Iaşi Outdoors

mai 6, 2013

Tură mixtă cu răsturnare de situație

Filed under: biciclete, campie, iasioutdoors, locatie, media, poze, primavara, soare, vreme — Etichete:, , , , , , , , , , — Vlad Manea @ 10:58 pm

De data aceasta, este rândul meu să scriu pe blog din ținutul îndepărtat și rece al Danemarcei, despre o tură ad-hoc pe care am realizat-o sâmbata aceasta în jurul și în mijlocul unui lac mare de pe insulă. Tura a fost organizată de Florin Pogocsan, care nu e din Iași, dar lucrează la Microsoft și stăm în același apartament.

Pentru a face lectura mai simplă, este vorba despre trei lacuri:

  1. Furesø, pe care trebuia să-l înconjurăm,
  2. Bagsværd, la sud-est primul și de care n-aveam habar,
  3. Lyngby, conectat la est de cel mijlociu.

Dacă sună complicat, nici o problemă, și pentru noi a fost.

Florin s-a pregătit de vineri seara cu mâncare și băutură energizantă pentru tură, și-a pregătit și bicicleta, iar amundoi ne-am încărcat aplicația Strava, să putem vedea pe tablete unde suntem fără WiFi. Am plecat cu 6 banane, 2 litri de apă și ceva energizante, distribuite prin ghiozdane. Obiectivul nostru a fost să ajungem la lacul Furesø și să-l înconjurăm, așa că atunci când am văzut apă, am mers pe șoseaua de lângă, fără să ne dăm seama că de fapt ne aflam în apropierea unor alte lacuri vecine cu primul, Bagsværd și Lyngby.

Am văzut la un pod că se puteau închiria bărci, și am purtat o discuție cu Florin, în care amundoi ne feream cumva să ne ducem. Tipul cu bărcile ne-a asigurat că nu ne putem răsturna cu tot cu canoe și că vestele de pe noi ne vor ține la suprafață. Noi am fost mirați când cetățeanul respectiv ne-a spus că ne vom descurca relativ repede, să fim relaxați și să-i dăm drumul pe apă, că nu vor fi probleme. Dar am decis să încercăm.

Am închiriat un canoe și ne-am aventurat în valurile calme de vară ale lacului Lyngby, uitând că eram înregistrați în continuare de GPS. Fiind începători absoluți la mersul cu barca, Florin și-a limitat carnetul de conducere doar la asfalt, iar eu am demonstrat că meritam să pic la traseu. Cred că vreo 5 minute am mers doar cu spatele și apoi aiurea, în privirile nedumerite ale părinților și copiilor de pe poduri, care ne vedeau intrând pe o parte și ieșind pe aceeași parte.

Parcurs aleator pe lac

Am avut un parcurs aleator, care a inclus multă forță dar și indecizie, ceva vânt lateral, apropieri spectaculoase de alții care circulau regulamentar și vreo trei atingeri de mal – în aceiași termeni de circulație, accident, da? – din care, spre iertarea noastră de sărbători, unul a fost și din cauza unui vaporaș care ne-a împins spre stufăriș cu siajul lui. A fost o idee bună să rămânem pe Lyngby, și să nu ne aventurăm pe lacul conex Bagsværd, unde valurile erau mai puternice, iar barca se putea răsturna cu ghiozdanele noastre care conțineau electronice.

Spre sfărșitul turei de canoe am început să simțim că progresăm și cu coordonarea, și cu mișcarea, și am putut vâsli barca din mijlocul lacului până la doc, în linie cum ar veni aproape dreaptă și cu o viteză cum ar veni aproximativ constantă. Am parcat barca în locul în care trebuia să o aducem și am făcut câteva fotografii pentru fane.

După ce am lăsat lacul cu bărci în urmă, am pornit la drum pe malul lacului Bagsværd, crezând în continuare că era lacul Furesø. Ambele erau mari. Am mers în linie dreaptă și conștienți că urma să revedem și înconjurăm lacul, tot așteptam să apară printre casele și gardurile identice din localitățile rurale daneze.

