Iaşi Outdoors

septembrie 21, 2012

George Creek

Mi-ar fi placut mai mult titlul „Mount Williamson”. Dar n-a fost, nici pe departe, n-a fost sa fie. Planul era sa facem un traseu lung si cu multa urcare, intr-un weekend de doar doua zile desi era si mult de condus, si eram singurul sofer. Era echipa buna, mica, si motivata. Mount Williamson, la 4383m este al 2-lea varf ca inaltime din California, si din partea estica e accesibil mai rapid, pe doua rute: Shepard’s Pass, putin mai lunga si circulata, si George Creek, pustie si urata, dar mai scurta. Nu prea ne-am dat noi seama cat de realizabil este, dar tin minte ca am calculat ca avem 20 ore la dispozitie pentru traseu si ca nu sunt mai mult de 20 kilomeri. Inca nu inteleg cum s-a scurs timpul si kilometrii nu, dar plecarea in traseu a fost relativ in plan. Poate am pierdut putin timp in plus pe drumul neasfaltat, inchis in multe locuri, cu masina inchiriata foarte mica, blocata chiar de cateva ori, zgariata, dar in fine am putut sa ajungem foarte aproape de unde se incepe traseul.


Tioga Pass, partea estica


drum inchis


Mount Williamson, 4383m


blocat


pregatiri, si unde am lasat masina

Normal ca dupa vreo 5 minute ne-am pierdut de la carare, revinind apoi si prin prima traversare ad-hoc de rau (va fi un singur rau tot timpul, George Creek). Nu cred ca am mers chiar atat de incet la inceput. Stiu ca am pierdut dupa multe ore, orice carare, si ne-am trezit ca vrem pe cealalta parte fata de rau, unde parea mai bine, dar nu prea era. Apoi invers. Am mai tinut-o asa mult timp, pana cand pe la ora 7 seara am vazut ca nu eram decat la 2700m aproximativ. Plecasem putin de sub 2000, vroiam in 10-14 ore sa spunem sa ajungem la 4300, si eram doar la 2700 dupa vreo 8. Erau boscheti in continuare, se vedea si unde se terminau dar era destul de departe. Probabil fara vegetatie (scaieti cu spini continuu prin care nu ai cum sa treci fara sa te zagarii, ar fi fost mult mai bine, dar ar ramane oricum si grohotisul, toate pietrele care vin la vale cand calci cu tot cu piciorul care a consumat energia de a urca degeaba. Asa ca ne-am hotarat sa ne oprim. Nici asta nu a fost prea usor, nicaieri loc macar cat de cat de pus un cort, asa ca am mers la vale destul de mult, pana am gasit o piatra cam 2×3 metri, oblica si aia, dar mult mai buna decat orice alta varianta. Am mancat, ne-am culcat si am dormit destul de bine, obositi fiind.


nu dupa foarte mult timp, fix pe mijlocul cararii


si insistent


valea ‘vietii’


prin boscheti. macar astia nu aveau spini

Coboratul nu a fost asa de greu, parca ne-a luat vreo 3, 4 ore daca tin minte bine. Masina ne astepta fara probleme unde am lasat-o, probabil ca nu trecuse nimeni nici macar pe la drumul ala de zile sau saptamani. Am gasit un drum mai direct de intoarcere la autostrada, si de acolo dupa putine alte stopuri ne-am intreptat direct spre casa. Am ajuns tarziu, insa nu asa traziu ca alte dati, iar a doua zi am sters putin praful de pe masina ca sa se vada mai putin zgarieturile, am predat-o si iar la munca.


dimineata


si eu


aproape de masina


la intoarcere, in Yosemite, Tenaya Lake, facem si noi o baie


zgarieturi

S-a meritat, nu s-a meritat, dar totusi ma gandesc ca s-ar merita candva sa incerc pe aceeasi ruta, dar cu 3 zile astfel ca sansele sa fie mult mai mari. Neplacut cumva, dar pare totusi o provocare. Plus ca ar fi interesant sigur zona de dupa vegetatie, dupa ce scapi de toti spinii, si poti in sfarsit sa mergi mai rapid. Acolo sus peisajul si mai ales reusita varfului, ar face sa se merite tot efortul.

