Iaşi Outdoors

septembrie 29, 2011

Rodnei în ținută de toamnă (a VI-a ediție) (Rodnei intr-o zi)

Să organizezi o ieșire pe munte impreună cu frații Diac ține foarte mult de hazard. Oricum s-ar planifica cu siguranță rezultatul ar fi fost altfel. Așa s-a întâmplat de fiecare data, și nici de această dată băieții nu se dezmit. Așa că, după ce Paul mă anunță că Mihai nu mai poate veni în week-end, încerc să forțez pentru a merge doar noi 2. Planul se potrivea de minune, tocmai ce am terminat admiterea la școala doctorală (sâmbătă), urmând ca duminică dimineața să plecăm cu primul tren spre Iacobeni iar de acolo cu doamne-ajută până în Cârlibaba. Deloc surprinzător, la 5 dimineața aflăm căci Mihai va merge cu noi. Urma să plecăm la 10 cu mașina lui Mihai cu direcția binecunoscută (RODNEI). Am plecat la 11.30.

Drumul până la Cârlibaba a fost unul plin de peisaje spectaculoase. Toamna își reintră încet încet în drepturile ei, doar culmile bogate în conifere părând să sfideze culorile toamnei. Prima oprire o facem în Gura Humorului pentru a alimenta foamea iar urmatoarea oprire în Câmpulung pentru rezerve de mâncare.

Și vrând, nevrând ajungem după-amiaza pe la 17.00 în Cârlibaba. Ne-am sfădit noi și am ajuns la concluzia în unanimitate căci cea mai înțeleaptă soluție ar fi să lăsăm mașina în Cârlibaba iar noi să urcăm în creastă dinspre Borșa. Planul suna foarte simplu-toata creasta (50 + km) într-o zi iar punctul de sosire să coincidă cu mașina pentru a evita autostopul noaptea pe un drum puțin circulat. E duminică după-amiază iar vremea e așa cum nu am avut ocazia să o văd vreodată în zonă, cer senin și prea cald pentru sfârșit de septembrie. Și totuși stăm de aproape 3 ore la autostop. Ciudat, timpul trece foarte ușor, mai ales animați fiind de bătăile cu conuri de brazi între noi sau bătăile în toată regula între cetățeni turmentați din sat. Până la urmă, un camionagist ne saltă cu direcția Borșa.

În așteptarea mașinii norocoase

Frații Diac

Ajungem pe întuneric, dar mânați de dorința de a ajunge cât mai repede cât mai sus, pornim într-un ritm alert spre ultimele fânare de pe traseu.Facem cumva că pierdem traseul și ajungem mai sus de ultimele construcții din Borșa, dar cu ajutorul GPS-ului revenim la potecă. După doar 1 h de mers suntem deja în pădure și tragem pe dreapta într-o poieniță superbă. Fără cort, întindem izoprenele, înfulecăm ceva iar apoi preț de minute bune ne holbăm la cerul plin de stele, iar din când în când câte o stea căzătoare.

Sub cerul liber

Nu apucăm să ne bucurăm prea mult de confortul sacilor de dormit căci ne trezim la 4 dimineața cu gânduri mari. Strângem repede, ne echipăm și plecăm cu direcția Stația Meteo iar apoi sus în creastă. După fix o oră ajungem la Stația meteo, alimentăm apă din pârâul ce se scurge din lacul Iezer. În continuare noapte, iar departe se văd luminițile orașului Borșa. Până în creastă mai facem doar o oră , dar într-un ritm destul de tare, iar panta devenea din ce în ce mai abruptă. Odată ce suntem sus în creastă începe și spectacolul oferit de răsărit. Niste culori calde, sângerii se ivesc încet încet din est. Tot abruptul ce l-am urcat începe să se coloreze și să capete culoarea roșiatică. Spectacolul continuă iar noi încercăm să prindem cadrul cu ajutorul aparatelor foto. Dar nu e timp de stat, așa că pornim spre Soare (est).

Lumina dimineții văzută din creasta Rodnei

Vedere spre Nord

Umbre

Vedere asupra văii glaciare Iezer

Surprinzător, traseul de vară diferă de ce am făcut iarna trecută împreună cu Paul și se încăpătânează să ocolească majoritatea vârfurilor pe care le-am urcat pe timp de iarnă. Și uite așa, pe nesimțite trec orele, iar noi trecem pe sub vârfurile Rebra, Buhăescu, Tarnița la Cruce, Puzdrele. E deja 12 la amiază, un soare puternic și un cer senin ne fac să ne simțim epuizați. Se merge în tricou și pantaloni scurți de la 8 dimineața, iar vederea înspre orice direcție e fantastică. Putem observa toți Carpații (Apuseni, Meridionali, Orientali). Dar nu e timp nici să ne bucurăm de afinele de pe creastă. Mihai deja are un avans de 15 minute în fața noastră și doar pauza de masă ne reunește.  Prima jumătate a traseului ca și distanță  (Șaua Galanțului) o realizăm în 8 ore de mers întins, estimând căci vom ajunge în jurul orei 10 la șoseaua din pasul Rotunda.

Peisaj tomnatic in Rodnei

Mult a fost, puțin mai este

A doua jumătate, deși vizibil mai obosiți pare mult mai plată, trebuind să urcăm doar vârful Gârgălău, Omu și Ineu. Deși mergem  de mai bine de 10 ore plăcerea de a ne năpusti cu privirea asupra peisajului rămâne nestingherită. Toate căldările, văile și lacurile glaciare se văd perfect, luminate de un soare cald de septembrie. Creasta pare pustie, dar mare e surpriza când întâlnim o turmă de mioare sus pe creastă iar după vf. Omu un grup de unguri.

