Iaşi Outdoors

iulie 11, 2012

Yosemite vara

Dupa ce am fost un weekend in Sequoia, ocolind Yosemite pentru a fugi de aglomeratie si complicatii la rezervari, la doar doua saptamani distanta, n-am mai avut ce face si am fost in Yosemite. Si tura asta am fost mult mai multi, cat pentru doua masini, 8 in total. Am reusit sa rezerv un camping pentru vineri noapte si sambata dimineata am gasit o poteca unde am putut campa peste noapte in noaptea urmatoare, desi nu a fost chiar in vale, unde e centrul parcului ci intr-o zona de la altitudine mult mai mare, dar frumos, si diferit fata de vale. Mai putine stanci imense verticale, dar mai multe varfuri interesante, Tuolumne Meadows, ca zona ‘civilizata’ in care am stat prima noapte. Am ajuns tarziu pe la 1-2 noaptea, plecand tot asa de vineri imediat dupa o zi de munca. In camping era inca ceva miscare, si ne-am pus si noi corturile rapid si ne-am culcat.


acum am si inchiriat un cort, chiar unul imens

Dupa cum spuneam, a doua zi am plecat rapid sa rezervam ceva, nestiind care ne sunt sansele. Insa am gasit, chiar pentru toti 8, desi putine poteci au ‘first come – first served’ fara rezervare pentru mai mult de 10 oameni pe noapte. Si ca si in Sequoia, ne-am intalnit cu padurari pe poteca care ne-au verificat permisul. Dupa asta si ceva mancare, am si plecat rapid, cu destinatia finala Young Lakes, pe o bucla, la intors avand sansa sa venim pe alta parte.


Dog Lake


tot grupul


TVA, care a fost pentru vreo 10 zile aici iar acum e in Seattle pe perioada verii


3 ieseni, chiar toti de la aceeasi facultate

Pana sa ajungem la ultimul lac (mai exact erau 3 lacuri ca destinatie finala), tantarii isi fac simtita prezenta. Stiind din Sequoia ce poate insemna asta, ne apropiem fara rucsaci de lac, facem cateva poze si ne retragem, ratacind vreo ora dupa cautarea unui loc de cort, nu atat confortabil cat departe de apa sau zone unde sunt tantari. Gasim ceva, printre stanci, si aproape de poteca.


Young Lake


Ragged Peak (presupun)


avem timp de carti, avem 3 sticle de vin, si ne bucuram de apus


dupa care urmeaza o mafia in cortul mare

Cu ceva frica ca vine ursul desi aveam cutii speciale pentru mancare, dormim singura noapte in salbaticie, pentru ca urmatoarea zi sa plecam usor la vale, pe un drum mai simplu si cu ceva mai putine peisaje, dar frumos si asta.

Dupa ce ajungem la masini mergem la rau sa ne si ne spalam oarecum, apoi ne impartim in 2 echipa pentru cei care vor sa mai conduca prin parc si sa vada mai multe, iar ceilalti sa ajunga mai rapid acasa. Eu raman mai mult evident, desi am vazut cel mai mult dintre toti obiectivele care urmeaza. In final conving lumea sa mergem si la Mariposa Grove, unde sunt capaci Sequoia in Yosemite, insa din masina nu vezi foarte multi, iar pentru hike nu e timp. Acasa nu ajungem foarte tarziu, pe la ora 11, dar cu o intarziere de vreo 3 ore fata de celalalt grup.


Tenaya Lake


Half Dome


Bridalveil Fall, deja in ‘valley’


Yosemite Falls


celebrul Tunnel View


Mariposa Grove


ca si acum 2 weekenduri, coboram dupa-amiaza din munti,
iar dealurile sunt foarte galbene, soseaua intinsa etc

Cam asta a fost, deosebit in mod special pentru ca am fost asa multi, si Yosemite impresionat mai ales pentru cei care nu au mai fost. Si nici traseul nu a fost chiar scurt, foarte aproape ca distanta de cel din sequoia, de vreo 20-23 km in total.

Acum urmeaza deja alte planuri, plus ca au mai fost multe iesiri mici prin apropiere; despre care o sa povestesc cand o sa mai am timp. Ma astept ca voi fi nevoit sa scriu tot mai scurt ca si acum, ceea ce nu e neaparat rau insa.