Reclame

mai 31, 2011

Maroc partea I / III : muntele

Despre excursia recent terminata in Maroc sunt mult mai multe de zis decat imi va permite timpul zilele / saptamanile astea si asta pentru ca m-am intarziat cu prea multe pe perioada asta. Totusi nu ma abtin sa scriu acum, si voi structura toata povestea in 3 parti: partea I legata de muntii pe care i-am cucerit acolo, partea II cu drumul pana la si mai ales desertul / erg-ul pe care le-am vazut, si ultima parte cu restul obiectivelor pe care l-am vizitat si mai ales oceanul Atlantic.


Intro

Am inceput sa vorbim ipotetic de Maroc de vreo 2 ani cred, cand nu ne ieseau planurile cu Iran / Damavand, si pe rand au fost cativa oameni potentiali la echipa. Cel mai bine s-a potrivit acum sa mergem cu bilete de avion cumparate de mult timp, si in echipa urmatoare: eu, Lucian, Alex (coleg de facultate de-al meu din anu 2), si Monica, impreuna si nu numai am facut si destule pregatiri de mai multe feluri. Din pacate Alina n-a mai putut veni si ne pare rau pentru asta. Ne gandeam la Maroc pentru ca stiam ca are o multime de obiective turistice printre care cele mai importante Muntii Atlas, care cu varful Toubkal de 4167m ating cel mai inalt punct din Africa de Nord, desertul, oceanul, si pe urma am descoperit si multe altele in drumul dintre astea mari. Alt motiv a fost costul redus al biletelor de avion, aproximativ 200$ dus-intors cu escala la Madrid, asta daca sunt luate din timp. In Maroc mancarea si alte lucruri necesare sunt oarecum mai ieftine decat in Romania, insa nu cu mult mai mult, si variaza de la o zona la alta, plus ca aproape orice se negociaza (atentie preturile cu care incep vanzatorii sunt deseori si de peste 10 ori mai mari decat ce au acceptat de la noi in final), se accepta de multe ori chiar si schimburi etc.


Plecarea si acomodarea

Am fost mai toti pe fuga in ultimele zile, fiecare cu diferite treburi, dar am reusit sa plecam cu tot ce era nevoie spre Bucuresti cu trenul, unde ne-am intalnit in aeroport si cu Lucian, completand echipa. Niste buni prieteni de-ai lui Luci care au mai fost in Maroc au venit si ne-au ajutat cu sfaturi si harti pentru care le multumim.

From Maroc 2011

in aeroport Baneasa

Inca din seara plecarii au inceput intamplarile amuzante, Alex uitandu-si un cutit in bagajul de mana, in Madrid am stat aproape toata noaptea in aeroport, chinuindu-ne sa dormim, iar spre dimineata am luat avionul spre Marrakech, unul din cele mai importante orase ale Marocului, care era pozitionat bine pentru accesul in zona cea mai inalta a lantului Muntilor Atlas. Cum am aterizat pe continentul African multe lucruri au inceput sa se schimbe brusc, si aveau sa ramana asa pana la intoarcere. Ne-a speriat si mirat in primul rand ploaia, apoi Daciile Logan, camiliele, multimea de oameni insistenti sa-ti vanda orice, sau sa te ajute pentru vreun euro, etc.


cursa Madrid – Marrakech de la easyjet ajunge si la mai putin de 20 euro dus-intors

Luam autobuzul rapid spre piata principala Jemaa el-Fnaa, de unde trebuia sa facem cumparaturi si sa gasim rapid un grand taxi (taxiuri de distanta mai mare) care sa ne duca pana in ultima localitate din munti. In piata in primul rand schimbam bani, cate vreo 100 euro fiecare. Valuta lor, dirhamul, valoreaza cam 0.4 RON. Ma loveste ideea sa merg in centrul pietei sa vad cobrele incantate de muzica marocanilor care era deja enervanta, pana sa ajung acolo ma trezesc cu cativa serpi la gat si un marocan dubios care nu respecta in nici un fel spatiul personal, care incepe sa-mi faca tot felul de descantece, poze, urari de noroc etc. Apoi zice ca 200 dirhami nu e mult pentru good luck, sex, family, si alte lucruri pe care si le-ar putea dori turistii, eu dau 20 si acum mi se pare oricum mult, dar ce poti negocia cu omul in timp ce ai serpii lui in juru gatului .. apoi din piata mai luam niste fructe uscate ca erau de tot felul.