Paul în primplan

Lucian

Mihai

În oglindă

Ajungem mult mai devreme sub vf. Ineu (17.00), după o urcare obositoare. În șaua dintre Ineu și Ineuț luăm ultima masă și ne bucurăm pentru ultima oara în această ieșire de peisajul extraordinar al munților Rodnei. Urmăm bulina roșie spre lacul Lala iar de acolo belea. Marcajul arată alt traseu față de ce știam. Teoretic este o potecă ce se strecoară printre jnepeni și te duce la forestierul cu direcția Pasul Rotunda. Practic, după câteva minute de căutat cărarea printre jnepeni, frații Diac decid să urce pe culmea din drepta, ce presupune un urcuș abrupt iar eu continui cu perseverență lupta cu jnepenii în căutarea potecii. Eu găsesc poteca ce mă plimbă printre câmpuri întregi de jnepeni iar băieții se luptă cu înălțimile.

Vedere de sub vf. Ineu

Lacul Lala

În luptă cu jnepenii

După aproape o oră ne reîntâlnim pe forestier. De aici, un drum lung, plictisitor și dureros  până în pasul Rotunda. E deja noapte (21.00) când ajungem în Pasul Rotunda iar de aici până la mașină ar mai fi vreo 15 km pe drum. Avem mare noroc căci un pădurar ne saltă și ne duce până la unitatea militară și ne scoate la drumul mare. Prima mașină care trece pe aici oprește la semnele noastre și îl ia doar pe Mihai până în Cârlibaba. Planul suna cam așa, Mihai merge în Cârlibaba, ia mașina, se întoarce și ne ia și pe noi. Cum necum Mihai nu apare, noi nu avem semnal la telefon și începem să presupunem diverse (nu e mașina, are pană, nu pornește motorul, mănâncă Mihai :P). Până la urmă părintele Bisericii Catolice din Cârlibaba cu Mihai pe scaunul din dreapta ne saltă și ne duce înspre mașină. Bateria de la mașină s-a descărcat, au încercat să o conecteze la o altă mașină dar nimic.

Rămânem peste noapte la parohia Bisericii Catolice din Cârlibaba, așteptând un mecanic a doua zi dimineață. Suntem primiți cu mare căldură de părintele Grigore, dar nu rezistăm mult discuțiilor și mergem să dormim. Dimineața ne trezim cu un peisaj incredibil din veranda casei parohiale. Imediat se rezolvă și problema bateriei iar apoi plecăm binedispuși spre Iași, fericiți căci am revenit pentru a 6-a oara în Rodnei, iar de această dată ne-a ieșit planul de acum 3 ani, creasta Rodnei într-o zi.

Parohia din Cârlibaba

Traseul realizat de noi doar pe data de 27, cu o lungime de 48.5 km, in comparatie cu cel din iarna.


si traseul de vara, separat, din pacate sectionat in 2 parti: urcarea pana in creasta, si restul.

Reclame

februarie 3, 2010

Muntele alb-Mont Blanc august 2008

De pe Grossglockner am coborat repede pana la baza lui. Seara putea fi o odihna binemeritata, dar decizia lui Stefan de a conduce toata noaptea fara odihna pana-n Chamonix ne surprinde pe toti.Mai ales pe baietii care deja sorbeau in camping din berea binemeritata. Asadar ne impartim in 2 grupulete eu, Ady, Ileana si Stefan ne suim repede in masina si plecam in tromba spre Chamonix. Toata noaptea am motait in masina, facand cu randul cel care este treaz alaturi de sofer.

2 august 2008.Dimineata ne prinde in Val d’Aosta iar parcul national Grand Paradiso se arata in toata splendoarea lui. Urcam prin pasul Saint Bernard (2500 m), aici avand si prima pauza mai serioasa de unde putem admira maretia Alpilor!

Dupa momentele de reverie, ne trezim in Chamonix, de unde ne aprovizionam cu harti, pliante, mancare si bere. Realizam de fapt ca suntem in capitala alpinismului modern. Ne simtim integrati in atmosfera, pasim cu incredere pe stradutele aglomerate si pline de muntzomani! Totusi ne simtim urmariti. Da, cand intoarcem privirea in spate, Muntele Alb se uita la noi! Ranjim ca prostii, e prima oara cand il vedem in realitate. Mama ce mare e! ar fi prima impresie!

Nu stam mult, plecam din Chamonix, ne retragem in liniste in Les Houches, unde avem pentru prima data in ultimele 5 zile parte de un dus, apa calda si …relaxare. Invat tacticos de la Ady cum sa curat echipamentul, cum sa fiu mai organizat. Dupa ce scapam de jegul de pe noi si de pe echipament incepem a aranja lucrurile in cort si asa se duce o zi de leneveala. Seara o plimbare scurta prin vestitul Chamonix iar apoi somn!

3 august. Ne trezim devreme, dimineata superba, racoritoare. Langa noi s-au asezat peste noapte si baietii veniti cu o zi intarziere din Austria. Echipa fiind mare, e mai greu de organizat asa ca ii asteptam si pe ei sa aiba un somn lung. Desi de dimineata eram pregatiti cu rucsacii in spate, orele zboara pe langa noi. Cumparaturile duminica nu prea se fac in zona, asa ca ne este greu sa gasim un supermarket! Totusi e ora 2 si ne hotaram sa ne luam talpasita. Lasam grupul lenes in spate, si pornim agale spre prima tinta-Barraque Forrestiere -2700 m! Pornim incet, agale pe potecile bine marcate. Multi ar fi ales trenuletul, noi urcam incetisor, cu rucsaci destui de grei si indesati cu di tati! Trecem de la climatul suburban prin zona de padure de foioase, ajungem la padurea de conifere, trecem prin zona de grohotis, ne apropiem de ghetarul Bionassay si ajungem in gol alpin intr-o singura dupa-amiaza. Spre seara ajungem la refugiul Nid D’aigle,

iar de acolo noaptea ajungem la Barraque , de unde se auzeau suav sforaiturile a zeci de alpinisti. Ne instalam si noi pe langa ei.