Mergând, la un moment dat, eu am făcut observația că parcă am fi în Lyngby. Lyngby este cel mai mare oraș de suburbie din nordul capitalei Copenhaga. Danezii au o arhitectură comună a caselor, toate așezările lor arată la fel, mai concret clădirile au cărămidă aparentă bej sau vișinie, iarba verde ca în Windows XP și străzile plictisitor de curate și liniștite. Lyngby nu face excepție. Asta făcea ca sentimentul meu de déjà vu să fie natural, și nu ne-am gândit că eram într-adevăr în Lyngby, la vreo 10 kilometri distanță de intersecția unde am ratat direcția.

Eram pe un pod peste calea ferată a trenurilor radiale, numite S-tog, și din cauza simetriei străzilor de o parte și de alta, nu a fost ușor să ne dăm seama spre ce stradă ne îndreptam, mai ales că nu aveam WiFi. Până la urmă Florin a putut să vadă o hartă de calitate slabă pe tabletă și să dibuiască locația. Așa că am pornit pe același drum în sens invers, până am ajuns înapoi la bărci. De acolo am ajuns repede în apropierea lacului inițial, Furesø. În jurul lacului am avut norocul să dăm peste drum neasfaltat, apoi nepietruit, apoi potecă. Am urcat și coborât pe biciclete și ne-am bucurat de peisajul și relieful care acasă, la post-procesarea fotografiilor, au părut dintr-un joc video.

Închei prin a vă scrie că Danemarca este de fapt o țară primitoare, în care infrastructura pentru biciclete este bine pusă la punct, iar danezii au o cultură extraordinar de puternică a sportului și își educă de mici copiii să iasă din casă și să facă mișcare. Probabil de aceea, încă mai găsești locuri pitorești la doar 5 minute de o șosea sau o casă. Așa că am profitat de toate acestea și am navigat liniștiți de pe lacul greșit pe șoseaua greșită, dar în tura corectă.

Date

Vremea a fost excelentă toată ziua, cu temperaturi de 15°C și cer senin. Am mers 50 kilometri pe traseu și am făcut câteva fotografii:

  1. Plecare: Trørød → Naerum → Virum → Bagsværd (lac) → Lyngby (lac)
  2. Canoe: Lyngby (lac)
  3. Greșit: Lyngby (lac) → Lyngby (oraș) → Søborg (întoarcere) → Lyngby (oraș) → Vaerløse → Nørreskov (Skov = pădure)
  4. Revenire: Nørreskov → Furesø (lac)
  5. Înconjurare: Furesø (lac) → Farum → Birkerød → Frederikslund Skov → Holte
  6. Sosire: Holte → Øverød → Trørød.

Tura pe hartă

Reclame

martie 11, 2012

Yosemite Iarna

Probabil unul din cele mai notabile posturi de cand m-am mutat in California. Motivatia – in mod special folosirea echipamentului de iarna, atat timp cat aici, macar la munte, mai este iarna. Adrian mi-a adus de acasa si bocancii de iarna si sacul de dormit, astfel incat era important sa le folosesc macar odata. Tura viitoare sper ca va fi vara in Alaska, dar pentru California doar in muntii Sierra Nevada gasesti zapada iarna, cel putin in apropiere de mine. Evident ca in Yosemite era si cel mai usor sa ajung, nu destul de usor insa, si cunosteam putin si zona, avand insa si destule locuri noi de cercetat. In cadrul Yosemite, am ales varful Lyell ca tinta principala, pentru este cel mai inalt din parc, cu 3999m altitudine. In vara 2010 mai incercasem odata acest varf, in conditii oarecum opuse : o tura de o singra zi (chiar mai putn), vara, fara posibilitate de campat, si am reusit atunci sa ajund doar pana in Donohue pas, pe la 3600m, mergand vreo 40 kg fara sa-mi ating totusi obiectivul complet. Diferenta fata de atunci este ca acum aveam sa il incerc incepad din Yosemite Valley, pasul Tioga fiind inchis iarna, trebuia sa fac un drum mult mai lung, incepand de la ~1200m altitudine fata de ~3000m cat mi-ar fi permis daca era deschis pasul. Avantajele insa sunt timpul, aveam cam 3 zile pline de traseu, echipamentul mult mai complet, cort, etc; si faptul ca nu imi trebuia rezervare pentru permisul (‘wilderness permit’) necesar pentru a campa in zone superioare. O mica parte din echipament am completat-o prin comenzi pe Amazon in ultima saptamana (primus, cort), astfel incat vineri seara eram gata de o iesire de 4 zile, din care 3 pline dedicate traseului.
Un prieten din San Francisco m-a ajutat cu o cazare vineri noaptea acolo, pentru ca sa pot pleca a doua zi devreme dimineata; si ii multumesc si pe aceasta cale. Un alt element nou e ca am gasit o modalitate de transport mai eficienta putin, desi destul de scumpa (235$), un tur oferit de extranomical.com. Turul foloseste si e frecventat mai mult de straini care viziteaza zona, probabil cei care s-au stabilit aici au masini si nu e prea convenabil. Mie mi-a convenit si asa, chiar daca a fost putin mai scump, si in plus am aflat si cateva lucruri interesante de la ghid despre California, Sierra Nevada, Yosemite.


