Iaşi Outdoors

iulie 21, 2013

Tura mixta – Radauti si Rodnei

A fost o tura planificata in urma renuntarii la o alta mult mai mare si complexa, iar in final iesirea asta urma sa fie o ‘plimbare’ cu mai multi oameni de weekend doar. Partea mixta era legata de biciclete, aici planul era ca eu sa plec de miercuri la Radauti unde era deja Adrian cu cursiera mea, eu sa-mi aduc si MTB-ul pe tren pana in Dornesti (la 5 km de Radauti); si primele 2 zile in Radauti sa fac atat cursiera si MTB, apoi vineri sa ma intalnesc cu Lucian si sa facem cresta muntilor Suhard cu bicicleta, apoi tura cu toti oamenii in Rodnei.

Am plecat cam obosit si n-am dormit prea bine, asa ca in prima zi la Radauti nu am facut decat ceva scurt cu Adrian, de incalzire : pana la Straja si inapoi, 70 km.

A doua zi aveam planuri mari, ambele pasuri : Ciumarna (Palma) si 3 Movile, pe ambele sensuri. Eu ma tin oarecum cu greu de Adrian pe prima urcare pe Palma, apoi pe coborat stand prea aproape in trena lui ating roata si cad. Nu ma lovesc foarte tare sau grav, insa senzatia si starea mea se schimba si il las pe Adrian sa se duca inainte. Eu ma opresc dupa ce cobor in partea cealalta in localitatea Ciumarna la un magazin, unde incepe o ploaie zdravana. Stau acolo cam 2 ore in frig. Plec inapoi inainte sa se intoarca Adrian care facuse in timpul asta si pasul 3 Movile pe ambele sensuri. Mi-e frig si pe urcare initial, iar pe la finalul ei (urcam foarte incet si cu pauze), ma ajunge Adrian. Ne intalnim sus si continuam coborarea impreuna. Foarte aproape de masina fac si pana. La omul sarac, nici boii nu trag. Strava


pe Palma, cand ma intrece Adrian


ploaia


sus in Palma la intors

Dupa-amiaza ma simt ametit si slabit, imi iau temperatura si vad ca am 38 grade. Adrian ma duce la spital unde aflu ca am faringita acuta asa ca trec pe antibiotice. Il sun pe Lucian si ii spun ca nu pot sa mai fac tura in Suhard a doua zi cu MTB. Imi pare rau pentru ca stric iar planuri si pentru ca nu facusem inca nimic cu MTB.

Vineri totusi merg impreuna cu Adrian cu masina (el a luat cursiera, eu MTB), pana in pasul Prislop. Acolo el coboara in vale si face pasul, iar eu ma duc la deal pe niste drumuri neasfaltate frumoase. Dupa vrea sa vada si el drumul pe care am fost (avea vedere asupra la tot pasul Prislop); asa ca mergem cu masina si o cam stricam / supraincalzim. Nu e foarte greu insa sa ne intoarcem desi trebuia sa tot oprim din cand in cand. Eu inca ma gandeam sa cobor pe MTB la vale si sa urc pana in pasul Rotunda pe bicla. Pasul Rotunda era punctul de intalnire cu ceilalti, vreo 12 oameni cu 3 masini. Mai bine ca am renuntat ca mi-a fost frig si in masina in final, aparent se simtea totusi boala si pastilele, desi in rest m-am simtit bine.

Ajungem in Rotunda destul de tarziu, insa nu ultimii. Lucian a pregatit deja focul si locul de campat, unii s-au cazat deja la pensiune, cabana Croitor; dar majoritatea la cort. Mult mai tarziu apare si Vultur cu masina lui, unde aveam si eu cortul si echipamentul de campat, pentru mine si altii. Campam si continuam seara la foc, pana pe la 2 noaptea.