4 august Dimineata ne gaseste aproape singuri in refugiu, toti alpinistii plecand cu noaptea-n cap spre Gouter ori direct pe varf, pentru a prinde zona de avalanse de pietre inghetata. Noi stam relaxati, nu ne grabim. Facem de mancare ii asteptam si pe grupul din urma ce noapte o dormisera in gara de la 2500 m :)!

Intr-un final pornim hotarati sa ajungem pana la Gouter (3817m). Dupa o mare masa de grohotis suntem langa Tette Rousse iar Refuge de gouter pare la o aruncatura de bat distanta de noi. Doar un perete vertical de 500 m de escaladat!

Primul pas este si cel mai greu….trecerea Grand Culoir, locul unde se produc cele mai multe accidente datorita avalanselor de pietre.Fara incidente neplacute, dar cu multe emotii trecem de acest pas dificil.

Urmeaza o urcare grea, datorita rucsacilor mari ce ii caram cu noi, inaltimilor (3500 m) dar si peretelui care uneori presupune atentie sporita! Intr-un final suntem sus, la refugiul Gouter. Un refugiu ce nu seamana deloc cu ce avem noi, are vreo 80 de locuri in pat si alte 100 de locuri pe mese si pe sub mese. Ne instalam linistiti la masa bogatilor, si in marea de alpinisti, montaniarzi si oameni normali, ne facem si noi loc!Apa este din belsug (10 euro litrul la bucatarie sau gratis la turturii de afara), rucsacii sunt plini de mancare iar pofta tot avem.

Seara urmeaza sa o petrecem o parte in corturi, o parte sub mese. Sunt unul din norocosii care au dormit sub masa, care dimineata la 4 am fost trezit de ritualul ce precedere urcatul varfului.

5 august E ziua in care ne aclimatizam. Pe la pranz, dupa o supa instant delicioasa, plecam in recunoastere. Tinta este refugiul Vallot (4400 m). Vremea este instabila, de la 4000 m un nor mare se aseaza pe varf astfel incat nu am putea vedea  nimic. Ne intrecem propriul record la 4400 si ajungem destul de repede la Vallot. Problema cea mare se pune in momentul in care ne dam seama ca in 2 ore am putea fi pe varf. Totusi renuntam la idee, asteptand ziua de maine (anuntata zi senina cu mult soare)! In refugiu mizerie totala, iar oamenii din el nu sunt foarte comunicativi!

Coboram repede sub plafonul de nori unde ne relaxam, facem multe poze si admiram peisajele unice ce le vedem in fata ochilor!Spre seara decid sa pun cortul, sa ma stiu in casa mea, decat sub masa altuia. Inainte de somn, ne reunim toti pentru a pune la bataie planul de actiune pe maine dimineata. Suntem incantati, bine motivati dar mai ales uluiti de privelistea de seara! Ady surprinde perfect imaginea!

Noaptea dinaintea varfului este plina de incarcatura emotionala. Totusi reusesc sa adorm cu gandul ca maine e marea zi!

6 august ora 2. Ceasul ma trezeste din vise. Ma echipez repede si imediat fug spre refugiu unde se adunase si restul echipei. Nu facem mult zgomot si dupa 20 de min suntem in formatie. Primul hop, pana la refugiul Vallon este doar o plimbare pt noi, timpii parcursi fiind foarte buni, doar mici pauze de 2-3 min! La Vallon ne impartim in 2 echipe, ne legam in coarda. Moralul imi este foarte ridicat, senzatia de frig dispare odata cu primele raze, dar imaginile sunt unice. O caldura sufleteasca ma cuprinde cand vad umbra Mont Blancului reflectata peste toata Europa!

Stam si admiram, ne uitam ca prostii la ce spectacol ne poate oferi natura. Toate varfurile Alpilor se disting, o vreme de cristal, un soare de poveste si niste prieteni alaturi de care mi-am indeplinit visul. Sa fiu acolo sus, si sa pot visa mai departe. Nici experienta minima, nici suma minima investita, ori echipamentul SH cu care eram echipat nu m-a oprit sa ajung aici. Nici macar cei 4810 m urcati cu picioarele mele. Nici macar cei care au spus ca nu voi reusi ori cei care imi spuneau ca e periculos, ca e greu, ca e imposibil. Si am ajuns, dimineata la ora 6 mangaiat de razele soarelui!

Am stat minute intregi pe varf, poze, imbratisari, ganduri, telefoane, o bucurie de nedescris. Era visul nostrul, povestea noastra: 8 oameni care intre timp au devenit prieteni. Un munte leaga prietenii mai presus de multe altele.

Repede coboram de pe varf, aproape alergand. Ne gandim la mancarea ce ne asteapta, un somn bun si ..o furtuna. Dupa cateva ore, suntem inapoi la corturi.

Totusi decidem sa coboram in camping in aceeasi zi. Ar fi un efort dublu, suplimentar, dar incercam. Pe peretele dintre Gouter si Tete Rousse alunecam intr-un ritm nebunesc, coboram aproape alergand pe langa cei care abia paseau. Acest ritm nebunesc ne opreste totusi de un alt nebun care cade pe langa noi, un ceh ce aproape ca ma atinge in cadere, mai cade 10 m iar apoi nu-l mai vad. Caderea lui e pentru mine o cadere psihica. Imi vine greu sa imi revin, totul se misca mai lent pentru mine acum, fieacare priza o asigur de cateva ori, picioarele imi tremura. Drept consecinta ajung ultimul la Baraque forrestiere (2700 m). Decidem sa petrecem noaptea aici. Si ce decizie inteleapta. Suntem singurii din baraca, poate doar ibecsii ce mai stateau cu noi. Un apus perfect si un ibesc batran face deliciul pozelor , Ady fiind in spatele aparatului cu al lui Nikon D50. Si ce minunatie o iesit!

Noaptea adormim impliniti, un somn lung si binemeritat pentru efortul depus.