Sambata Ma trezesc devreme pe la 5 daca tin minte bine, si ma duc rapid la punctul de unde am spus sa fiu preluat de autobuz. Intarzie vreo ora aproape, iar cand vine e destul de plin. Nimeni nu avea rucsac ca mine, dar gasim loc pentru el si in final plecam din San Francisco. Dupa cele 5-6 ore de tranzit destul de interesante dealtfel, ajungem in Yosemite Valley unde prima oprire este la Tunel View. Chiar daca ma intarzie cu plecatul efectiv in traseu de oprirea asta ma bucur in mod special, pentru ca e considerata una din cele mai frumoase panorame din Yosemite, si chiar din lume :), iar eu nu o vazusem inca. Mai mult, e senin perfect asa ca evident toata lumea face poze.

From Yosemite Martie

Tunel View


cu putin zoom: (de la stanga la dreapta): El Capitan, Clouds Rest (inzapezit), Half Dome


la intrarea in vale pe stanga e El Capitan, perete vertical de 900m


Yosemite Falls, a 5-a cascada din lume ca inaltime

Dupa alte cateva opriri ajungem si la cea finala. Vorbesc putin cu ghidul, sunt singurul care o sa stau 4 zile, aproape toti fiind pentru un ‘day tour’. Programul normal e luat masa in vale si intors acasa, eu desi am cu 3 zile mai mult decat majoritatea, consider ca nu am timp sa iau masa acum, decat ceva pe fuga. Trec pe la centrul de informatii si imi iau permis, le zic ce planuri am, ei imi verifica putin echipamentul. E important sa stie cam pe unde ma duc, totusi fiind o tura de iarna realizata solo, mai ales ca aflu ca in zona respectiva nu prea merg oameni iarna. Numai bine, o sa fiu si mai singur 😛
Pe la ora 3:30 ajung cu ‘free shuttle’ in punctul de unde se face intrarea in traseu. E vreme buna, pe aici sunt inca oameni, asa ca ii dau rapid pe portiunea pe care o cunosteam de cand urcasem pe Half Dome. O singura variatie mica ma face sa ratez la dus Vernal Fall, pentru ca poteca ce trece pe langa ea e inchisa iarna. O vad eu oricum la intors, iar acum ma grabesc sa ajung cat se poate pe lumina la Little Yosemite Valley, un loc de camping special amenajat sub Half Dome, pe la 1800m. Ajung chiar la limita cu lumina, insa imi dau seama ca atat timp cat e senin nu voi avea probleme nici noaptea: Luna aproape plina si zapada pe jos face vizibil totul aproape ca ziua. Doar vreo 6 km parcursi si urcare cam 600m, in prima jumatate de zi de traseu. Imi pun cortul rapid si-mi fac de mancare, nu e nimeni dar e frumos, liniste si pace. Stau asa si ma gandesc la faptul ca e prima data cand campez pe continentul American, dupa ce am campat deja in Europa, Africa si Asia. Acum au mai ramas tot mai putine continente..