pasul Mestecanis, admirat din priviri doar tura asta


deasupra Prislop


Prislopul


asteptand sa se raceasca masina


la tabara in pasul Rotunda


cocalarii cu masini

Sambata ne trezim cand trece o turma de oi pe langa, ne luam la discutii cu ciobanul. Plecam separat, dupa cum urma si sa ne deplasam : unii pe jos, eu cu MTB mare parte, altii cu masina chiar. Prima parte din creasta, cam 8 km din cei ~10 cati trebuiau parcursi pana la lacul Lala, erau accesibili cu masina. Eu cu MTB merg foarte rapid, rucsacul mare il las la masini. Merg inainte si inapoi, trec pe la cabana parcului din stanga crestei inainte de bariera. Ma intalnesc cu alte grupuri, ma intorc. Lucian si grupul lui deja trec de forestier, ceilalti vin cu masinile, lui Vultur i-e prea rau ca sa continue, dupa bautura de aseara. Masinile se intorc si noi, ultimii, continuam la picior. Eu imi iau bicla in spate, o imping, dar nu renunt sa o car, stiind ca nici nu mai e prea multa distanta. Ajungem la lac.


forestier de-a lungul crestei


pe aici se termina forestierul


valea unde e lacul Lala


pushbike


lacul Lala Mare

Duminica ne hotaram sa urcam cu totii pe varful Ineu, cu toate bagajele ca se ne intoarcem pe traseul de creasta, dunga rosie. Asa si facem. Vremea nu e foarte buna si sus e ceata, intram in nori. Lasam bagajele mai jos si eu bicla, dar cand vad ca pe ultima parte de urcare spre ineu s-ar putea cobori pe bicla ma intorc in fuga si o aduc si pe ea pana pe varf. Ne intalnim toti acolo si facem o poza de grup.
La vale, eu aleg alt traseu care mi se parea mai probabil sa-l pot face si pe bicla, insa ma razgandesc dupa putin timp, si bine fac. Am ramas singur si nu ma pot folosi deloc de avantajul bicicletei, sunt doar pietre si creste prea abrupte sau tehnice. Ma mai ratacesc odata pe varful Ineut, simt iar ca nu e bine si ma intorc; in final ajung cum trebuie pe dunga rosie. Cobor sub nivelul norilor si vad creasta si forestierul in departare acum. Insa mai fac o abatere, cobor in dreapta mult mai rapid unde intr-o galeata se vede un forestier mult mai putin circulat. E o distanta mica dar plina de jnepeni si braduti si merg foarte incet; dar e distractiv. Ajung la drum si fac o pauza, timp in care mananc si ma schimb cu papucii de MTB, apoi incep sa-i dau pe forestier. Dupa primele parti de urcare am vale sau drept si merg mult mai rapid, ajung in Rotunda si continuui pana la sosea jos in Carlibaba pe bicla, pasul e foarte fain de coborat drumul fiind foarte bun pentru un drum neasfaltat. Imi spal bicla ca sa o pot pune in masina si ma intorc si eu cu masina pana la Iasi si nu cu tren cum era planul initial.

O tura interesanta prin diversitatea ei: cursiera, MTB si hike.


mod eficient de a cara bicla unde e cel mai tehnic


varful Ineu


coborand de pe Ineu..


scurtatura

Reclame

decembrie 24, 2010

Rodnei-Urgia Iernii

Tot am sperat anul asta să mai merg odată în munţii Rodnei, nişte munţi frumoşi, spectaculoşi, aproape de sufletul meu. Şi uite că s-a ivit ocazia, chiar înainte de Crăciun, împreună cu Paul. Şi el îşi dorea la fel de mult să meargă pe muntele ce ne tot încearcă răbdarea de vreo 2 ani încoace.

Ca de fiecare dată ne-am făcut planuri măreţe, din Pasul Rotunda, măcar până pe Pietrosul Rodnei dacă nu, şi mai departe până în pasul Şetref. Planuri mari, vise mari şi ele. Ne-am pregătit temeinic pentru tura asta. Am scos de la naftalină echipamentul cel mai bun. Şi pentru mine şi pentru Paul urmau nişte premiere (pufoaică, plastici, colţari şi altele ce urmau să fie testate pentru prima oară).

Mai mult, pe GPS am avut trackuri şi puncte de pe întreg masivul.

Ca şi bonus, chiar înainte de plecare primesc un email foarte încurajator.