7 august. Coboram repede-n Chamonix, mai facem ceva cumparaturi, si mergem in acelasi camping ordinar. Curatam meticulosi echipamentul, pe noi, maine urmeaza o alta aventura. Ne luam ramas bun de la Stefan si Ileana si seara o petrecem cu bere si voie buna la corturi.

8 august. Plecam toti in Chamonix, facem cumparaturile de rigoare (suveniruri, un reverso, tricouri personalizate si ceva de mancare) si ne luam ramas bun de la ceilalalti membri ai echipei . Am mai ramas cu Ady, fiecare cu al sau rucsac si cu gandul ca ajungem in Romania cu autostopul. O aventura s-a terminat, alta incepe!

PS. Varianta lui Ady (mult mai la cald scrisa si cu multe detalii) o gasiti aici

octombrie 20, 2008

Lacrima de piatra – bucurie curata

Filed under: 5B, catarare, clasice, dealuri, munte, poze, soare, toamna — Etichete:, , , , — Mihai Diac @ 11:12 pm

Traseu: Lacrima de piatra 5B (in topo apare 6A dar e supraevaluare)

Plecarea cand alte dati ma intorceam din oras, duminica pe la 4am. Pe la 7-8 intrarea in chei, pe deja clasicul Thunderstruck. Cata, care la 2am, cu doua ore inainte de plecare, ajunsese acasa din Cheile Turzii =)), alta iesire f intensa, hotaraste sa ramana cu Ioana la plimbare. Ma bucur sa catar un traseu f dorit de mult timp.

Ne despartim, de incalzire urc eu cap de coarda Traseul Postei/Fetelor. Soarele incepe sa incalzeasca, e bine, avand in vedere ca la sosire in Chei erau 2C. Dupa rapelul din Fetelor continuam pe langa perete pana la intrarea in Lacrima de Piatra.

Vlad merge cap tot traseul. Prima lungime e prin ierbotenii, regrupam unde incepe stanca curata. A doua lungime porneste cam saraca in pitoane, Vlad urca vreo 15m fara asigurari pe un bloc mare lipit de perete, dar apoi incepe a gasi asigurari. Intinde prima lungime pana la limita semicorzilor, pornesc dupa el, cu ceva reticenta avand in vedere faptul ca soarele abea incepuse sa ma bata si trebuia sa catar la umbra. A doua lungime e superba, dupa urcat pe o fata cazuta, se continua la o fisura cu prize bune la maini si picioare la aderenta, schimband in capat pe o bavareza ascendenta. Imi iesi f mult la liber. Pe urmatoatele trei lungimi traseul continua similar, cu ridicari la echilibru pe pragulete, fete cazute care – surpriza – ies la liber, si bavareze clare, frumoase si cu linii minunate. Pe alocuri pitoanele sunt rare, ceea ce face urcatul si mai incitant, in special ca soarele incepe sa bata. Sub noi, se dezvalui peisajul conoscut al Razei Soarelui, inspre Lacul Rosu, cu Hasmasul Negru si Ucigasul profilate pe linia cerului. In partea opusa, Suhardul cu traseul lui Peste si Marele zid chinezesc.


Lungimile trec fara sa-mi dau seama, ma bucur la fiecare pas reusit la liber – si ies multe, in primele cinci lungimi nu am tras decat de vo 4 bucle. In regrupari ma bate soarele, peisajul de toamna e superb, si ma mai trezesc zambind ca prostu’, asa, de unu singur.

Ultima lungime porneste chiar de sub tavanul lat de aproape 2m care brazdeaz peretele. Vlad face un fel de ramonaj, cu spatele proptit in tavan si picioarele pe praguletele din perete. la 15-20 m spre stanga tavanul e „ciobit”, formand un fel de Z. Dupa depasirea bazei „Z”-ului, se poate iesi pe linia de mijloc de unde se trece pe fata de deasupra unde urmeaza cativa pasi cam taruti pe care ii abordam cu scaritele. Sus strangem echipamentul si mancam cate ceva apoi retragandu-ne


Jos ne intalnim cu Ioana si Cata, amandoi numai zambete si ei. Acum, cand revad si pozele Ioanei, e clar de ce:

Mai multe poze facute de Ioana si Cata, si la rezolutie mai mare, gasiti in istorisirea Ioanei, unde sunt si detalii legate de traseul facut. A se citi si postul ei, mie unul mi-a placut cum a spus-o.

Nu mai am timp sa trag concluzii „cu simt de raspundere”. Pot spune doar ca Lacrima e un traseu f frumos si variat, poate putin mai usor decat il anunta gradu (6A din topo). Sau poate peisajul incredibil de toamna m-a motivat. Drumul spre Iasi am vb mult despre cat de privilegiati suntem, si cat de mult ar tb sa profitam cu totii de minunatiile astea. Ne mai apuca, e normal, cand ai parte de asa ceva, sa ramai vrajit ..

Update: Vlad a povestit si el aici.

A doua vizita la Costila

Filed under: 3B, 4A, 5B, artificial, catarare, clasice, munte, toamna — Etichete:, , , , , , , , — Mihai Diac @ 9:56 pm

Trasee: Herman Buhl (5B, 6LC), Fisura Intrerupta (4A), A.T.P. (3B, predominant artificial)

.. si asa se face ca pana a povesti aventura din Crai si Bucegi de asta vara, am ajuns iar la Costila :). De cand am inceput lucrul nu am ratat nici o ocazie de a iesi la munte, si cum acum am intelegere de la servici mi-am putut lua luni liber pentru o iesire mai departe de Iasi. Plecam la 12 noaptea, dimineata la rasarit suntem in Busteni, atipim putin, apoi 3h prin padure pana la Costila la refugiu unde ne instalam.