Ne grabim cu autobuzul pana la statia grand taxi-urilor, unde gasim si un supermarket de la care cumparam o gramada de mancare pentru cele 3-4 zile in munti ce urmau, negociem mult ca sa ajungem la 250 dirhami in loc de 300 si reusim, apoi plecam. Majoritatea grand-taxi-urilor circula cu 6 pasageri in afara soferilor, desi sunt niste masini normale ca dimensiune, toate de aceeasi culoare si marca mercedes.

Ajungem in Imlil ultima localitate din traseul spre varf, aici cumparam un primus nou si butelii, si in cautarea unui loc de cort suntem acostati de un marocan care ne cheama la el, si datorita ploii acceptam, insa stam tot la cort pe terasa lui. Pentru ceva bani ne face de mancare traditionalul couscous, se merita si ceaiul si camerele in care mancam au un specific aparte. Satul arata deosebit, printre altele si datorita altidudinii de aproximativ 2000 m la care se afla. La 5 dimineata ne trezesc rugaciunile de la moscheea de la cativa metrii de noi. Dormisem destul de bine insa, si dimineata avem noroc sa nu mai ploua.


parte din Imlil prin ceata, gazda noastra era fix langa moschee


Brahim Ben Mohamed, gazda, ne serveste cu ceaiul traditional


couscous


luam masa povestind aventuri cu niste australieni

Dimineata plecam nu foarte devreme, pentru ziua de azi fiind planificat doar traseul pana la refugiu, adica de la 2000m la aproximativ 3200m , estimat la vreo 5-6 ore, cum am facut si noi. Toata lumea pe traseul asta merge fara ruscaci mari in spate deoarece sunt destul de ieftini magarii, noi insa suntem cu mult mai tineri si ambitiosi ca media si ne descurcam bine asa. Peisaul este spectaculos, avem ceva probleme cu traversarea unui rau fara pod, iar spre 3000m apare si zapada.


sunt doua refugii, noi punem cortul langa cel mai ieftin. Am platit pentru asta putin, dar ne-am folosit si de bucatarie


spre seara apare grindina

Principala grija pe care o avem cand mergem la culcare este vremea de a doua zi, care speram sa ne permita sa facem varful Toubkal, cel mai inalt care e insa putin mai usor si aproape.


Ziua varfului Toubkal

Ma trezesc la diferite ore, incepand parca de la 5-6 dimineata, insa ploaia de afara si vantul ma face sa aman cu cate o ora de fiecare data. Ceilalti dorm mai profund ca mine, dupa cum stiam ca va fi .. pe la amiaza insa ne cam ajunge si cu ploaia si incepe sa se simta o dezamagire si ingrijorare nu neaparat pentru varf cat pentru intarzierea intregii excursii. Aveam planuri pentru fiecare zi aproape, pana la plecare. Cei de la refugiu ne zic ca cel mai probabil vremea proasta va mai dura cateva zile. Nimeni nu pleaca la deal, majoritatea incep sa se duca la vale. Noi mancam, jucam carti cu un pachet „imprumutat” de prin refugiu, mai discutam cu oamenii, etc. Pe la ora doua totusi intr-o aproximativa pauza de la ploaie ne luam inima in dinti si plecam imbracati bine, astfel incat sa avem ceva uscat si la intors totusi. Ziceam eu sa nu stam ca ne sta norocul, si s-a potrivit. Dupa vreo jumatate de ora apare si seninul, din doua motive, castigam altitudine si vremea chiar se imbunatatea. Traseul nu e greu si coltatii inchiriati de la Brian de jos din Imlil se dovedesc inutili.


