Iaşi Outdoors

septembrie 23, 2010

Sequoia and Death Valley National Parks

Desi in ultimele weekenduri am vazut oricum mai multe decat mi-as fi imaginat, prin plimbarile mele prin Yosemite si nu numai am tot auzi de uriasii sequoia si ma gandeam sa nu plec din California pana nu-i vad. Vazusem doar exemplare mai tinere. Undeva mai la sud de Yosemite sunt parcurile nationale Sequoia si Kings Canyon, unde se afla cele mai mari exemplare si chiar cel mai mare copac din lume. Era insa cam departe, la o distanta de cam 5 ore de condus doar ca sa ajungem acolo.
In final am gasit pe cineva care a mai vrut sa vina, Dan, si desi amandoi nu aveam experienta prea mare cu condusul ne-am gandit din start ca daca toate vor fi bune poate ajungem chiar si mai departe, pentru ca gasisem si alt parc national chiar mai interesant decat cel cu sequoia. Doar ca pana la acesta distanta se dubla, cel putin. Death Valley ne ademenea insa cu peisaje din zone de desert si nu numai.
Am plecat sambata dimineata pe la ora 5 cu un autobuz pana in San Jose, unde la aeroport firmele de inchiriat masini deschideau mult mai devreme decat centrele locale. Ne-am invartit pe la ceva firme, pentru ca vroiam sa putem conduce amandoi cu asigurare iar Dan nu avea 21 ani si asta era o problema la toate companiile. Am gasit in final o companie care ne-a spus ca putem merge asa, neoficial insa, si ca in cazul unui accident putem face raportul pe numele meu, evident asta nu in toate cazurile. Dar am plecat asa la drum, cu Dan sofer, daca mai tin minte pe la ora 7 sau 8 dimineata. Eu nu mai condusesem de cand am facut scoala, adica de peste 4 ani.

From Sequoia and Death Valley National Park


masina

Ajungem bucurosi dupa mai mult timp, dar inca in grafic, la intrarea in parcul national sequoia. Aici aveam de urcat destul de mult pana la zona ceva mai importanta dar peisajul era deja frumos.


Moro Rock

Intrarea in Giant Forest e cat se poate de spectaculoasa, patru sequoia care par tineri insa nu de dimensiuni mici formeaza doua porti, cate una pentru fiecare sens de mers al soselei. Oprim aici sa pentru cateva poze.

De acum in jurul soselei apar continu giganti de culoare aparte, printre confierele obisnuite. Desi amestecul asta e interesat sunt curios cum ar arata sau daca exista si zone unde sunt doar sequoia. Noi ajungem si la muzeu, unde e si primul exemplar cu adevarat imens, The Sentinel. Si muzeul ne incanta fiind foarte bine documentat si antrenant. Imi pare rau ca nu am avut timp sa citesc toate informatiile.


cum ar arata General Sherman Tree mutat pe o autostrada


la noi asa a fost


Sentinel Tree si muzeul in spate

Dupa cum vazusem pe harta a fost nevoie sa mai conducem putin apoi sa mergem cateva minute pentru a ajunge la cel mai urias dintre uriasi. Nu a fost insa prea greu. Probabil pentru ca era sambata insa, densitatea de oameni era destul de ridicata si de-abia am apucat sa facem cateva poze decente langa cel mai mare copac din lume, General Sherman Tree. Apoi ne-am plimbat putin prin zona.

Incercam sa tinem un ochi pe ceas. Planurile ne-au mers bine pana acum si nu vroiam sa ne oprim aici. Cu cat aveam mai mult timp de condus in siguranta cu atat era mai bine. Iar de acum venea randul meu. Am inceput cu stangul dar in cateva sute de metrii ma simteam mult mai bine, si nu mai bruscam nici masina. Pana jos portiunea de drum foarte ingust, in lucru, a fost deja usor de abordat. Mai departe mi-am dat drumul la maxim.

Orele au trecut nenumarate, insa si kilometri tot asa. Sau mai bine zis milele. Am trecut printr-un canion imens, pe care l-am vazut doar putin la lumina lunii. Mai departe era un lac mare si el pe langa care m-a oprit politia pentru viteza. Era 10 noaptea si traficul aproape 0 si nu m-am uitat prea mult la viteaza. Am primit o amenda care nici acum nu stiu cat ma va costa, sper doar sa nu-mi faca prea multe probleme pe viitor. Apoi am coborat intr-o zona unde incepea desertul. Sosele lungi si drepte, tufisuri in stanga si dreapta, localitati foarte rar. La prima benzinarie am facut plinul dar pentru noi apa nu am gasit. Am mai mers o distanta lunga si am oprit intr-un camping pe la 2-3 noaptea. Am pus ceasurile sa sune ca sa vedem rasaritul.

Duminica. Pana acum toate ne-au mers bine si am vazut tot ce ne-am propus si dupa cum ne-am asteptat a fost frumos. In Death Valley insa, obiectivele ne-au depasit cu mult asteptarile. Ma documentasem oarecum prost, stiam doar de 2-3 obiective dar cum avansam in explorarea vaii tot mai multe se aratau. Nu am reusit sa le vedem pe toate.