Nevada Fall


cortul nu s-a dovedit prea bun, un singur strat si fara ancore
cu siguranta nu un cort de iarna, dar cu sacul de deormit super-ok, am dormit bine


primusul e insa excelent


pe la 1 noaptea ma tresezte o cucuvea (!) ies afara si fac niste poze cu expunere


Duminica Destul de obosit, nu aud ceasul cand suna la 5. Ma trezesc pe la 6, dar pana pe la 8 aproape nu sunt gata de plecare. In final, plec, totusi putin intarziat fata de plan. Urmeaza sa merg pe valea raului Merced, ca si pana acum, macar pana la lacul Merced. Pe parcursul zilei vad ca valea asta e foarte lunga, si urca lin. Practic stilul asta de vale nu se gaseste in Carpati sau pe unde am mai fost eu, si e interesant, dar poate putin plictisitor pana la urma. Poti merge si cate 3-4 zile pe o vale din asta, urcand incet si avand peisaje similare, dupa fiecare cotitura, dar destul de frumoase incat sa nu te plictisesti. La mine, s-a mai schimbat putin peisajul cand stratul de zapada s-a facut tot mai gros, apoi incepe portiunea in care trebuie sa bat zapada, dragut la inceput dar pana la urma tot mai greu, simt nevoie mare de coechipier cu care sa fac schimbul. Imi amintesc si de intrebarea din vale, daca am ‘snow shoes’, rachete. Mi-ar fi prins bine. Dar sunt obisnuit doar cu bocanci si parazapezi, cu batut si cazut pana la genunghi la fiecare pas, si asa continui. Soare puternic, trebuie sa-mi pun si ochelarii, incerc o singura variatie de la traseu pentru a ocoli zapada, insa sunt nevoit sa ma intorc. Deci am parte si de cateva momente speciale, insa pe la jumatatea zilei ma simt tot mai obosit. Cand ajung la lacul Merced, e 3:30, dar tremur tot si nu mai pot merge normal. Rucsacul il simt foarte greu, adevarul e ca imi luasem putin prea multa mancare, si destul de mult echipament. E un camping special aici si chiar multe cladiri, toate inchise, asa ca imi pun cortul. Imi dau seama ca nu mai pot continua, ma simt terminat, si iau decizia asta care avea sa schimbe tot rezultatul turei. Vina principala cred ca o are faptul ca nu am mancat foarte bine dimineata, si nici in timpul zilei. Urmeaza sa ma chinui sa mananc cat mai mult, ca sa pot sa o duc toata ziua cat e lumina, si aveam sa reusesc asta in ziua urmatoare, dar acum .. e deja prea tarziu. Ma ocup de campat, mancare, niste poze, si ma culc pe la 6 dupa-amiaza. Dorm dus, undeva la 2200m, la peste o zi de mers distanta de orice alt om, pentru ca nici oameni, nici urme nu am vazut toata ziua.


urme de urs, undeva pe la 1900m, singurele pe care le vad


pasaje ce necesita atentie


aici incerc sa evit zapada pe partea stanga, insa e cam expus, asa ca ma intorc prin zapada pe dreapta raului, cum e traseul normal


alte pasaje ce-ti ridica pulsul


(poza cu timer), greu la batut


pauza necesara


ajung si la Merced Lake


alimentare (jos – cutia speciala de depozitat mancare, ferit de urs)


