina lor rucsacul cu relativ multe scule nefolositoare pe urcare, ca sa pot merge cat mai bine. Aveam de gand sa ma cronometrez asa ca am lasat rucsacul in niste tufisuri prin parcarea de unde se pleaca. Am inceput sa urc la 10:53, si am urcat intr-un ritm bun fara nici o pauza, evaluand permanent timpul de urcare total. Din primii 5-10 kilometrii era clar ca va fi peste o ora jumatate. Wikipedia: „Strong regional climbers can attain the peak in 70–80 minutes starting from Alum Rock Road.” Informatia asta impreuna cu faptul ca am scos in final fix 100 minute pe urcare ma obliga sa recunosc un lucru: nu sunt un „regional climber” :P. Mai ales la ultima parte de dupa ultima coborare viteza mi-a scazut semnificativ sub 15 km/h, media pe tot traseul fiind de 17.4 km/h.
Fix la final imi pare ca-l vad mult inainte pe Daniel, ceea ce s-a dovedit plauzibil el ajungand cu cateva minute inaintea mea iar Andrei cu vreo zece inaintea lui, amandoi avand avansul de aproximativ 40 minute la plecare. Baietii nu au mai fost la observator asa ca participam la prezentarea la care am fost si tura trecuta, mai pierdem putin vreamea si incepem coborarea. A fost frumos si la coborat, mai ales ultima parte unde drumul devine mai bun. Fac iar poze, filme. Jos mancare si apoi rapid acasa. Mainea ma gandeam sa merg la tura cu clubul dar nu prea cred ca o sa ma trezesc apt de asta si la 6 dimineata. Ramane pentru viitor ..

From Hamilton second


la plecare


si la finish


timp total 1:39

Track GPS, statisticile pe urcare fiind oarecum stricate pentru ca am lasat lap-ul deschis cat ma plimbam dupa.

Older Posts »

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.