Am fost inspirati sa ne trezim la rasarit. Mai aveam putin de condus, am mai trecut un pas si am ajuns la primele cladiri, care tin un fel de centru turistic. Aici platim taxa de la intrarea din parc la un automat si observam termometrele mari la intrarea in fiecare cladire. Nu e nimeni. Plecam si noi rapid spre primul obiectiv pe care-l ajungem fix la rasarit: dunele de nisip. Facem o plimbare de cam jumatate de ora, iar pana sa ne intoarcem ne era deja cald. Sunt curios cum ar fi fost sa mergem la amiaza. Sper ca nu exagerez cu numarul de poze ..


primul peisaj care ni se arata


plin de nisip


nu era ora 9 inca, dar erau deja peste 35 grade

Cautam centru de informare turistica. Il gasim ceva mai greu, dupa ce gasim la alimentara un bidon mare de apa rece. Centrul e in Furnace Creek, probabil cea mai mare localitate de aici. Aici s-au inregistrat 56.7 °C in 1913, recordul mondial fiind doar cu un grad mai mult 57.8 °C. Ca medie a temperaturii maxime pe zi insa, se pare ca zona depaseste cred aproape oricare alta. De exemplu, numarul maxim de zile consecutive in care temperatura s-a ridicat la peste 38 °C este 154 in vara 2001. Pe noi ne-au prins doar 44 °C, pe 19 Septembrie.

Aflam de multe alte locuri noi de vizitat si rapid ne dam seama ca nu vom avea timp de toate. Un singur obiectiv imi pare tare rau ca-l ratez, si anume „bolovanii miscatori„, pana la ei era destul de mult de condus si pe un drum cu roci vulcanice care cica distrug imediat cauciucurile unei masini normale, cum avem noi. Suntem sfatuiti sa nu mergem acolo si chiar amenintati, cica sunt oameni care au ramas zile intregi in pustietate cu pana la masina. Renuntam clar, si mergem la urmatorul obiectiv pe lista, Zabriskie point. Si aici peisajul e fenomenal.


Zabriskie point

In continuare mergem pe 20 Mules Team Canyon si la Dante’s View , de unde se vede panoramic toata valea. In zona alba sunt depuneri de sare.

Ne intoarcem cativa kilometri pentru a merge si la Badwater Basin, care la o altitudine de -86m e cel mai adanc punct din America de Nord.


in masina temperatura era de peste 45 °C


dunele, la intors


dupa ce mai lasam masina in soare 10 minute, termometrul meu arata 50 °C, pentru ca mai mult nu putea sa arate


intoarcerea


zona cea mai inalta a lantului Sierra Nevada


Mount Whitney, cel mai inalt varf din USA excluzand Alaska

Pana la 12 noaptea am condus continuu, iar in final ajungem sa parcurgem peste 2000 km in tot weekendul. Lasam masina in San Jose de unde luam un autobuz. Tarziu si obositi ajungem acasa dar incantati de tot ce am vazut. Am avut emotii cu condusul, mai ales eu, dar se pare ca n-a fost nici o problema in final. Inca n-am apucat sa recuperez somnul lipsa de la weekend.

Cum nu mai am de petrecut decat un singur weekend in California, sunt sigur ca nu voi mai face o tura asa frumosa, mai ales ca sunt destul de ocupat. Death Valley in special a fost cu adevarat o surpriza si imi pare bine ca am reusit sa ajung acolo. Nu stiu exact ce zone interesante ar mai fi de vazut, se pare ca mai exista multe insa. Prin orase nu prea am fost, in afara de San Francisco, si nu-mi pare atat de rau gandindu-ma la cate parcuri nationale am vizitat.

Reclame

august 4, 2010

Mount Diablo

Sambata asta am fost putin in San Francisco, renuntand la cursa de la club, pentru ca sa am timp si duminica de un traseu cu mai multi oameni care-i cunosc. Sambata seara trebuia sa ajung din Mountain View in Hayward, trecand Dumbarton bridge. Am plecat pe intunecate aproape, dar in cele doua ore si cateva minute cat mi-au luat cei 50 km pana in Hawyard la casa lui Vlad, s-a facut intuneric bine de pe la inceputuri. M-am ratacit de vreo doua ori dar folosind iphone-ul am revenit usor.
Pe la 10 seara ajuns acasa la Vlad, ma hotarasc cu el sa plecam pe biciclete in aceeasi seara pana in Dublin, oras la vreo 15 km distanta. Acolo trebuia sa ne intalnim cu Andrei fratele cel mai mic (din cinci total!), al lui Vlad si cu David cel care-i imprumutase cursiera lui Vlad pt Tahoe. Saptamana asta si Vlad si Andrei isi cumparasera cate o cursiera asa ca echipa a crescut rapid. Imi imaginez ce echipa ar face fratii lui Vlad daca toti ar merge pe cursiera de-odata, un adevarat pluton :).