seara ma plimb putin pe lacul inghetat


Luni
Ma trezesc mult mai odihnit si bine. Urmeaza un moment greu, de gandire, sa iau decizia finala, daca ma duc in sus spre varful Lyell, sau cobor inapoi, realizand insa un varf secundar. Pana la urma aleg a doua varianta. Lyell pare putin prea departe pe harta, si risc sa nu pot sa ma mai intorc la autobuzul care venea peste 2 zile, mai ales, dupa experienta din ziua precedenta in care la 3:30 nu mai puteam continua. Acum insa ma alimentez fortat mult mai bine, si reusesc sa merg toata ziua voios. Varful secundar avea sa fie Clouds Rest, o muchie de deasupra Half Dome, care atinge cota 3027m. Am harta si stiu exact unde sa fac abaterea. Traseul il urmaresc bine tot timpul, doar pe portiuni scurte mai ratez cararea, in mod special unde e mult prea multa zapada ca sa se vada orice. Bat mult mai multa zapada decat in ziua precedenta, aproape toata ziua merg cu zapada pana in gat. Fac pauza de masa la pranz, iar aproape de varf incerc iar o evitare a zapezii pe un versant de stanca abrupt, pe care merg pe limbile de zapada care sunt, acestea devin insa prea subtiri si ma retrag, inapoi la stratul gros de zapada care ma incetineste si ma stoarce de energie. In final, fix la apusul soarelui (aprox 6:30 p.m.); ajung pe Clouds Rest. Fac multe poze rapid ca sa am timp sa cobor putin si campez pentru prima data chiar in zapada, aproape de cota 3000m.


portiune foarte greu de batut


dupa ce ajung intr-un fel de pas se deschide privelistea si incep sa vad varfurile mari
nu-mi dau seama care e Lyell exact, dar sunt multe frumoase si le incadrez cum pot in fotografii


zona cam expusa la care trebuie sa renunt in final


foarte aproape de varf, soarele apune


jos, Yosemite Valley, si Half Dome


iarasi, cateva poze de noapte


Marti E mai frig ca de obicei dimineata, initial cred ca e doar de la altitudine. Imi dau seama apoi ca bate vantul, si mai mult, viscoleste. Dupa 3 zile de senin perfect in ultima zi ma trezesc pe furtuna. Cu greu ies din sac, e frig tare si in cort. Fac o supa inauntru cortului. Ma imbrac in sfarsit cu toate hainele, bucuros oarecum ca nu le-am carat degeaba, si ies afara. Nu e chiar asa rau pana la urma. Destul de rapid sunt gata de plecare. Trebuie sa cobor 1800m altitudine, dar stiu cat de cat cararea si am destul timp. Dupa vreo ora aproximativ ies din zona expusa cu vant puternic, iar apoi totul se transforma intr-o ninsoare ca de sarbatori, si totul e mult mai calm. Aproape ca-mi pare rau. Cand ajung in Little Yosemite Valley, iar o pereche de bete de trekking pe care le-am vazut lasate acolo si la dus, prea putin probabil de acum ca proprietarul lor sa se mai intoarca :P. Dupa cascadele pe care acum le vad mai bine (Nevada si Vernal), ma intalnesc si cu primii oameni dupa 3 zile complete. Majoritatea ma intreaba tot felul de lucruri. Jos am destul timp sa-mi iau o cola, sa ma schimb putin si sa anunt ca m-am intors cu bine la centru.


betele pe care le fur :p


Nevada Fall


Vernal Fall


Half Dome inca acoperit de nori

Asta a fost, prima si ultima tura de iarna cu adevarat de anul asta, prima tura de iarna de mai multe zile in care merg singur, prima tura de iarna in Yosemite, sau prima data cu cortul in USA. Din pacate in final obiectivul principal tot neatins ramane, si e chiar a doua oara cand incerc Lyell fara sa reusesc sa ajung pe el. E totusi mai politicos sa-l fac intai vara, si apoi iarna, asa ca ma impac cu ideea, dar devine deja un motiv in plus, cum a fost creasta Rodnei in ultimii ani in Romania. E numai bine asa, sa am un plan si o motivatie pe termen putin mai lung.
50 km parcursi, mult mai putin decat ma asteptam, totusi avand in vedere zapada nu e deloc putin. Urcat de la ~1200m pana la 3027m, aproape continuu urcarea, coborat apoi totul de-odata. Putin si tehnic (foarte putin, dar intens), mult de batut, campat sus, vreme perfecta cu exceptia furtunii din ultima zi. Deci de toate, asa cum trebuie sa fie. M-am intors bucuros acasa.