„Nu va fi nevoie de GPS, o sa aveti parte de o vreme in Rodnei de invidiat cu „mare alpina” si mult soare, dar si nori, cat sa faca fotografiile mai spectaculoase, de duminica 19 dec. pana pe vineri sau sambata 24-25 dec.

Temperaturi la 1500 care vor ajunge si la 5…6 grade cu plus, mai sus ceva mai rece dar nu foarte frig. Vor iesi niste fotografii de pus in rama. ”

Mă motivează să îmi iau toată şandramaua de scule foto (respectiv aparatul foto şi cele 3 obiective).

În sfârşit, dumincă seara, la 17.30 alergăm puţin să prindem trenul, dar ne aşezăm liniştiţi în compartimentul nostru şi începem a povesti. Urmează testatul colţarilor pe bocanci, inventarul echipamentului.

Iar imediat înainte de Paşcani, un apus de foc parcă prevesteşte tura. Admir cu ochi mari un cer aprins cum nu am mai văzut de mult.

Planul era să mergem până-n Iacobeni, iar de acolo cumva până-n Cârlibaba, dar preotul Grigore, cunoştinţă de-al lui Paul ne-a dat o mână de ajutor şi ne-a luat el din gară până acasă la el, în Cârlibaba. Pe drum admiram o lună plină, şi un peisaj furat din povestirile lui Calistrat Hogaş. Seara o petrecem la căldurică, urmând ca a doua zi dimineaţă să pornim din Pasul Rotunda (ajutaţi de acelaşi preot).

Ziua de luni se anunţă perfectă, de vis. Un soare frumos, ceva grade sub zero şi multă zăpadă.

Ne luăm la revedere de la civilizaţie şi începem binecunoscutul traseu: din pasul Rotunda până-n Ineu cu trecere pe sub varful Ineuţ. Dar cu cât înaintăm, zăpada e din ce în ce mai mare, chiar deseori trece de genunchi. Avem noroc că e afânată. În prima parte traseul nu pune probleme, căci urmăm drumul forestier ce duce până sub creastă. Soarele e sus pe cer, ceea ce ne bucură, dar mersul prin zăpadă multă nu ne ajută să mergem foarte repede.

Prima pauză o facem sub intrarea în creastă, la răspântia spre Varful Ineuţ şi lacul Lala. Aici apar şi primele probleme de ordin tehnic. Imediat punem colţarii, şi începem a răzbate zăpada. O pantă de 45 de grade, multă zăpadă şi noi punem presiune pe ea…..suntem avertizaţi…pericole de avalanşe. Versantul pe care suntem se împarte în doua de ceea ce putea fi o avalanşă.

Urcăm imediat în creastă, alegem altă variantă, la fel de obositoare. Efectiv înnotăm în zăpadă , o bucăţică de traseu de 50 m ne stoarce de puteri. Înaintăm greu, dar mai rău, soarele încetu cu încetu dispare între nori, în schimb apare un vânt teribil, urâcios, ce bate din faţă. Mai mult, pierdem din vizibilitate, iar cu cât urcăm, ceaţa sau white-out uneori ne îngreunează misiunea. E deja târziu, aproape să se întunece iar noi suntem abia sub vârful Ineuţ. Ne minţim singuri că am mai putea merge noaptea până în Şaua Gărgălău. Ne dăm seama că e cam imposibil, şi repede căutăm o retragere într-una din văi, pe valea râului Cobăşel.

După 10 minute găsim un loc numai bun de cort, săpăm puţin la el, montăm cortul şi începem procesul de gospodarire. Ciocolată caldă, o supică şi nişte spaghetti sunt un adevărat ospăţ după o primă zi grea. În cort, dar şi afară nu e extraordinar de frig, după cum arată termometrul lui Paul. Să fie vreo 4 grade înăuntru şi 4 cu minus afară. Măcar atât.

Dimineaţa ne trezim greu, ne ia cam 2 ore să ne punem rucsacii în spate. Mai rămân 6 ore de lumină. Dar poate măcar astăzi ajungem în Şaua Puzdrele, celebră pentru locul de cort de care imi tot povesteşte Paul.