plecarea „curajoasa”.. suntem singuri care pleaca si sefu refugiului zicea ca vom ajunge maxim in nu stiu ce pas


zona oarecum expusa unei pante mai intinse, zapada e insa moale


pe versantii stancosi se vad adevarate cascade de zapada


vantul batea destul de puternic mai ales la rafale


se simte totusi oboseala si mai oprim din cand in cand


dupa ce ajungem pe creasta se vede in apropiere si varful, marcat cum stiam de o piramida de metal


suntem pe varful Africii de Nord, la 4167m Toubkal


la coborat merge putin fundeni


se mai luminase si la refugiu

La refugiu facem una din cele mai bune investitii din toata excursia sau viata noastra, platind vreo 10 dirhami pentru un dus cald, apoi mancam, ne mai organizam. Toata lumea se mira ca am facut varful, fiind singurii in ziua respectiva care am ajuns sus, iar intr-o zi normala ajung sus aproximativ 30-50 oameni.. suntem si noi bucurosi si ne simtim bine. Planificam al doilea varf pentru ziua urmatoare cu trezire mai devreme, pe la 5. Eu seara ma amuz pe o chestie interesanta, vedeam stelele ciudat. Noaptea insa pe la doua cand deschide Monica o frontala nu mai e deloc amuzant momentul cand incep instant sa lacrimez si ochii ma ustura foarte tare. Pana dimineata ma trezesc de cateva ori si de fiecare data orice sursa de lumina, inclusiv luna care batea pe cort, stele etc imi provoaca o durere puterinca la ochi.


Ziua varfurilor Timesguida si Ras Ouanoukrim

Dimineata imi spune Lucian ca a avut un coleg care a orbit temportar, 3 zile, tot asa pentru ca a mers prin zapada pe soare fara ochelari, si ma sperii putin, dar dupa ce apare lumina imi revin treptat, poate si datorita pastilelor de la Monica. Oricum ochelarii de soare nu i-am mai scos toata ziua, fie ca era lumina sau intunecat bezna. Treaba asta ne intarzie destul de multe ore, iar refugiu se goleste de pe la 5-6 dimineata cand o multime de oameni pleaca dar spre Toubkal, pe care nu l-au putut face ieri. Plecam si noi pe la 10 pe o vreme excelenta (din pacate prea mult soare pentru mine mai ales), spre muntele Ouanoukrim cu cele doua varfuri ale sale, Timesguida de 4089m si Ras de 4083m. Traseul e ceva mai lung si cu o portiune mai tehnica pe care o abordam diferit la urcare fata de coborat, iar vantul mult mai calm.

Ne intoarcem foarte multumiti de faptul ca am reusit sa facem toti toate cele 3 varfuri de peste 4000m, ajungem la refugiu unde ignoram oboseala si facem rapid mancarea si bagajul pentru a pleca spre Imlil. Initial ne insoteste ploaia si ceata care se mai retrag spre vale, noi cam murati si obositi visam sa ajungem mai rapid la cazarea din Imlil. Acolo fiind constransi negociem ceva mai prost, dar nu mai stam la cort, ne spalam cateva haine, mancam iar ceva traditional.


Alex coboara in sandale


berber

A doua zi vreme e superba si facem iar poze de pe terasa lui Brian, hainele sunt mai ude decat erau seara dinainte cand le-am pus la uscat, nu avem timp si fugim rapid la vale unde iar negociem un taxi, tura asta stam toti 4 in spate iar bagajele le inghesuim cu greu in portbagaj. Ajunsi in Marrakech incepem sa cautam masina de inchiriat cu care urma sa incepem urmatoarele aventuri, despre care voi povesti zilele urmatoare.