Unele lucruri care le-as fi putut face mai bine:

  • Sa am rachete de zapada
  • Cort mult mai bun, desi paractic m-am descurcat perfect si cu asta
  • Sa ma alimentez calumea si in ziua de duminica. Asta probabil ar fi facut posibil varful.
  • Sa am trepied la aparat, pentru pozele facute noaptea mai ales 😀
  • Sa nu-mi iau asa multa mancare

noiembrie 16, 2011

Old la Honda

Filed under: biciclete, dealuri, poze, toamna — Etichete:, , , , , , , — pauldiac @ 7:44 am

Departe de a fi o tura importanta din punct de vedere a numarului de kilometrii sau ceva similar (sportiv), va povestesc despre primul traseu, facut de cand am revenit in California. In primul rand, m-am intors aici pentru o perioada de timp nedeterminata, un job full-time in IT, oferta primita dupa intenrship-ul pe care l-am facut in vara 2010, cand am povestit tot aici pe blog despte zone ‘exotice’ cum ar fi Yosemite, tura de bilca pe la Oceanul Pacific, si Death Valley. Sper cat timp stau aici sa fac ture in locurile astea si altele noi, fiind foarte multe de vazut; si sa am timp sa le si postez. Momentan ma lupt cu o acomodare mai dura decat m-as fi asteptat, din diferite puncte de vedere.

Dar tocmai pentru a ma acomoda mai usor si pentru ca am avut si cu cine sa ma plimb, am facut sambata (la o aproape doua saptamani de la sosire), un traseu de vreo 80 km cu bicicleta. Care bicicleta? Simplu, tot aia.. din Romania. Am reusit cu mult noroc sa o aduc aici pe avion fara sa platesc nimic special pentru ea, dar in general se plateste cam 300$. Daniel, cu care mai facusem ceva trasee in vara 2010 a avut si el chef de un traseu si a fost dragut si a venit el la mine, sa facem pe aici. Adrian ne-a sugerat traseul potrivit : Old La Honda, un traseu care se termina cu o catarare destul de faina. Am avut si vreme destul de buna, dar din pacate nu asa insorita ca unele zile care inca mai sunt pe aici (inca se mai ajunge la 20 grade Celsius in noiembrie). Am intalnit multi biciclisti, dupa cum ma asteptam, si am ajuns la Skline, o sosea care traverseaza creasta muntilor Santa Cruz (care separa Silicon Valley de Oceanul Pacific).
Oricum, pentru ca dupa cum va dati seama sunt foarte ocupat zilele astea, o sa trec direct la poze si traseul GPS, spunand doar ca nu s-a mers in forta, si nici nu era asta ideea. Speram ca urmeaza lucruri tot mai interesante, dar inca nu ma gandesc la ture de nici un fel.


Daniel, la prima pauza


Skyline directia spre sud


Skyline spre nord


Daniel mai obosit ..

Si, in final : traseu GPS pe Garmin , pur informativ, pentru ca ne-am cam ratacit pe acolo.


Si ceva nou, pe strava.com. Strava e un site interesant care face o gramada de statistici despre catararile dintr-un traseu, si nu numai.

februarie 10, 2010

Rodnei pentru a treia oara

Incep in sfarsit sa scriu si despre ultima excursie din Rodnei care a avut loc din pacate acum cam o luna. Intre timp n-am mai apucat sa ies nicaieri, si nici in viitorul apropiat din pacate nu voi mai reusi. In tura asta participantii au fost tot eu si Mihai, traseul a fost fix ca tura precedenta, creasta muntilor Rodnei plecand din Prislop, planul insa putin diferit. Speram sa nu mai fim nevoiti sa coboram spre cabana Puzdrele ci sa facem noaptea in creasta cumva ori sa mergem pana dimineata. Ne-am pregatit deci mai bine si pentru un bivuac adevarat, nefiind insa siguri ca asta vom alege.
Inca din tren in zona Suceava – Gura Humorului se arata mai multa zapada, ceea ce ne bucura pentru ca ne doream conditii cat mai aproape de ceea ce inseamna iarna. Coboram in Mestecanis pentru a prinde mai usor autobuzul de Borsa, in final nu castigam mare lucru si ajungem in Prislop tot pe la pranz. Vremea era frumoasa, zapada pe care batea soarele parea mai serioasa ca in tura precedenta, si noi o luam repejor la pas bucurosi.