Sambata dimineata urcam pe Valea Galbinelelor, este f rece, zapada brumata si gheata pe copaci. Pe vale – prapad – se pare ca un bloc mare de stanca s-a dizlocat curatand jumatate de versant de jnepeni, pamant, brazi si orice a mai fost. Renuntam la intrarea in hornul de pe firul secundar, pe stanca e crusta de gheata si ar putea fi ceva probleme.


La refugiu Catalin si Ioana trag putin la somn dupa o noapte pe drum, eu si Vlad vrem sa profitam si de dupa-amiaza si facem Fisura Intrerupta din Tancul Ascutit, traseu scurt cu intrarea la 20m de refugiu. Lungimile de sus sunt dificile pt ca apa care s-a scurs pe conglomerat e inghetata si aderenta indoielnica. Coboram in rapeluri pe linia traseului, ultimul rapel la lumina frontalei lui Catalin pt ca intunericul se lasase de ceva timp.


Ne retragem pentru noapte, dormim bine desi in refugiu apa ingheata pe alocuri. A doua zi, Eu cu Vlad facem Herman Buhl, traseu cunoscut al Bucegilor, Catalin si Ioana incearca Fisura Rasucita dar din motive de frig si probleme cu genunchiul se retrag la peretele de langa refugiu.

Herman Buhl, varianta pe fisura, incepe tare, cu o lungime de traverseu ascendent spre stanga (directia intregului traseu e asta), surplombat. Artificialul e singura solutie, in special avand in vedere ca probabil sunt sub zero grade, si asta fara sa luam vantul in considerare. Vlad merge cap (mereu, la iesirea asta), eu il urmez. Pe la jumatatea lungimii 1 mai sa cedez fizic, Vlad imi striga sa am grija sa ma pozitionez bine in scarite, moment in care imi dau seama ca scarita mea inca era agatata de ham :D. Mdah, asta explica efortul :D. A doua lungime traverseaza putin dreapta sus (singura abatere de la directia dominanta a traseului), tot artificial acum, dupa care urca in stanga sus. Regrupam intr-un „balcon”, si stam putin sa ne orientam. Singura solutie viabila pare traverseu descendent stanga, cu numai  un spit vizibil pe 10-15m. Pana la urma e ok, si a treia lungime se continua in sus dupa traverseu, traverseu care imi da ceva emotii ca sencund care oboara si trebuie sa scoata asigurarile. In portiunea urmatoare, durerea din maini devine f puternica (e frig, vant) si ma pun in zelb intr-un piton. Zbor vo 3m cu el, nu-l alesesem prea bine, dar il iau si pun in rucsac „mandru” nevoie mare de primul meu piton dizlocat – e usor sa-ti pastrezi cumpatul ca secund. Lungimea a patra urca pe fisura devenita larga, e usor dar f expus, mereu pe buza haului. Se continua, cu un pas macar de artificial (eu am facut mai multe :D), iar la capatul lungimii a cincea se regrupeaza la „Loc pt fumat”. ultima lungime ne scoate relaxat sus, de unde ne retragem de-a lungul crestei, cu cunoscutul traverseu expus si rapel in final.


Seara la refugiu inca o masa cu mult usturoi, la lumina lumanarilor, de aceasta data singuri.

Povestim pana sa adormim, dupa o zi plina, dura, minunata.

Luni dimineata (cand oamenii isi ingroapa viata prin birouri :D), ne intampina, in sfarsit, soarele. Ioana se pune pe plaja, noi urcam un traseu scurtut, de artificial, chiar langa refugiu, asa ca avem parte poze foarte faine de la ea. Fur una:

noi

Dupa ce a incercat si Ioana frumosul traseu al cataratorului, am mancat si pornit la vale prin padurea miraculoasa, cu primele urme de toamna. Pe la 1-2 dimineata ajungem in Iasi, a doua zi la servici de la 8. Viata poate fi f faina.

Concluzii:

* iesiti. nu conteaza unde, nu conteaza pe ce vreme. in mod ciudat, iesirile astea de vis sunt o forma f buna de a mentine contactul cu realitatea (bineinteles, totul trebuie facut cu raspundere si pregatire)

* e fain toamna spre iarna. e dur. dupa 10 minute de catarat pe stanca bocna cu mainile goale iti vine sa urlii de durere. dar e misto. pot doar sa-mi imaginez ce trebuie sa fie cand iarna isi intra complet in drepturi

* in bucegi trebuie sa mai ajung, iarna, vara, la cocotz, la trekking

* serviciu nu te omoara. comoditatea excesiva, blazarea, poate

* asta e veche, da cand esti cu oameni ageri si de viata, orice e prilej de distractie, si nu exista oboseala morocanoasa

* artificialul nu e greu. e solicitant fizic (din ce spun baietii, doar daca nu-l faci bine :-„). dar e ok si, in special ca secund, siguranta reala e destul de mare

* imi place sa catar si cu Vlad. chiar daca e semnificativ mai precaut decat Catalin, asta nu-mi taie din tupeu 😀

Deja am ajuns intr-o faza in care ies mai mult decat pot sa „consemnez”. E bine, chit ca munca imi mananca f mult timp. Macar e o munca care imi place, care ma incita. Timpul ramas il folosesc cat de bine pot, asa cum weekendul asta am catarat sambata in Rarau pt ca duminica sa urc si cobor Ceahlaul. Alta tura faina rau .. cand oi mai apuca sa o pun.

PS: o descriere mai putin gogonata a iesirii a pus Vlad ..

august 17, 2008

Cocot in Ardeal: Cheile Turzii si Craciunesti

Trasee: Sansil (3B/5+, apare ca 6LC dar se face din 4LC), Cipches/Csipkes (5A/7+, 5LC), Vigh Tibi (5B/8+, 8LC), Grota lui Hili (2B, 4LC) apoi in Cheile Craciunesti Sanatate (4B/7, 4LC)

Nu voi povesti inca tura din Piatra Craiului si Bucegi pe care o mentionam la sfarsitul ultimului post. Motivul e simplu, sunt inca sub puternica influena a iesirii din Apuseni.