Reclame

septembrie 10, 2010

Mount Lyell

Dupa cum spuneam si intr-un post anterior cand povesteam prima vizita in Yosemite, ajungand in zona de deasupra vaii principale, si implicit pe cursiera la 3031 m cat are pasul Tioga mi-a venit o noua idee. Era atat de evident incat nu stiu cum de de-abia acolo, pedaland obosit pe ultimia suta de metrii a pasului, mi-a trecut prin cap. Daca asta avea sa fie altitudinea cea mai mare la care am ajuns pana acum, per total, imi pare anormal sa fie atinsa pe cursiera. Iar acolo sus in pas se vad ceva munti, ce-i drept nu atat de inzapeziti sau atractivi la prima vedere ca peisaj. Dar sunt aici, niste forme care de la 3000m inca par imense si inalte. De cum a aparut ideea, stiam ca ma va bantui cautarea ocaziei de a urca pe un varf mai mare sau important din zona inalta a parcului Yosemite. Am ales varful Lyell trebuie sa recunosc ca pentru altitudine, fiind cel mai mare din parc, la 3997m, dar si pentru ca nu era atat de accesibil, iar tura pana la el avea sanse sa fie o aventura interesanta si complexa.

M-am impedicat de multe. Era un weekend lung, cu zi libera luni de care aveam nevoie. Primul impediment a fost „birocratia” permiselor, documentarea, telefoanele. De-abia in parc aveam sa aflu ca daca nu vrei sa campezi peste noapte, nu ai nevoie de permis. Dar lucrurile sunt destul de complicate oricum. Pentru camparea peste noapte pe fiecare traseu se elibereaza un numar limitat de permise pe zi de aproximativ 20 persoane, in afara iernii. Cam 60% pot fi rezervate gratis, restul raman pentru zilele dinaintea zilei pentru care ceri permis, si le poti ridica doar de la centrele padurarilor din parc. Asta e doar inceputul dar nu mai spun detaliile aici. Cu ocazia weekendului lung toate rezervarile erau luate deja, este un site care arata asta chiar online de mult timp inainte. Cazarea, urma sa depinda de echipa cu care merg. Cum singurii care ar fi fost vorba sa vina erau fratii lui Vlad iar nici unul nu a putut pana la urma, dormitul in masina era exclus. Se lungea destul de mult si drumul pana acolo, cu trei autobuze si un tren, mai mult de jumatate de zi, doar la dus asta. Am plecat fara loc asigurat de cazare, stiind deja de „backpacker’s camp”, unde lumea care vrea sa doarma doar in sacul de dormit sub cerul liber o poate face fara probleme. In final nici asta nu s-a respectat complet.

Am plecat sambata, undeva pe la ora 4:40 dimineata cu un autobuz de oras, pana la gara din San Jose, de unde alt autobuz un tren si in final ultimul autobuz pana in valea parcului Yosemite. Aici din prima merg la centrul care elibereaza permise, unde am si ‘norocul’ sa vorbesc cu un tanar care facea asta pentru prima data. Nu cred ca doar din motivul asta nu reusesc sa ma inteleg cu el aproape deloc, ce pot si ce nu pot sa fac, pentru cazare imi tot spune ca am nevoie de permis, si tot felul de variante pentru tura. Informatia utila doar faptul ca pentru hike in timpul zilei nu e nevoie de permis. Unul din coada cred ca enervat de insistentele mele imi zice ca pot merge linistit in campinguri fara permis daca-s fara cort, ca sigur gasesc un loc rezervat de mai putin oameni decat e limita pe loc si oameni sunt de treaba. Atat mi-a trebuit sa aud. Restul zilei am mers pana la Mirror Lake care era oarecum secat, apoi chiar ceva mai sus. M-am intors spre seara am facut toate proviziile si m-am culcat in vale, in campingul deja cunoscut „backpacker’s camp”. Nu puteam sa ma apropii mai mult acum de intrarea in traseu pentru ca aveam nevoie de alt autobuz care era dimineata. Parca acum imi pare rau ca n-am incercat un autostop, desi cica ar fi ilegal aici.