Etapa montana din excursie a fost dupa mine cea mai frumoasa, desi vremea nu a tinut intotdeauna cu noi, ne-a permis sa indeplinim obiectivele toti 100%. Am parcurs aproape 40 km in total, insa in mai multe zile.


in grand-taxi la plecare

Track-uri GPS:

Imlil to Neltner Refuge

Neltner to Toubkal (4167m) & back

Neltner to Timesguida & back

Neltner to Imlil

septembrie 10, 2010

Mount Lyell

Dupa cum spuneam si intr-un post anterior cand povesteam prima vizita in Yosemite, ajungand in zona de deasupra vaii principale, si implicit pe cursiera la 3031 m cat are pasul Tioga mi-a venit o noua idee. Era atat de evident incat nu stiu cum de de-abia acolo, pedaland obosit pe ultimia suta de metrii a pasului, mi-a trecut prin cap. Daca asta avea sa fie altitudinea cea mai mare la care am ajuns pana acum, per total, imi pare anormal sa fie atinsa pe cursiera. Iar acolo sus in pas se vad ceva munti, ce-i drept nu atat de inzapeziti sau atractivi la prima vedere ca peisaj. Dar sunt aici, niste forme care de la 3000m inca par imense si inalte. De cum a aparut ideea, stiam ca ma va bantui cautarea ocaziei de a urca pe un varf mai mare sau important din zona inalta a parcului Yosemite. Am ales varful Lyell trebuie sa recunosc ca pentru altitudine, fiind cel mai mare din parc, la 3997m, dar si pentru ca nu era atat de accesibil, iar tura pana la el avea sanse sa fie o aventura interesanta si complexa.

M-am impedicat de multe. Era un weekend lung, cu zi libera luni de care aveam nevoie. Primul impediment a fost „birocratia” permiselor, documentarea, telefoanele. De-abia in parc aveam sa aflu ca daca nu vrei sa campezi peste noapte, nu ai nevoie de permis. Dar lucrurile sunt destul de complicate oricum. Pentru camparea peste noapte pe fiecare traseu se elibereaza un numar limitat de permise pe zi de aproximativ 20 persoane, in afara iernii. Cam 60% pot fi rezervate gratis, restul raman pentru zilele dinaintea zilei pentru care ceri permis, si le poti ridica doar de la centrele padurarilor din parc. Asta e doar inceputul dar nu mai spun detaliile aici. Cu ocazia weekendului lung toate rezervarile erau luate deja, este un site care arata asta chiar online de mult timp inainte. Cazarea, urma sa depinda de echipa cu care merg. Cum singurii care ar fi fost vorba sa vina erau fratii lui Vlad iar nici unul nu a putut pana la urma, dormitul in masina era exclus. Se lungea destul de mult si drumul pana acolo, cu trei autobuze si un tren, mai mult de jumatate de zi, doar la dus asta. Am plecat fara loc asigurat de cazare, stiind deja de „backpacker’s camp”, unde lumea care vrea sa doarma doar in sacul de dormit sub cerul liber o poate face fara probleme. In final nici asta nu s-a respectat complet.

Am plecat sambata, undeva pe la ora 4:40 dimineata cu un autobuz de oras, pana la gara din San Jose, de unde alt autobuz un tren si in final ultimul autobuz pana in valea parcului Yosemite. Aici din prima merg la centrul care elibereaza permise, unde am si ‘norocul’ sa vorbesc cu un tanar care facea asta pentru prima data. Nu cred ca doar din motivul asta nu reusesc sa ma inteleg cu el aproape deloc, ce pot si ce nu pot sa fac, pentru cazare imi tot spune ca am nevoie de permis, si tot felul de variante pentru tura. Informatia utila doar faptul ca pentru hike in timpul zilei nu e nevoie de permis. Unul din coada cred ca enervat de insistentele mele imi zice ca pot merge linistit in campinguri fara permis daca-s fara cort, ca sigur gasesc un loc rezervat de mai putin oameni decat e limita pe loc si oameni sunt de treaba. Atat mi-a trebuit sa aud. Restul zilei am mers pana la Mirror Lake care era oarecum secat, apoi chiar ceva mai sus. M-am intors spre seara am facut toate proviziile si m-am culcat in vale, in campingul deja cunoscut „backpacker’s camp”. Nu puteam sa ma apropii mai mult acum de intrarea in traseu pentru ca aveam nevoie de alt autobuz care era dimineata. Parca acum imi pare rau ca n-am incercat un autostop, desi cica ar fi ilegal aici.