Înaintăm la fel de greu ca şi ieri, iar vântul e şi mai aspru. Acum suntem pe crestă, lăsăm în dreapta varful Ineu şi ne îndreptăm cu pas de melc. Noroc de GPS, deşi nu avem track-ul, avem ceva puncte ce ne ajută să ne orientăm. Vremea e la fel de urâtă, vizibilitate 0, iar vântul urlă în urechile noastre. Abia ne putem ţine echilibrul. Estimez că are cam 60-70 km/h, dar împreună cu acele de gheată parcă formează un asalt împotriva noastră. Ne simţim copleşiţi de înaintat împotriva vântului. Chiar dacă nu ne dăm seama, lupta împotriva nămeţilor, dar mai ales a vântului ne seacă de energie. Ne dăm seama că nu avem cum să ajungem în Şaua Puzdrele, poate doar în Şaua Gârgălău. Traseul pe timp de iarnă, şi fără vizibilitate e dur, iar pe unele porţiuni e tehnic, căci nu urmăm traseul de vară, ci mergem numai pe creastă. E deja după-amiază iar noi abia ce trecem de varful Omu (2134) şi mai sunt vreo 2 ore de mers până-n Gărgălău. Începem a căuta loc de cort, ferit de vânt, mai întâi pe versantul stang, dar acolo parcă suflă mai cu putere şi nu ne lasă deloc să ne orientăm şi hotărâm a ne întoarce către ceva stânci unde sperăm să ne adăpostim de furia vântului. Mă simt epuizat, stors de puteri, dar în final găsim un loc de cort sub o stâncă. Săpăm vreo 30 de minute, ridicăm pereţi de zăpadă în speranţa că măcar noaptea vom scăpa de zgomotul asurzitor al vijeliei de afară.

Seara ne sfătuim bine, şi decidem, că dacă ziua următoare e senin şi frumos afară mergem pe creastă, dacă nu, tragem pe dreapta spre prima vale, pe valea râului Putreda.  Seara ne refacem puterile cu o supă caldă şi un piure cu conservă de peşte plus predesert şi desert. 😀

Dimineaţa suntem treziţi de urletele vântului ce izbea necontenit cortul. Decidem rapid să coborâm. Până pe valea râului tot am coborât ba în stilul fundeni ba înnotând. Pentru prima oara în 3 zile avem parte de linişte, vântul nu mai bate şi chiar ne bucurăm de aspectul asta. Ne întâlnim cu ceva urme de urşi şi mergem pe un drum forestier de-a lungul Bistriţei Aurii până la întâlnirea cu şoseaua principală. De acolo un camionagiu simpatic ne duce în Cârlibaba, din Cârlibaba prindem repede un microbuz până în Iacobeni şi o oră mai târziu suntem în trenul spre Iaşi.


Cam aşa arată traseul făcut de noi în 3 zile pline.

 

Lucian

 

februarie 10, 2010

Rodnei pentru a treia oara

Incep in sfarsit sa scriu si despre ultima excursie din Rodnei care a avut loc din pacate acum cam o luna. Intre timp n-am mai apucat sa ies nicaieri, si nici in viitorul apropiat din pacate nu voi mai reusi. In tura asta participantii au fost tot eu si Mihai, traseul a fost fix ca tura precedenta, creasta muntilor Rodnei plecand din Prislop, planul insa putin diferit. Speram sa nu mai fim nevoiti sa coboram spre cabana Puzdrele ci sa facem noaptea in creasta cumva ori sa mergem pana dimineata. Ne-am pregatit deci mai bine si pentru un bivuac adevarat, nefiind insa siguri ca asta vom alege.
Inca din tren in zona Suceava – Gura Humorului se arata mai multa zapada, ceea ce ne bucura pentru ca ne doream conditii cat mai aproape de ceea ce inseamna iarna. Coboram in Mestecanis pentru a prinde mai usor autobuzul de Borsa, in final nu castigam mare lucru si ajungem in Prislop tot pe la pranz. Vremea era frumoasa, zapada pe care batea soarele parea mai serioasa ca in tura precedenta, si noi o luam repejor la pas bucurosi.