From Lyell

El Capitan, la intrarea in vale


Half Dome de aproape, din mai multe cadre


tavanul din dormitorul meu

Dimineata pe la ora 6 ma trezesc. E frumos pentru ca acum nu mai e multa lume, ma duc direct si putin prea devreme la autobuz. Pana acolo vad iar caprioare prin parc, iar din shuttle se vede un urs, pe care eu insa il ratez. Soferul autobuzului e si un fel de ghid si informatiile interesante pe care le prezinta tot drumul ma tin treaz. Ajung sus pe la 10:40, iar pana la 11 trec si pe la centrul de permise de aici, unde aflu ca mi-ar prinde bine piolet si ca e cam mult pentru o singura zi ceea ce stiam. Iar eu sunt nevoit sa incep tarziu. Mai putin increzator in finalizare acum, plec oricum grabit in traseu. Tin minte ca era 10:53. Cu cativa kilometri inaintea varfului era pasul Donohue, si macar pana acolo vream mult sa ajung. Mentin ritm constant dar nu foarte rapid, zona e ciculata bine acum si intrec multi oamnei ce merg pe aceelasi sens. Opresc doar pentru mancare si apa. Lyell canyon cum e numita toata valea e un culoar foarte lung prin care curge lin un rau destul de mare, limpede si plin de pesti. E foarte frumos ca in vale este iar, un fel de campie mica si lunguiata ce pare foarte pasinica printre culmile inca nu foarte ascutite. Spre finalul vaii vad o caprioara cu doi iezi cum trec raul asta, un moment fain fix inainte de cel in care varful mi se arata pentru prima oara. Ma sperie putin, e cam departe mare si inzapezit. Ambele variante de urcare stiam ca sunt pe ghetar.


mile 😛

Pana aici nu am urcat aproape deloc, iar dupa cum stiam de aici incepe brusc si continuu. Eram inca pe la 2700m. Cum incep sa urc ma ia incet durerea de cap, iar oboseala care se simtea putin si inainte devine tot mai puterinca. Poate chiar primul kilometru ma demoralizeaza atat de mult incat stiu ca nu voi reusi sa ajung chiar pe varf. Un timp limita exact nu aveam, stiam ca oricum voi merge si pe intunernic la intoarcere insa prefeream sa nu intind coarda la infinit. Ajung la un lac unde cativa oameni pescuiesc si campeaza in zona. Varfurile si valea se vad mai bine de aici, dar traseul imediat urmator urca la alt lac cu valea lui de unde spre pas se ia pe coama din stanga. Aici nu ghicesc exact cararea dar destinatia e clara. Ajung chiar deasupra lui putin, undeva la aproape 3400m. Cum prelungisem deja de cateva ori estimarile, acum era clar ca trebuie doar sa ma intorc. Oricum varful nu se urca exact din pas, decat pe o creasta probabil mult prea expusa ca sa merg singur sau neasigurat. Nici ghetarul in adidasi-bocanc nu m-ar lasa probabil sa urc, dar pe langa asta timpul si oboseala spun pentru a 3-a oara clar, ca trebuie sa ma intorc. Desi nu foarte sigur, cred ca e clar ca aveam si ceva rau de la altitudine. La coborare nu ma grabesc desi stiu ca timpul e inca foarte pretios. Mai fac cateva poze pe coborare, intrec un grup mai mare. Am uitat sa zic, de sus din pas vad ceva munti si mai mari la distanta considerabila si stiu ca in sud, intr-o grupa vecina se afla Mount Whitney cel mai mare varf din state daca excludem Alaska. Nu pot sa-l ghicesc exact dar stiu ca e pe acolo. Pe coborat ma simt doar obosit si inca cu durere de cap, la fiecare portiune insa oricat de mica de urcat simt cum imi creste pulsul parca exagerat. Termin partea de coborare lejer pe lumina si estimez ca inca o ora cel putin va mai fi. Vream sa trec de un anume punc de la jumatatea traseului pe lumina, unde pierdusem cararea chiar si la venit. Nu reusesc in final, dar cararea n-o ratez niciodata.


valea de unde am venit vazuta de sus


primul lac


alte varfuri mari din apropiere


al doilea lac


petic de zapada la care ajung si eu


si varfurile mai departate

la intors valea e deja umbrita

Merg cat pot de rapid pe ultimele raze de lumina, si frontala o aprind de-abia cand e aproape bezna. Nu dupa mult timp vad ochi luciosi in departare, prima data imi dau oarecum emotii, apoi imediat apar un grup de 4 perechi, nu-mi dau seama ce sunt chiar usor dar in final se disting si corpuri de .. caprioare, si cerbi. Pe parcurs urmeaza sa tot intalnesc asta sa le ilemnesc cu lumina frontalei si sa strig ca sa plece, ne-fiind niciodata atat de sigur ca sunt doar caprioare. Mai intalnesc si focuri / lumini de frontale de la oameni campati, pe carare insa nu e mai e nici un drumet intarziat. Chiar dupa un foc de genul asta aud un strigat ca de lup oarecum, si ma gandesc ca animalele sunt interzise la camping in salbaticie, deci nu poate fi un caine. In cateva secunde sunetul se aude si din alte, 3-4 zone mai mult sau mai putin indepartate apoi tot mai tare, chiar infricosator. Stiu de la prezentarea din autobuz ca lupi nu sunt in zona asta, dar insa si cu siguranta erau coioti.