From Lyell

El Capitan, la intrarea in vale


Half Dome de aproape, din mai multe cadre


tavanul din dormitorul meu

Dimineata pe la ora 6 ma trezesc. E frumos pentru ca acum nu mai e multa lume, ma duc direct si putin prea devreme la autobuz. Pana acolo vad iar caprioare prin parc, iar din shuttle se vede un urs, pe care eu insa il ratez. Soferul autobuzului e si un fel de ghid si informatiile interesante pe care le prezinta tot drumul ma tin treaz. Ajung sus pe la 10:40, iar pana la 11 trec si pe la centrul de permise de aici, unde aflu ca mi-ar prinde bine piolet si ca e cam mult pentru o singura zi ceea ce stiam. Iar eu sunt nevoit sa incep tarziu. Mai putin increzator in finalizare acum, plec oricum grabit in traseu. Tin minte ca era 10:53. Cu cativa kilometri inaintea varfului era pasul Donohue, si macar pana acolo vream mult sa ajung. Mentin ritm constant dar nu foarte rapid, zona e ciculata bine acum si intrec multi oamnei ce merg pe aceelasi sens. Opresc doar pentru mancare si apa. Lyell canyon cum e numita toata valea e un culoar foarte lung prin care curge lin un rau destul de mare, limpede si plin de pesti. E foarte frumos ca in vale este iar, un fel de campie mica si lunguiata ce pare foarte pasinica printre culmile inca nu foarte ascutite. Spre finalul vaii vad o caprioara cu doi iezi cum trec raul asta, un moment fain fix inainte de cel in care varful mi se arata pentru prima oara. Ma sperie putin, e cam departe mare si inzapezit. Ambele variante de urcare stiam ca sunt pe ghetar.


mile 😛

Pana aici nu am urcat aproape deloc, iar dupa cum stiam de aici incepe brusc si continuu. Eram inca pe la 2700m. Cum incep sa urc ma ia incet durerea de cap, iar oboseala care se simtea putin si inainte devine tot mai puterinca. Poate chiar primul kilometru ma demoralizeaza atat de mult incat stiu ca nu voi reusi sa ajung chiar pe varf. Un timp limita exact nu aveam, stiam ca oricum voi merge si pe intunernic la intoarcere insa prefeream sa nu intind coarda la infinit. Ajung la un lac unde cativa oameni pescuiesc si campeaza in zona. Varfurile si valea se vad mai bine de aici, dar traseul imediat urmator urca la alt lac cu valea lui de unde spre pas se ia pe coama din stanga. Aici nu ghicesc exact cararea dar destinatia e clara. Ajung chiar deasupra lui putin, undeva la aproape 3400m. Cum prelungisem deja de cateva ori estimarile, acum era clar ca trebuie doar sa ma intorc. Oricum varful nu se urca exact din pas, decat pe o creasta probabil mult prea expusa ca sa merg singur sau neasigurat. Nici ghetarul in adidasi-bocanc nu m-ar lasa probabil sa urc, dar pe langa asta timpul si oboseala spun pentru a 3-a oara clar, ca trebuie sa ma intorc. Desi nu foarte sigur, cred ca e clar ca aveam si ceva rau de la altitudine. La coborare nu ma grabesc desi stiu ca timpul e inca foarte pretios. Mai fac cateva poze pe coborare, intrec un grup mai mare. Am uitat sa zic, de sus din pas vad ceva munti si mai mari la distanta considerabila si stiu ca in sud, intr-o grupa vecina se afla Mount Whitney cel mai mare varf din state daca excludem Alaska. Nu pot sa-l ghicesc exact dar stiu ca e pe acolo. Pe coborat ma simt doar obosit si inca cu durere de cap, la fiecare portiune insa oricat de mica de urcat simt cum imi creste pulsul parca exagerat. Termin partea de coborare lejer pe lumina si estimez ca inca o ora cel putin va mai fi. Vream sa trec de un anume punc de la jumatatea traseului pe lumina, unde pierdusem cararea chiar si la venit. Nu reusesc in final, dar cararea n-o ratez niciodata.