Dupa ce m-am intors din Bucegi cu Adi Plopa (Cata si Irina au mai ramas la Costila, din pacate doar pentru o zi fiind goniti de vremea rea), doua saptamani a trebuit sa stau in iasi, in special pentru a rezolva cateva probleme legate de lucru. A trebuit sa renunt si la o iesire in Rila, Pirin si apoi Olymp si insulele grecesti, la invitatia lui Ovidiu. Am tinut insa legatura cu Catalin (el si Ioana fiind la mare si apoi in delta), avand un plan mai vechi impreuna: o tura de catarare in Cheile Turzii, zona necunoscuta mie.

Vineri pe 8 august am plecat cu prietenii la mare pt weekend, dupa programul de lucru. Am tras la acelasi camping ca si anul trecut (Zodiac din Saturn), extrem de aglomerat la 5 dimineata cand am ajuns noi. Pe plaja am vazut rasaritul, si incercat apa marii, foarte calda, cu o prima baie matinala. Intorsi la camping am reusit in sfarsit sa punem corturile si sa bagam masinile inauntru (taxa e de 20lei/om si 10lei/masina pt o singura noapte), pt ca apoi majoritatea sa o pornim direct la plaja, nevrand sa pierdem nici un moment. A fost frumos in Saturn, chiar daca e o statiune „de fitze”, eu unul nu am plecat de pe plaja decat cand ne-am dus sa mancam la pranz si ne-am bucurat si de valuri fainutze. Seara ne-am facut cam toate poftele, luandu-ne la intrecere in parcul de distractii la toate jocurile posibile.

A doua zi, dupa un mic dejun in Neptun la Mediteraneeo, prietenii s-au indreptat catre Mamaia, pt cateva ceasuri inainte sa porneasca inapoi spre Iasi, eu voiam musai sa vad Vama Veche in care nu ajunsesem anul trecut si aveam timp pana la trenul de 8 spre Cluj, asa ca am luato cu un microbuz spre Mangalia (circula din 5 in 5 minute). In Mangalia am lasat rucsacul mare la gara (5lei) si cu autocarul care pleaca din ora in ora spre Vama.

Vama nu am gasit-o asa de schimbata, am luat din clatitele celebre, apoi pana la zona de plaja rezervata la granita si inapoi pe malul mari pana la faleza spre 2 Mai. Tineri multi, apa superba, oameni relaxati, fete frumoase, nudisti si corturi. Mi-am intins si eu prosopul si m-am pus la uniformizat bronzul, in special ca dupa baia matinala din prima zi (fara slip) lumea comentase ca sunt prea alb in anumite zone :-„. F placut si frumos, m-am simtit f bine si am atipit de cateva ori. Spre dupa-amiaza s-au adunat nori de ploaie dinspre bulgari, cand a inceput sa toarne am strans si eu si am tras la Gulag pentru ceva de mancare inainte sa ma intorc. Preturile exagerat de mari (cam termina autenticitatea unei statiuni in care barurile sunt inca facute din stuf), pizza mica, dar foamea si pofta de bere si-au spus cuvantul si a fost ok. Inca ceva plimbare pe plaja la admirat peisajele, apoi luat ultimul autobuz care imi permitea sa prind trenul. La gara nu se mai dadeau nici bilete, eu luasem din halta Neptun, si atunci fara a mai avea de unde lua locuri. trenul aglomerat la extrem, cele 15 ore spre cluj nu au fost dintre cele mai placute, in special ca pana la Brasov am dormit pe culoarul suprapopulat de oameni ghemuiti pe jos.

Am ajuns insa cu bine, si vecinii de compartiment m-au convins ca e mai avantajos sa cobor in Campia Turzii. Cheile deja se vedeau la orizont, taind dramatic in culmea lunga. Am facut ceva aprovizionare, luat cate ceva si pt Ioana si Catalin (ei erau in chei de doua zile deja), servit o masa f buna si, dupa mare, f f ieftina, intr-un local dragut imediat langa gara, vizitat putin centrul. Apoi intors la gara pe unde trece autobuzul 20 spre Turda (2lei). Din Turda am prins o cursa care m-a lasat in Mihai Viteazul, la intersectia spre Cheia. Ultimii km i-am parcurs pe jos prin soarele torid. Si, dupa o introducere exagerat de lunga ;)), am ajuns in Cheile Turzii.

Cheile sunt impresionante. Nu au aceeasi „personalitate” dura a Cheilor Bicazului, unde versantii sunt mult mai apropiatisi semeti, dar sunt marete, cu pereti si colti frumosi si acoperiti de vegetatie. Am trecut pe la cabana de unde pleaca poteca ce traverseaza defileul si apoi la cabanuta de la intrarea in traseul propriu-zis, unde am achitat taxa de 3lei la un mosnegut simpatic. Si mai simpatic a fost ca atunci cand m-am intors sa plec dupa 2-3 vorbe schimbate mi-a vazut casca de alpinism prinsa de rucsac si m-a chemat sa-mi dea banii inapoi, ca el nu taxeaza cataratorii. Tare fain, bineinteles nu pt cei 3lei economisiti.

Poateca e serioasa, f batuta (destul de multa lume), si pana la capat traverseaza 4 poduri si mai multe palcuri de padure. Pe alocuri este lipita de perete si a fost zidit dedesupt pt a o sustine. Ochesc cateva linii pitonate si cu spituri.

Ies dupa nici 1/2h in partea din amonte, unde deodata peisajul devine molcom si linistit si nu mai intalnesc nici turisti; pe o stanca e scris cu vopsea „bar cafe 300m”. Sunt pe calea cea buna, trec pe langa o cireada de bivoli lenevosi si ajung la casuta lui nea Ovidiu (Baraianu), unde trag doar alpinisti si alti oameni de munte.