Spre final sunt e nevoie sa opresc de oboseala. Ma asez pe cate o piatra si inchid ochii, constient si fara riscul de a adormi propriu-zis. Ochii stralucitori ma sperie tot mai putin dar pasii mei sunt tot mai neregulati, nu pot sa mai merg drept si repede. Fiecare detaliu al traseului pe care-l stiam de la plecare il gasesc acum prin bezna bucuros ca trec si de el. Distantele de pe gps scad insa greu. Ajung la podurile de la plecare din apropierea statiunii. Ajung sa vad si primele lumini la care strig crezand ca sunt ochi ce reflecta lumina frontalei mele. Dau mai sus de cat vream, undeva intr-o parcare. Cu greu gasesc si opresc pe cineva pentru indicatii spre campingul pe care nu-l notasem pe gps. Aveam de mers si pe sosea cam 1-2 km, dar deja ma simteam mai in putere. Campingul e neprimitor cu tot felul de mesaje si afise „full” sau „permit required” dar dupa cum fusesem sfatuit ma duc la primul loc unde oamenii nu s-au culcat si ma rog de ei. Sunt mai mult decat primitori, imi pun mancarea cu ei in cutia speciala si-mi spun cum ii cheama ca sa nu am probleme cu eventuale verificari. Ma culc intre corturi si ceva masini, acum oboseala nu mai pare asa mare pe cat estimasem. Pana dimineata ma trezesc de cateva ori, mai ales tin minte trezirea de la 4:30 cand verific rapid daca e ceva langa mine si deslusesc clar la 1-2 metrii forma unui pui de urs, alungat rapid de strigatul meu si frontala unui om dintr-un cort trezit si el de animal. Nu am nici un sentiment de teama, si adorm la loc destul de repede. In sfarist apare si lumina. Ma mir ca nu am febra musculara. Imi fac bagajul ma aranjez putin la baie si plec pentru autobuzul care urma sa ma duca inapoi in vale. Pana vine mai fac cateva poze.

Cathedral Peak

In vale am cateva ore bune sa manac ceva, desi nici acum si nici in ziua traseului nu prea am avut pofta de mancare. Stiam ca sigur am nevoie dupa asa traseu si ma fortez putin. Ma spal si fac putin plaja intr-o zona faina a raului, in final vine si timpul sa merg la autobuz. Alt drum lung si cu intarzieri pana acasa, dar ajuns cu bine totul imi pare ca s-a meritat.

Traseul in ziua de duminica a avut peste 40 km si am urcat 1300m cumulat, in aproximativ 11 ore.

Inca mai am ceva sperante ca ma voi intoarce pentru alte varfuri frumoase din zona aia, insa ca sa reusesc asta in unul din cele trei weekenduri ramase trebuie sa indeplineasca cam multe conditii…

august 14, 2010

3 days yosemite

Intro In sfarsit a venit vremea sa scriu si despre weekendul prelungit 7-9 august, timp petrecut in una din cele mai frumoase ture realizate, care doboara cateva recorduri si aduce multe elemente noi. Parte din planurile realizate acum isi au radacinile cu cateva luni chiar inainte sa vin in California, cand am inceput sa visez la pasul Tioga si sa ma aflu mai multe detalii despre Yosemite. Stiam ca va depasi probabil tot ce voi face aici si s-a respectat.

Yosemite National Park (wikipedia) este unul din primele parcuri nationale din USA si isi face cam totdeauna aparitia in topurile celor mai frumoase parcuri nationale de aici, de cele mai multe ori pe primele pozitii cu puncte de interes precum tunnel view sau glacier point. Ocupa o suprafata de peste 3000 km patrati din care un procent foarte mic sunt vizitati de cei peste 3.7 milioane de vizitatori anuali.

Intrarea in traseu Tura era pregatita de cateva saptamani inainte. Aveam doua mari obietive in aceasta zona, primul fiind pasul Tioga iar al doilea de a urca Half Dome. Amandoua fiind solicitante dar si datorita faptulul ca pentru Half Dome in weekend sunt necesare permise care sunt rezervate pana in toamna, a fost nevoie de o zi in plus de refacere intre ele asa ca mi-am luat din timp liber luni sa pot realiza ce aveam in cap.
Vinerea ne-am intarziat cam mult la munca, dar dupa ce am adunat toate necesare si am pus bicicletele in masina am pornit la drum, echipa fiind eu cu Vlad. Am oprit in trecere pe la Vlad sa mai luam cateva lucruri necesare: mancare si saci de dormit.