valea de unde am venit vazuta de sus


primul lac


alte varfuri mari din apropiere


al doilea lac


petic de zapada la care ajung si eu


si varfurile mai departate

la intors valea e deja umbrita

Merg cat pot de rapid pe ultimele raze de lumina, si frontala o aprind de-abia cand e aproape bezna. Nu dupa mult timp vad ochi luciosi in departare, prima data imi dau oarecum emotii, apoi imediat apar un grup de 4 perechi, nu-mi dau seama ce sunt chiar usor dar in final se disting si corpuri de .. caprioare, si cerbi. Pe parcurs urmeaza sa tot intalnesc asta sa le ilemnesc cu lumina frontalei si sa strig ca sa plece, ne-fiind niciodata atat de sigur ca sunt doar caprioare. Mai intalnesc si focuri / lumini de frontale de la oameni campati, pe carare insa nu e mai e nici un drumet intarziat. Chiar dupa un foc de genul asta aud un strigat ca de lup oarecum, si ma gandesc ca animalele sunt interzise la camping in salbaticie, deci nu poate fi un caine. In cateva secunde sunetul se aude si din alte, 3-4 zone mai mult sau mai putin indepartate apoi tot mai tare, chiar infricosator. Stiu de la prezentarea din autobuz ca lupi nu sunt in zona asta, dar insa si cu siguranta erau coioti.

Spre final sunt e nevoie sa opresc de oboseala. Ma asez pe cate o piatra si inchid ochii, constient si fara riscul de a adormi propriu-zis. Ochii stralucitori ma sperie tot mai putin dar pasii mei sunt tot mai neregulati, nu pot sa mai merg drept si repede. Fiecare detaliu al traseului pe care-l stiam de la plecare il gasesc acum prin bezna bucuros ca trec si de el. Distantele de pe gps scad insa greu. Ajung la podurile de la plecare din apropierea statiunii. Ajung sa vad si primele lumini la care strig crezand ca sunt ochi ce reflecta lumina frontalei mele. Dau mai sus de cat vream, undeva intr-o parcare. Cu greu gasesc si opresc pe cineva pentru indicatii spre campingul pe care nu-l notasem pe gps. Aveam de mers si pe sosea cam 1-2 km, dar deja ma simteam mai in putere. Campingul e neprimitor cu tot felul de mesaje si afise „full” sau „permit required” dar dupa cum fusesem sfatuit ma duc la primul loc unde oamenii nu s-au culcat si ma rog de ei. Sunt mai mult decat primitori, imi pun mancarea cu ei in cutia speciala si-mi spun cum ii cheama ca sa nu am probleme cu eventuale verificari. Ma culc intre corturi si ceva masini, acum oboseala nu mai pare asa mare pe cat estimasem. Pana dimineata ma trezesc de cateva ori, mai ales tin minte trezirea de la 4:30 cand verific rapid daca e ceva langa mine si deslusesc clar la 1-2 metrii forma unui pui de urs, alungat rapid de strigatul meu si frontala unui om dintr-un cort trezit si el de animal. Nu am nici un sentiment de teama, si adorm la loc destul de repede. In sfarist apare si lumina. Ma mir ca nu am febra musculara. Imi fac bagajul ma aranjez putin la baie si plec pentru autobuzul care urma sa ma duca inapoi in vale. Pana vine mai fac cateva poze.

Cathedral Peak

In vale am cateva ore bune sa manac ceva, desi nici acum si nici in ziua traseului nu prea am avut pofta de mancare. Stiam ca sigur am nevoie dupa asa traseu si ma fortez putin. Ma spal si fac putin plaja intr-o zona faina a raului, in final vine si timpul sa merg la autobuz. Alt drum lung si cu intarzieri pana acasa, dar ajuns cu bine totul imi pare ca s-a meritat.

Traseul in ziua de duminica a avut peste 40 km si am urcat 1300m cumulat, in aproximativ 11 ore.

Inca mai am ceva sperante ca ma voi intoarce pentru alte varfuri frumoase din zona aia, insa ca sa reusesc asta in unul din cele trei weekenduri ramase trebuie sa indeplineasca cam multe conditii…

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.