De departe ii vad pe Catalin si Ioana si ne facem din mana, locatia e intr-adevar de vis si cum ajung ne retragem la mese pt primile beri. Ioana se simte excelent cu cenunchiul operat, a reusit sa faca Grota lui Hili.


Dupa ce-mi montez si eu cortul privelistea spre chei ne imbie, si pornim pe poteca pt a vedea putin traseele. Catalin imi prezinta si peretii, intai Coltul Ascutit cu Peretele Ciorilor (in care se gasesc cateva trasee extrem de expuse si periculoase, cu doar 1 sau 2 ascensiuni) apoi Grota lui Hili si Peretele Porumbeilor, pt ca in final sa ajungem si la Peretele Urias, pornind semet direct din apa Hasdatei, unde se gaseste si cel mai dificil traseu abordat de noi.




Inca o bere la intoarcere (3lei ciuc), povesti cu alti cataratori (printre care si Adi Negrean) si apoi somn.

Zi 1

Ne trezim pe la 7:30, la 8 suntem mancati si echipati si ne luam ramas bun de la Ioana care ramane cu ceilalti cataratori pt trasee mai putin solicitante pt picior. La 10 minute la vale prin chei, o luam pe poteca la dreapta si ajungem imediat la intrarea in creasta Sansil (3B/5+, 4LC), primul traseu serios pitonat in Cheile Turzii. Cata porneste cap prima lungime, eu ma incalzesc si urmatoarele doua le fac eu, pt ca in creasta sa mearga catalin cap iarasi, pentru a economisi timp cu mutatul buclelor de pe un ham pe altul.



De la iesirea din creasta o luam imediat la stanga pe poteca , traversand un zurus (grohotis) spre Peretele Coltului Crapat, de unde se vede creasta Sansilului din lateral, cu traseele frumoase si interesante prin grota cu tunel deasemenea vizibile.


Gasim imediat intrarea in Csipkes (5A/7+, 5LC). Schita este aproximativa.



Prima lungime se duce usor in diagonala spre stanga, la pas trecand o burta fara prea multe prize (ne-am ajutat de o bucla, desi poate iesi si la liber destul de usor). Cata regrupeaza, si dupa ce urc si eu, porneste pe urmatoarea lungime, cu unu sau doua pasaje spalate. Ne luam inaltime, cheile se vad frumos, iar in partea opusa peretele urias in toata splendoarea lui.





La un moment dat Catalin scapa o bucla jos, o urmarim cu privirea incercand sa retinem locul unde s-a oprit. Pe tot parcursul ne intersectam cu o linie cu spituri noi, care urca direct (am inteles ca ar fi 9- sustinut). Urmatoarele lungimi merg cam in aceeasi idee, cu inca cateva pasaje spalate unde am tras de bucle. Ultima lungime nu o facem spre stanga, prin horn, ci la dreapta, apoi urmand putin creasta pana la inelul mare pt rapel. De sus o vedem pe Ioana in Scoala Turdeana, si ne chiuim reciproc ;)). Rapelul il facem dintr-o singura bucata, beneficiind de 2 semicorzi de 50m (altfel mai este un punct intermediar pt 2×25).



Urmam poteca evidenta pana la un zurus, admirand in continuare peretii si linia cheilor.

La zurus traversam spre stanga pe curba de nivel, si urcam pe o alta poteca pana sub peretele unde catarasem. Catalin cauta bucla pe partea dreapta, eu pe stanga, dar chiar la intrarea in traseu o gasim fix in poteca. Continuam in aceeasi directie si iesim spre capatul din amonte al cheilor. La corturi facem o supa, sandvitchuri si cate un carnat pregatit de gazde, si stam pana mai tarziu la beri.

Zi 2

Tot de dimineata o pornim prin chei, traversam apa dupa primul pod si intram in Vigh Tibi (5B/8+, 8LC). Din nou, schita e aproximativa.



Traseul incepe usor pe o fisura spre stanga, apoi un hornulet urmat de un traverseu expus dar cu prize bune. Am regrupat putin prea devreme, asa ca, pentru a nu avea pb in lungimile urmatoare, am uracat pana la regruparea reala. Se continua traversand spre dreapta, putin surplombat dar cu praguri bune la picioare si in general ok si la maini, apoi un hornulet si se iese in creasta de la baza peretelui porumbeilor, unde acesta se intalneste cu peretele urias. Urmatoarea lungime urmeaza crestuta si nu pune probleme, terminandu-se tot cu un hornulet.



Incepe sa se faca simtita caldura (peretele e batut de soare toata ziua, spre deosebire de Csipkes unde am catarat la umbra). Pe aici traseul se intersecteaza cu Madona Neagra (unul dintre cele mai redutabile trasee clasice din Cheile Turzii, alaturi de Calvari si Ave maria), si cu unca o linie de pitoane, Catalin se orienteaza spre stanga si o nimereste bine. Cataratul e in continuare frumos si nu f dificil, ies multe pasaje solicitante la liber. Regrupam chiar inaintea lungimii marcate ca artificial, A1.



Traverseul e foarte aerian, suntem la peste 150m deasupra Hasdatei. Scoatem scaritele, pitoanele sunt dese se se poate trece fara eforturi deosebite. Cand ajung in dreptul placutei, fotografiez omagiul lasat in memoria lui Vigh Tibor.



Peisajul e superb, copacii de jos din chei par formati din bulgari de frunze adunati. Caldura si-a spus insa cuvantul, si apa e pe terminate, desi am avut fiecare cate 2 litri. Urmatoarele doua lungimi sunt spre creasta, pornesc eu cap, ultima o incheie Catalin, desi obosit si deshidratat e deacord sa facem si Grota lui Hili, traseu asa de laudat incat nu voiam sa-l scap :). Facem doua rapeluri prin grota, arcada e extrem spectaculoasa, sus in grota se aud puzderie de porumbei grangurind.