From 3 days Yosemite

Drumul cel mai scurt pana la baza pasului, care era primul obiectiv planificat pentru sambata a fost discutabil, iar in final am oprit intr-o zona pustie fara sa intram in parc propriu-zis si am dormit in masina intr-o parcare. Fara sa cumulam destule ore de somn ne-am trezit pe la 7 dimineata si am coborat cu masina in vale, la intersectia drumurilor de unde aveam planificat sa incepem pedalatul, la cota 1200m.

Sambata Pasul Tioga are o altitudine de 3031m fiind cel mai inalt din California si lantul muntos Sierra Nevada. Plecand de la 1200 unde eram noi aveam de urcat deci aproximativ 1800 m in aproape 100 km, dar la care s-au adaugat dupa cum stiam multi metrii de coborat, pe care urma sa-i si urcam in plus de doua ori, la dus cat si la venit. Stiam ca estimarile aratau ca voi depasi recordul la altitudine urcata intr-o zi cu bicicleta. Am mancat ceva dimineata, ne-am pregatit tot ce vom lua la noi judecand bine fiecare obiect, eu am reusit sa plec fara rucsac. Putini kilometrii am mers impreuna, pentru Vlad fiind evident mai mult ca discutabila finalizarea intregului traseu.


intrarea in vale, de care noi ne departam acum

Cu un ritm relativ bun ajung la intersectia cu drumul 120 pe care se afla cu adevarat pasul. Aici sunt aproape la 1900 m si stiu ca am facut singura bucata semnificativa care urca continuu. Traficul momentan e destul de lejer dar in intersectie se gaseste ceva civilizatie. Continui pe un profil schimbator, desi urc semnificativ mai mult nici coborarile nu sunt de neglijat. Padurea se transforma pe nesimtite intr-o zona tot mai stancoasa si cu putini copaci, pana se ajunge la extrem.


depasesc altitudinea maxima atinsa cu bicla pe pasul Pordoi cu cateva luni inainte


Siesta Lake


peisaj tipic


soseaua pare camuflata


Cloud’s Rest


Tenaya Lake


Half Dome


alpinisti

Dupa ce trec de zone cu stanci masive apar iar sectiuni de padure iar apoi un fel de „campie” pe la altitudinea de 2600m, numita Tuolumne Meadows. De aici se urca lin pana in pas, la care ajung intr-un timp total de 6 ore si ceva. Pe ultima sectiune ma gandesc sa filmez, sa vorbesc in timp ce pedalez in film insa nu prea stiu ce sa spun. Fac totusi filmul asta si acum imi pare bine, il vedeti mai jos.


sus ma odihnesc putin

Intoarcerea a fost mai scurta ca timp dar mai chinuitoare. Ca de obicei lipsa de confort e mai acuta ca durerea musculara, si pe vaile finale ma sperii putin de masinile care se aduna in spatele meu. Cam tot timpul ma gandesc ca-l voi vedea in curand pe Vlad, insa dupa cum estimez de-abia pe final; el se intorsese deja la masina. Ajung si eu la 18:40, dupa aproape 11 ore de pedalat. 182 km si 3310m urcare par sa fie in final, depasesc recordul de urcare si pe cel de calorii consumate (8182) dar ambele la limita : Track gps.


ultimii metri. poza facuta de Vlad.

La masina Vlad imi povesteste ca a renuntat la pas dar a parcurs 116 km dus-intors ceea ce e mult ca parte dintr-o urcare aproape continua pentru un incepator. Ma spal, mai mancam ceva urcam bicicletele si plecam spre vale unde aveam de gand sa dormim tot in masina.