Pierdem putin drumul la intrarea in padure, ne revenim rapid continuam deplasarea, intalnim doua caprioare, mai tarziu cativa snow-board-isti, cand incepem urcusul spre creasta observam si capatul teleschiului ce urca din statiundea Borsa chiar in functiune. Toatea astea dau un aspect mai uman, civilizat, la inceputul traseului. Sus pe creasta apar insa ceva nori, incepem sa mai pierdem directia, ne uitam des la GPS. Ni se face frig la maini, Mihai isi pune supramanusile. Intre seile Galantului si Gargalaului unde intram cu adevarat in creasta principala o luam in directia opusa fata de sensul normal, ne salveaza GPS-ul care dovedeste inca odata ca nu poate gresi (atat timp cat are semnal, baterie, etc). Recuperam rapid, trecem iar la zone cunoscute de tura trecuta, deosebind insa destul de greu prin ceata. Verific GPS-ul frecvent.

Stiam ca urmeaza sa urcam Varful Galantului, o urcare lejera fara pericole deasupra careia in tura precedenta ni s-a facut rau la amandoi. Acum era deja soarele apus, sau asa presupuneam ca lumina care strabatea ceata nu era prea puternica. Incepe si urcarea in sfarsit fapt care ma bucura pentru ca imi confirma ca suntem pe traseul cel bun. Cred ca in conditiile astea trecerea de la zi la noapte este deosebit de brusca. Cum urcam, Mihai care era la nici jumate de metru in fata mea, se impiedica si cade. Imi pare ca s-a rupt stratul de zapada si se afunda putin ca in apropierea unui jneapan, insa in tot albul care-l vedeam in fata ochilor, inchis la culoare, Mihai incepe sa se faca tot mai mic. Cadea pur si simplu in dreapta putin si mai ales in jos, ca dintr-o data si fara nici o explicatie pentru mine. Nu a fost o cadere in gol, ci pe un abrupt destul de mare si dupa mai multi metrii ajunge sa se opreasca. Puteam sa-l vad si inca sa vorbesc cu el, ceea ce ma bucura foarte mult, daca ar fi fost sa dispara complet nu stiu ce as fi facut, dar cat timp cadea tin minte ca ma uitam la cornisa in dreapta ca sa caut un punct de acces. Mihai se ridica singur, il ajut putin fix la trecerea peste cornisa. Ce se intamplase era datorat a mai multi factori care observ ca se combina dubios in turele de iarna, lipsa vizibilitatii, ne-orientarea (nu eram chiar pe unde am fost tura trecuta; acolo nu erau cornise sau abrupturi), intunericul, oboseala. Ce bine ca nu s-a intamplat nimic grav, mai mult ne-am trezit putin si am devenit mai constienti: am scos imediat frontalele. Ce e rau e ca daca ar mai fi cazut cativa metrii, abruptul sub el continua, nu se stie cu cat, si in final mai bine ca n-am aflat.

Mihai bucuros ca e viu

O buna bucata de creasta am continuat sa mergem prin noapte, relativ dezorientati dar cu incredere in GPS-ul care face o treaba minunata. In zone unde sunt locuri bune de dormit marchez puncte, continuam insa sa mergem inainte. Depasim punctul maxim atins de tura trecuta, ajungem pe creasta la zone cu bolovani greu de depasit (cand nu stii cat de adanc e abruptul de pe laterale), un ultim varf la intersectia crestei cu Varful Puzdrele ne anunta sosirea la un loc care-l stiam din tura anterioara, unde planuiam eu sa dormim. Mihai nu vrea, studiaza mult vantul si alte locuri posibile de dormit, insa groapa care se afla intre doua varfuri ramane cel mai bun, pazindu-ne de vant prin directia perpendiculara fata de directia lui, insa urma sa realizam ca rafalele puternice ne vor afecta oricum destul de mult. Incepem sa sapam.