Pierdem putin drumul la intrarea in padure, ne revenim rapid continuam deplasarea, intalnim doua caprioare, mai tarziu cativa snow-board-isti, cand incepem urcusul spre creasta observam si capatul teleschiului ce urca din statiundea Borsa chiar in functiune. Toatea astea dau un aspect mai uman, civilizat, la inceputul traseului. Sus pe creasta apar insa ceva nori, incepem sa mai pierdem directia, ne uitam des la GPS. Ni se face frig la maini, Mihai isi pune supramanusile. Intre seile Galantului si Gargalaului unde intram cu adevarat in creasta principala o luam in directia opusa fata de sensul normal, ne salveaza GPS-ul care dovedeste inca odata ca nu poate gresi (atat timp cat are semnal, baterie, etc). Recuperam rapid, trecem iar la zone cunoscute de tura trecuta, deosebind insa destul de greu prin ceata. Verific GPS-ul frecvent.

Stiam ca urmeaza sa urcam Varful Galantului, o urcare lejera fara pericole deasupra careia in tura precedenta ni s-a facut rau la amandoi. Acum era deja soarele apus, sau asa presupuneam ca lumina care strabatea ceata nu era prea puternica. Incepe si urcarea in sfarsit fapt care ma bucura pentru ca imi confirma ca suntem pe traseul cel bun. Cred ca in conditiile astea trecerea de la zi la noapte este deosebit de brusca. Cum urcam, Mihai care era la nici jumate de metru in fata mea, se impiedica si cade. Imi pare ca s-a rupt stratul de zapada si se afunda putin ca in apropierea unui jneapan, insa in tot albul care-l vedeam in fata ochilor, inchis la culoare, Mihai incepe sa se faca tot mai mic. Cadea pur si simplu in dreapta putin si mai ales in jos, ca dintr-o data si fara nici o explicatie pentru mine. Nu a fost o cadere in gol, ci pe un abrupt destul de mare si dupa mai multi metrii ajunge sa se opreasca. Puteam sa-l vad si inca sa vorbesc cu el, ceea ce ma bucura foarte mult, daca ar fi fost sa dispara complet nu stiu ce as fi facut, dar cat timp cadea tin minte ca ma uitam la cornisa in dreapta ca sa caut un punct de acces. Mihai se ridica singur, il ajut putin fix la trecerea peste cornisa. Ce se intamplase era datorat a mai multi factori care observ ca se combina dubios in turele de iarna, lipsa vizibilitatii, ne-orientarea (nu eram chiar pe unde am fost tura trecuta; acolo nu erau cornise sau abrupturi), intunericul, oboseala. Ce bine ca nu s-a intamplat nimic grav, mai mult ne-am trezit putin si am devenit mai constienti: am scos imediat frontalele. Ce e rau e ca daca ar mai fi cazut cativa metrii, abruptul sub el continua, nu se stie cu cat, si in final mai bine ca n-am aflat.

Mihai bucuros ca e viu

O buna bucata de creasta am continuat sa mergem prin noapte, relativ dezorientati dar cu incredere in GPS-ul care face o treaba minunata. In zone unde sunt locuri bune de dormit marchez puncte, continuam insa sa mergem inainte. Depasim punctul maxim atins de tura trecuta, ajungem pe creasta la zone cu bolovani greu de depasit (cand nu stii cat de adanc e abruptul de pe laterale), un ultim varf la intersectia crestei cu Varful Puzdrele ne anunta sosirea la un loc care-l stiam din tura anterioara, unde planuiam eu sa dormim. Mihai nu vrea, studiaza mult vantul si alte locuri posibile de dormit, insa groapa care se afla intre doua varfuri ramane cel mai bun, pazindu-ne de vant prin directia perpendiculara fata de directia lui, insa urma sa realizam ca rafalele puternice ne vor afecta oricum destul de mult. Incepem sa sapam.