Vlad pe traseul lui


pana sa intram in vale oprim sa facem cateva poze in culorile apusului


El Capitan


dormim a doua noapte in masina, acum insa destul timp

Duminica. Pentru duminica nu aveam un plan stabilit, gandindu-ma ca probabil vom parcurge incet cele 12 mile de pista ciclabila din vale. Mergem intai la centru de informare unde intreb in primul rand de cazare, sunt trimis intr-o alta zona a vaii unde cica ar mai exista loc la un camping. Nu stiu daca persoana cu care am vorbit a inteles ca ma refeream la bivuac, neavand cort, insa la campingul la care ajung sunt destul de multe afise care preciseaza ca nu mai e loc, e oarecum coada si ne intoarcem la masina. Tot in timpul asta ne vine ideea ca pe parcursul zilei sa mergem la Glacier Point, iar eu prefer asta ca sa mai schimb ciclismul cu alt fel de efort. Ne intoarcem la masina unde lasam bicicletele, facem un oarecare bagaj si plecam. Printre altele mai cumparam si ceva mancare de la un magazin, sa avem cat de cat pe traseu. In vale ne miscam rapid, sau potecile sunt mai scurte decat par pe harta, si ajungem la intrarea in traseul lung de 4 mile doar dus, care e estimat la 6-8 ore dus-intors, unul din cele mai grele de pe pliantul primit la centru de informare.


free shuttle


boulder-isti


Yosemite Falls cele mai inalte cascade din America de Nord

Desi anuntat astfel, traseul nu urca deosebit de brusc. Nici nu e foarte circulat dar pare amenajat foarte bine, si chiar pana sus cararea e lata si alocuri chiar asfaltata. Peisajul e din ce in ce mai frumos cum urcam si valea se vede tot mai jos, in schimb nu si mai departe. Aproape de final ne oprim cand auzim in tufisuri niste zgomote clare iar eu ma urc rapid pe o stanca spre ele spre a observa, sperand sa fie un urs. Erau insa doua caprioare. Sus e o cabana, magazin de suveniruri si alimentara, e multa lume deoarece pe partea cealalta este acces cu masina, iar in punctul de belvedere e cam aglomerat. Peisajul e insa magnific, si regret ca pozele chiar cu autostitch nu reusesc sa arate asta destul de bine.
Pe coborare intalnim un fel de gainuse de munte si mai facem o scurta abatere de la traseu pentru alte stanci, in rest ritmul fiind constant.


Half Dome in centru


oamenii de jos par furnici

Ajungem jos si facem alte cumparaturi, ne asesam in masina. Langa parcare in apropiere de rau sunt cateva mese de picnic, loc care imi pare foarte sigur si bun pentru bivuac la noapte, insa putin departe de intrarea in traseul pentru Half Dome. Eh cum stam noi asa linistiti in masina Vlad observa fix in directia asta .. un urs! Iau rapid aparatul si fug spre el. Nu il observ foarte bine dar reusesc sa fac oarecare poze, iar el incepe sa se urce intr-un copac. E de dimensiune oarecum mica ceea ce imi indica din start ca ar putea sa nu fie singur. Cand ma ma vede din copac incepe sa coboare rapid, ceea ce ma face instant sa fug in directia opusa, reactie pe care le-o transmit si altor cativa oameni din parcare. Ursul pleaca pe langa rau spre vale, Vlad se intoarce la masina sa inchida, aveam tot felul de lucrui pe capota si toate portierele deschise. Pana se intoarce Vlad ursul se opreste intr-un loc fix, fiind admirat de partea cealalta a raului de cativa oameni relaxati si de partea asta doar de mine, mai putin relaxat ca sa zic asa. Fac un film, si dupa cum spun si acolo ma gandesc daca nu cumva in spatele meu ar fi altul. Vine si Vlad si mai pozam putin apoi ne gandim sa ne intoarcem, apropierea de animal nu prea pare o idee buna si nu doar din motive de nesiguranta. Ne intoarcem spre banci, iar cand ajungem la acestea Vlad in gluma striga „ursul”, ca sa-mi artaga mie atentia. Gluma se dovedeste insa adevarata pentru ca mult mai aproape de noi vad acum un urs mult mai mare, de care fugim instant, iar el, din fericire, reciproc. Cred ca nu e nevoie sa zic care e relatia de rudenie intre un urs mare si unul mic cand acestia merg impreuna si ce implicatii aduce asta de obicei cand te intalnesti cu ei. Impreuna cu alti cativa curiosi mai urmarim cateva secunde dar nu reusesc sa fac o poza semnificativa si ne intoarcem oricum.
Desi momentul nu cred ca a fost chiar atat de periculos sau extraordinar in locurile astea, ma bucur ca am avut ocazia sa vad de aproape aceste animale, insa asta imi da ulterior si reflectand asupra aspectului global un sentiment trist. Ursii astia sunt foarte atrasi de civilizatie, de gunoaie si mancare depozitata necorespunzator. Nu mai sunt salbatici, nu mai sunt asa cum ar trebui ei sa fie si instinctele li s-au schimbat. Padurarii fac eforturi mari de a ameliora efectul in vale, prin cosuri de gunoi speciale si locuri de depozitat mancarea dar si prin multe moduri de a informa turistii despre cum e mai bine sa trateze toata situatia.