Noaptea a fost pentru mine mai mult ca acceptabila, comparativ cu altele, am dormit cred mai mult de jumatate din timp. Mihai a suferit mai mult de frig, insa a putut dormi si el. A doua zi eram in forma. In timpul nedormit cat am stat in sac gandeam tot felul de lucruri intorcandu-ma pe toate partile pentru a distribui diferenta de temperatura, strangand gura sacului cand auzeam vantul mai tare, largind apoi ca sa pot respira (larg inseamna ca avea in diametru cam 5 cm 🙂 ). Auzeam tot felul de zgomote, iar in intervalul nedefinit dintre ne-somn si somn mi se pare ca aud oameni. Salvamonti, cred prima data, desi n-am intalnit niciodata oameni pe creste macar ziua. Se apropie insa de noi ceva, vad ca prin somn cum isi fac culcus in continuarea locului nostru, ma ridic putin speriat si observ doi oameni ciudati, arabi, imbracati complet in alb, langa ei deslusesc cu greu o movila mare si alba care realizez la urma ca era … o camila. Apoi ma trezesc, nu stiu cat timp trecuse dar numarul stelelor de pe cer crescuse exponential. Vream mult sa stau privind stelele, insa daca pozitionam gaura sacului spre directia cerului vantul imi aducea mai multa zapada in fata. Renunt la idee, incep iar sa dorm, sa ma trezesc, mai multe bucati. Nu am vorbit nimic cu Mihai desi el dormea si se trezea cam in aceelasi fel si stiam ca mare parte din timp e treaz.

Dimineata verific daca GPS-ul tinut fara grija in buzunarul pantalonilor pentru rezistenta bateriei, inca functioneaza, vad ca apa din sticla ce o tineam in sac nu inghetase, mai pe scurt toate erau bune. Se lumina, il trezesc si pe Mihai, incepem sa ne miscam. Imi doream foarte mult sa ma pot plimba sa vad imprejurimile acum, si cand am reusit sa curat zapada din bocanci si sa ma incalt am facut-o si s-a meritat din plin. In cateva minute a rasarit si soarele, evident a venit si Mihai si am facut ceva poze.

Nu pierdem mult timp, nici nu mancam serios ci strangem bagajele si o luam pe creasta in continuare. Urma cel mai inalt varf din toata tura, foarte aproape, trecem de el apoi ocolim urmatorul trecand insa print-o zona destul de periculoasa, abrupta. Nu e inca asa cald, dar soarele bate din plin. Plecarea s-a facut fara multe calcule care sa prevada ce traseu urma sa indeplinim, insa dupa cateva ore maxim e deja clar ca pana la Pietrosu nu mai ajungem decat daca renuntam la maxi-taxi-ul de la ora 3 din Borsa, ceea ce nu prea puteam face. Incercam alta varianta, sa prindem macar urmatorul varf mare, insa nici asta nu era prea plauzibil si nici n-ar fi fost o realizare prea multumitoare. Coboram in galeata din dreapta, care deschide o vale imensa ce coboara pana in Borsa. Dupa o stana pierdem orice carare si ii dam in abrupt prin padure, imi rup si cealalta parazapada, dar continuam sa mergem, intr-un final ajungand si la firul de apa si cararea care se transforma in final intr-un rau serios cu drum cu poduri si etc. Intalnim niste baieti care vreau fara succes sa pescuiasca pastravi, trecem raul prin zone destul de dificile, in final, ajungem si in Borsa.

Din Borsa au urmat alte aventuri, lipsa timpulul facandu-ne sa fugim de la autobuz la restaurant, la autobuz inapoi, sa prindem in Iacobeni trenul la limita, evident cum v-ati obisnuit sa ajungem insa cu bine si la timp in Iasi. A doua zi la 8:00 examen la TAIP pentru care nu invatasem nimic, dar 2 ore dimineata s-au dovedit arhi-suficiente.
Ca scurt rezumat a fost o tura in care am acumulat ceva experienta, de la cazatura lui Mihai si bivuacul la 2100 metrii altitudine, plus alte cateva. Imi pare rau ca anul acesta nu voi mai apuca sa razbun toate incercarile esuate de a parcurge creasta Rodnei pe timp de iarna, dar ierni vor mai fi …

Blog la WordPress.com.