Nu iesim bine din Hayward si lui Vlad i se desprinde o pedala, filetul din angrenaj fiind ros complet iar noi acum observam.. noroc cu fratele lui mai mare Daniel care vine si ne ia cu masina pe amandoi cu bicle cu tot pana-n Dublin. Acolo ne intanim cu ceilalti si ne culcam.

Dimineata ne trezim pe la 8, mancam ceva si asteptam magazinele sa se deschida la 10 poate gasim un angrenaj de inlocuit pentru bicla lui Vlad. Trecem prin vreo 3 magazine dar fara scucces, preturile ar fi dublat costul de-abia achitat pentru bicla sh. Ne intoarcem acasa unde cat ne pregatim noi apare ideea sa lipim pedala cu un fel de poxilina, cica ar fi de calitate si poate poate tine. Ca ceilalti trei sa nu pierdem vremea intram in traseu, iar Vlad cu Daniel raman sa mearga cu masina la magazin sa rezolve, apoi sa ne prinda din urma si pe la inceputul dealului sa urcam deja in toti patru.

From Mt Diablo

dimineata in garaj


3 din 4 au bicla

Dureaza cam o ora sa parcurgem cei 20 km pana unde se incepe adevarata urcare pe Mount Diablo, obiectivul traseului, timp in care baietii rezolva lipeala pedalei. Ne potrivim bine si chiar ne intalnim la inceput toti. Planuim sa mergem separat pe urcare si asta il include si pe Daniel care va oferi asistenta cu masina. Mt Diablo are 1,177 m, ceva mai mic decat vecinul lui Hamilton parcurs de unul singur acum cateva weekenduri. Ce nu stiam dar urma sa aflu imediat e ca panta e deseori mai abrupta, ajungand de cateva ori la 11 – 12%, iar ora cam nepotrivita datorita caldurii. Vlad pleaca cu un avans de doua minute, apoi noi ceilalti, eu il intrec pe Vlad dupa care mai sunt intrecut doar de masina de asistenta o singura data relativ jos, mare parte din restul catararii fiind facuta singur in timp nu foarte alert dar fara pauze.


aici dam startul


ma intrece .. masina 😛


Vlad nu e nici el prea departe de mine aici, dar va fi in curand

Ajung sus in 1h 20min, peisajul seamana mult cu Hamilton fiind in aceelasi lant muntos, ultimii 200 metrii au 20% si-mi cresc mult pulsul, fiind insa doar pentru a ajunge la un observator inalt, desi chiar soseaua se poate zice ca ajunge in varful muntelui. Ambele catarati nu sunt pasuri ci mai mult sosele turistice folosite pentru a ajunge sus la un punct cu peisaj frumos. Si aici sus e ceva organizat, cateva cladiri si parcari. Sunt oameni destui.

Peste cateva zeci de minute ajung Andrei cu Daniel, aflu ca Andrei a fost cel care a abandonat primul traseul din motive de oboseala si a urcat cu masina. Pe caldura asta pante de 11% prin soare recunosc ca nu-s pentru incepatori iar Andrei chiar e la primul traseu. Aflu de la el ca pedala lui Vlad s-a desfacut dupa cativa kilometri, ca a mers putin pe langa bicla pana a venit masina care i-a dat bicicleta lui Andrei, astfel Vlad a putut continua si in ceva timp apare si el sus, la fix doua ore de la plecare. Remarcam ambitia lui Vlad care e si el inca incepator.. desi gurile rele ar zice ca ar fi fost intrecut la deal pe final de o persoana in varsta si de sex opus …

David reunta si el la vreo 5 km distanta de varful catararii iar masina il aduce sus unde ne intalnim in final toti. Coboram pe biciclete eu Vlad si David iar cei din masina profita de ocazie si mai fac cateva poze.

multumim Daniel pt asistenta

Pe coborare admiram peisajul, mai ales prima parte. Jos ne regrupam si pornim iar la pedalat, pe un traseu putin mai lung ca cel de la dus. Ne oprim la primul fast-food unde realimentam. Aici ne vine ideea de a merge pana in Hayward, eu cu Vlad pentru ca fix din zona asta un drum scurteaza distanta iar trecerea prin Dublin e doar ocolit. Cand sa plecam bicla pe care merge Vlad acum are pana pe spate, pe care o rezolvam rapid ajutand fiecare cu ce poate. Si drumul direct spre Hayward se dovedeste frumos si diferit, urca 50 m altitudine iar in rest se coboara continuu pana in Hawyard. Ma simt din nou cu chef de pedalat, probabil datoria mesei.


team work

Ajungem acasa la Vlad pe la 7, poate 8 sera. Ne uitam putin la poze iar apoi baietii ma duc cu masina pana la intrarea pe podul Dumbarton, de la care pedalez iar pe intunecate pana acasa inca vreo 20 km.
Ajung obosit dar multumit de tura, evident in sfarsit o tura cu multi participanti ce are element nou masina de asistenta si cum era de asteptat numeroasele intamplari.
S-au adunat vreo 115 km pentru duminica si vreo 60 sambata. Desi nu intentionez imi cresc media de km pe saptamana, acum dupa 4 saptamani am 1070 km pedalati.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.