singura poza decenta facuta de Vlad

Ne intoarcem oarecum entuziasmati la masina, eu insa constientizez acum ca a dormi sub cerul liber in zonele astea nu e un lucru atat de indicat. Il mai tin pe Vlad vreo ora aici, el ma duce cu masina intr-o zona mai aproape de intrarea in traseul de maine. O buna parte din timp ma gandesc sa ma intorc cu Vlad, in final insa imi iau inima in dinti si-i zic sa plece, pentru ca si el avea mult de condus pana acasa iar a doua zi prezentare la munca. Ramas singur in parcul complet intunecat, in care se vad doar cateva lumini de frontale si focuri, ma ghidez dupa vocea care o aud de la un fel de prezentare intr-un camping. Acolo un padurar prezinta chiar o istorie a luptei duse de ei pentru a ameliora efectul pe care il are turismul in zona asupra ursilor iar poze semnificative proiectate pe un ecran te conving rapid ca problema e complexa si dificil de rezolvat. Chiar in timpul prezentarii care are loc in mijlocul unui camping si la care sunt prezenti macar 20-30 oameni, apar o caprioara cu un cerb, luminate rapid de lanternele curiosilor. Se departeaza relativ rapid, insa nu in fuga. Timid astept sa plece toata lumea si intreb padurarul, sau mai bine zis „padurarita” despre unde mi-as putea gasi un loc de dormit fara cort, doar in sacul de dormit. Raspunsul e cat se poate de pozitiv „backpacker’s camp”. Oricat ar fi fost de departe faptul ca exista asa ceva ma bucura mult, insa indicatiile imi arara ca e chiar foarte aproape.
Ajung in vreo 10 minute. Aici nu mai sunt nici un fel de masini/rulote, doar multe corturi si cateva focuri. Mi-e rusine sa ma asez in centru asa ca ma pun la granita dintre corturi si padure, desi gandindu-ma la cele intamplate azi asta imi da oarecare emotii. Nu pot sa adorm rapid si asta e bine pentru ca asa cunosc putin atmosfera camp-ului. E intuneric aproape complet, se vad doar cateva focuri si frontale. Se aud sunete ciudate. Cand se face mai intuneric se vad forme de copaci care sunt prin tot campingul, si mai ales stelele care impanzesc orice zona din cer lasata libera de crengile arborilor. E frumos si mare parte din lipsa mea de som se datoreaza acum entuziasmului pentru loc.
Conform sfaturilor incep sa-mi pun mancarea in cutiile speciale. Mai bine zis incep sa o caut in rucsac, incercare care esueaza complet in final. Stiam ca am pus-o intr-o punga undeva, alaturi de gps cateva baterii si alte accesorii electrice de care aveam oarecum nevoie insa nu critic. Nu sunt de gasit. Cum stiam ca nu am deschis rucsacul de cand am iesit din masina ii dau mesaj lui Vlad si-l intreb daca macar in masina, mai exista sacosa mea gandindu-ma la pretul nu chiar mic al gps-ului. Dupa mai mult timp imi raspunde ca se gasesc acolo, si ma linistesc oarecum. Mai aveam din intamplare la mine doar cativa samburi si putina branza. Ultimul gand e ca voi pleca doar cu ele intraseul de maine, magazinul fiind departe si probabil inchis la ora 4 dimineata. Abia apoi adorm.


dorm 😛

Luni. Ma trezesc putin inainte ca ceasul sa sune desi era programat la 4:15. Mai stau putin si incep sa strang lucrurile. Imi iau putina mancare ramasa si cele doua sticle mici cu apa/suc, impachetez sacul de dormit si plec la 4:33. Nu dureaza mult si dau in drumul principal care duce spre sudul vaii, unde e intrarea in traseu si pana la care vad deja 2-3 grupuri echipate care plecau sigur pentru aceeasi destinatie. Iar imi place atmosfera; e diferit. Parasesc drumul dar se continua pe o poteca lata si asfaltata, care urca destul de abrupt. Intrec mai toate grupurile, din care cateva ma ajung apoi cand opresc ca sa scap de hainele groase. Pana la prima cascada e inca inuneric. Sunt doua cascade in prima jumatate a urcarii : Vernal si Nevada Fall.