Noaptea a fost pentru mine mai mult ca acceptabila, comparativ cu altele, am dormit cred mai mult de jumatate din timp. Mihai a suferit mai mult de frig, insa a putut dormi si el. A doua zi eram in forma. In timpul nedormit cat am stat in sac gandeam tot felul de lucruri intorcandu-ma pe toate partile pentru a distribui diferenta de temperatura, strangand gura sacului cand auzeam vantul mai tare, largind apoi ca sa pot respira (larg inseamna ca avea in diametru cam 5 cm 🙂 ). Auzeam tot felul de zgomote, iar in intervalul nedefinit dintre ne-somn si somn mi se pare ca aud oameni. Salvamonti, cred prima data, desi n-am intalnit niciodata oameni pe creste macar ziua. Se apropie insa de noi ceva, vad ca prin somn cum isi fac culcus in continuarea locului nostru, ma ridic putin speriat si observ doi oameni ciudati, arabi, imbracati complet in alb, langa ei deslusesc cu greu o movila mare si alba care realizez la urma ca era … o camila. Apoi ma trezesc, nu stiu cat timp trecuse dar numarul stelelor de pe cer crescuse exponential. Vream mult sa stau privind stelele, insa daca pozitionam gaura sacului spre directia cerului vantul imi aducea mai multa zapada in fata. Renunt la idee, incep iar sa dorm, sa ma trezesc, mai multe bucati. Nu am vorbit nimic cu Mihai desi el dormea si se trezea cam in aceelasi fel si stiam ca mare parte din timp e treaz.

Dimineata verific daca GPS-ul tinut fara grija in buzunarul pantalonilor pentru rezistenta bateriei, inca functioneaza, vad ca apa din sticla ce o tineam in sac nu inghetase, mai pe scurt toate erau bune. Se lumina, il trezesc si pe Mihai, incepem sa ne miscam. Imi doream foarte mult sa ma pot plimba sa vad imprejurimile acum, si cand am reusit sa curat zapada din bocanci si sa ma incalt am facut-o si s-a meritat din plin. In cateva minute a rasarit si soarele, evident a venit si Mihai si am facut ceva poze.

Nu pierdem mult timp, nici nu mancam serios ci strangem bagajele si o luam pe creasta in continuare. Urma cel mai inalt varf din toata tura, foarte aproape, trecem de el apoi ocolim urmatorul trecand insa print-o zona destul de periculoasa, abrupta. Nu e inca asa cald, dar soarele bate din plin. Plecarea s-a facut fara multe calcule care sa prevada ce traseu urma sa indeplinim, insa dupa cateva ore maxim e deja clar ca pana la Pietrosu nu mai ajungem decat daca renuntam la maxi-taxi-ul de la ora 3 din Borsa, ceea ce nu prea puteam face. Incercam alta varianta, sa prindem macar urmatorul varf mare, insa nici asta nu era prea plauzibil si nici n-ar fi fost o realizare prea multumitoare. Coboram in galeata din dreapta, care deschide o vale imensa ce coboara pana in Borsa. Dupa o stana pierdem orice carare si ii dam in abrupt prin padure, imi rup si cealalta parazapada, dar continuam sa mergem, intr-un final ajungand si la firul de apa si cararea care se transforma in final intr-un rau serios cu drum cu poduri si etc. Intalnim niste baieti care vreau fara succes sa pescuiasca pastravi, trecem raul prin zone destul de dificile, in final, ajungem si in Borsa.

Din Borsa au urmat alte aventuri, lipsa timpulul facandu-ne sa fugim de la autobuz la restaurant, la autobuz inapoi, sa prindem in Iacobeni trenul la limita, evident cum v-ati obisnuit sa ajungem insa cu bine si la timp in Iasi. A doua zi la 8:00 examen la TAIP pentru care nu invatasem nimic, dar 2 ore dimineata s-au dovedit arhi-suficiente.
Ca scurt rezumat a fost o tura in care am acumulat ceva experienta, de la cazatura lui Mihai si bivuacul la 2100 metrii altitudine, plus alte cateva. Imi pare rau ca anul acesta nu voi mai apuca sa razbun toate incercarile esuate de a parcurge creasta Rodnei pe timp de iarna, dar ierni vor mai fi …

Blog la WordPress.com.