mancare pentru traseu de 25 km


Vernal fall

Dupa ce ajung si trec si de Nevada Fall numarul oamenilor pe care-i intalnesc scade dramatic, semn ca sunt probabil printre primii. Vad pentru prima oara Half Dome de aproape dupa a doua cascada. Aici e iar un fel de campie in capatul careia e organizat un camping. Aveam sa aflu mai tarziu ca multi prefera sa faca traseul din bucati si asta e un loc bun de oprit, poate daca as fi stiut ar fi fost o varianta buna si pentru mine. Merg bine in continuare si incep iar sa urc mai abrupt. Intalnesc acum mai multe grupuri plecate probabil din campingul de care vorbeam.


obiectivul

Cu cat ma apropii mai tare de dom peisajele se fac mai frumoase, dar si oboseala sa se simte mai acut. E cam 8 dimineata si ma opresc sa mananc chiar inaintea primului dom. Pe acesta se urca foarte abrupt si continuu pe stanci, insa nu e nevoie de lanturi si cararea isi gaseste un parcurs relativ sigur.


pe varful domului mic


la baza ultimei urcari fac iar o pauza ca sa observ lanturile, sa estimez anumite lucruri si sa vad cum se urca altii


nu e greu, desi am renuntat la a-mi lua manusi nu am probleme


4 ore si un sfert pana pe varful Half Dome


o marmota lenesa


valea din directia pasului Tioga, nu reusesc sa vad soseaua


domul mic vazut de sus

Sus am stat destul de mult, aproape 40 de minute pentru ca stiam deja ca stau bine cu timpul, autobuzul de care depindeam in vale fiind la ora 15:40. La intoarcere se simte deja pe lanturi ca fluxul e mult mai mare iar jos intru putin in discutie cu cativa organizatori care culegeau statistici despre timpul de urcare mediu al oamenilor. Pe coborare in continuare exersez tot felul de saluturi, grupurile venind continuu din sens opus si deloc in sensul meu. La cascade ma opresc iar pentru un peisaj chiar spectaculos. Aici sunt oamenii de tot felul, dintre care sigur foarte putini au in plan traseul facut de mine. Unii ma intreaba curiosi cum a fost. La ultima cascada mi se termina bateria la aparat nu inainte de a face cateva poze care imi par printre cele mai frumoase acum.


coborarea sub Vernal Fall


si Vernal Fall 😀


oameni; pentru a realiza dimensiunea cascadei…

Ajung jos la 8 ore de la plecare, pe harti traseul fiind indicat ca de departe cel mai greu, un fel de „ruperea setului” estimat la 10-12 ore. Nu e chiar asa pentru ca ritmul meu nu mi s-a parut spectaculos. Cum ajung in statie iau shuttle-ul spre visitor center unde aflu de unde se ia autobuzul si am timp destul dar ma iau pe nesimtite cu ceva expozitie si ilustrate despre Yosemite. Intru intr-un amfiteatru unde se proiecta un film despre acest parc. Fiindca nu am mancat inca nimic ma gandeam sa plec imediat, dar filmul reuseste sa ma tina aproape 30 minute nemiscat, gandindu-ma insa totdeauna ca trebuie sa plec. E fascinant. De-abia dupa ce se termina merg si-mi cumpar ceva mancare pe care o savurez la locul unde am vazut ursul, fiind in apropiere. Ma spal putin in rau si revin la statia de autobuz. Restul zilei l-am pierdut pe doua trenuri si vreo 3 autobuze majoritatea intarziate, in final noroc ca am putut ajunge acasa. Masina e cu adevarat utila aici.
Au trecut deja 4 zile de cand am ajuns in care n-am facut nimic sportiv in afara mersului pe bicicleta in scopul deplasarii, dar febra musculara inca se simte. Presupun ca e aproape complet de la traseele de trekking, simtindu-ma mai rau mai ales la urcatul si coboratul scarilor. Weekendul asta imi iau pauza, dupa plan, insa pe zi ce trece gandurile unei noi excursii, de orice fel, imi surad tot mai mult.
Concluzie. Imi dau seama ca pentru cititorii acestui blog este foarte greu sa ajunga aici, mai ales daca ar fi doar in scopul vizitarii muntilor. Insa oricare ar fi situatia daca va aflati prin California si aveti putin timp Yosemite e un loc care nu trebuie ratat. Si sunt sigur ca am vazut doar o mica parte din el. As vrea sa aflu cum e sa campezi in zone mai departate de civilizatie. Si am un nou plan, pe care nu l-as fi preconizat: sa fac un varf inalt din parc fiind destule peste 3500m din care nici unul nu impune in august conditii de iarna sau echipament la care nu as avea acces. Deci fiti pregatiti..

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.