Merg eu cap, pasul cel mai „dificil” e chiar la intrarea in traseu, primele doua lungimi le „legam” mergand concomitent si regrupez chiar inainte de traverseul spre stanga. Lungimea urmatoare caut pitoanele pe sub gainatul de porumbei (face parte din farmecul traseului :P), apoi traversez spre dreapta, ajungand chiar deasupra regruparii anterioare.


Ultima lungime pleaca Cata, si iesim sus deasupra grotei, pe buza formatiunii ca o coroana de imparat. Aici isi da seama ca a uitat adidasii jos, dar nu ne mai intoarcem dupa ei fiind f deshidratati (speram ca cineva i-a luat). In sus spre platou, apoi coborarea interminabila pe iarba lunecoasa si prin soarele torid.


Ioana, care ne astepta cu supa, se sperie cand il vede pe Catalin asa de tras la fata, cele 12 lungimi isi spun cuvantul si asupra mea din plin. Chiar si dupa supa, cateva sanwitchuri si vreo 3 beri, amandoi avem inca abdomenele „convexe” cum observa Ioana, si muschii sunt inca tensionati. Mai spre seara insa comandam cate un pastrav (12lei), pe care il mancam cu multa pofta direct cu degetele inainte ca d-na Eva sa apuca sa ne aduca tacamuri, continuam mai departe cu beri si ne refacem complet dupa o zi superba si plina. Nea Ovidiu ne pune muzica (Deep Purpule & other classics), si se continua cu discutii impreuna cu un grupa de parapantisti pe care ii si vazusem din traseu. Din ce mai povestea nea Ovidiu, alpinist si parapantis si el, am retinut „pula [cu accent ascutit pe u si a ;))], astia-s uniti mai [alpinistii, aratand spre noi], daca un cui misca se anunta unul pe altul imediat .. parapantistii fac bani vanzand unul altuia site de luat la vale”. F savuros omul, cu mustata si barba alba si limbajul viu.

A doua zi dimineata Cata si Ioana pleaca spre Iasi pentru a se pregati de Dolomiti, eu hotarasc sa mai raman o zi in Chei, in special ca apoi puteam merge la Craciunesti sa catar cu Adi Catana. Dimineata ne luam la revedere, Catalin si Ioana imi sunt f dragi dupa o vara in care am avut parte de multe lucruri frumoase cu ei si cu alti oameni de calitate.

Zi 3

Imi stabilesc ca traseu intai ocolul cheilor pe sus (6km), apoi ceva mai departe spre Tureni pentru a vizita cheile de aoclo. Pornesc pe versantul stang (drept pt mine, cum am pornit din amonte), urc pana pe platou si admir fiecare perete: peretele aerian, coltul ascutit, peretele ciorilor, grota lui hili, peretele porumbeilor, peretele urias. Mananc multe coarne coapte, apoi cobor spre capatul din aval al cheilor. La cabana imi reumplu sticla cu apa, este tot f cald si drumul lung fara izvor. urc pe versantul drept, de unde vad ceilalti pereti: peretele vulturilor, peretele ascutit, peretele coltului cu crapatura, peretele suurime. De pe platou pleaca traseul spre Tureni (6km), merge pe culmea domoala si intind pasul. Apropiindu-ma, dau de un drum mare, pe care o iau la dreapta. Imediat spre stanga e cariera de calcar, sunt curios si trec bariera pana in marginea exploatarii.

Peisajul antropic este impresionant, cariera se intinde pe trei nivele de cam 100m inaltime fiecare, si multi km pe orizontala. Pe fiecare nivel camioane uriase cara calcar alb sau pamant, drumuri coboara in spirale, iar la ultimul nivel de jos este vizibil calcarul alb, taiat perfect neted, si inundat cu apa. Apa e azurie si-mi aminteste de mediterana.

Ma intorc peste bariara si o iau pe primul drum la stanga, trec chiar pe la liniile de concasare, iar la iesirea pe partea cealalta sunt avertizat ca am fost printr-o zona interzisa (trebuia continuat pe un drum la vale si nu luat la stanga). Aflu ca cheile sunt in apropiere, continui pe sosea spre tureni si apoi la stanga pe fostul drum, folosit inainte de demararea lucrarilor la autostrada (va trece chiar pe acolo). Merg pe marginea padurii,padurea se termina si face loc versantilor abrupti ai cheilor. Nu vad nici o carare, si ma hot sa incerc sa cobor un valcel. Iarba e mare, scaieti de tot felul, f abrupt si pe alocuri cu bolovani instabili. Ma misc f incet si in liniste, si la un moment dat vad un animal maro-cenusiu disparand in iarba. Banuiesc ca e o caprioara, astept sa iasa de partea cealata, unde apare, la 10-15m de mine. Nu este o caprioara si pb un sacal, aspectul e de vulpe dar culoarea nu corespunde. Imediat dispare in tufisurile de mai jos, pe unde ar trebui sa-mi urmez si eu drumul care care se arata f dese si tepoase. Mai continui pe curba de nivel traversand alte cateva valcele, jos apa cheilor este f imbietoare, dar versantul este f salbatic si nu gasesc nici o cale de a cobora.

Ies inapoi sus pe platou si urmez linia cheilor, ajung in Tureni sat unde iar imi umplu sticla cu apa, si de unde incerc o coborare pe firul apei, care se infunda insa la o pestera mica. Din nou sus, de data asta pe celalalt versant, trec pe langa 3 moristi uriase, iar cand ma apropii de capatul din aval al cheilor incep sa aud voci de jos. Cobor pe o poteca si ajung la apa, urc pe poteca prin chei si la un moment dat dau de un grupa de tineri care faceau baie. Intru in vorba cu ei si ma bag si eu in apa, e f mare (3-4m) si pe o distanta suficienta. Grupul pleaca, vor sa mearga sa0mi arate drumul cel mai bun dar vreau sa mai raman, racorit ies sus si ma intind la soare.

Oboseala din ultimele zile se simte, atipesc si ma trezesc doar cand soarele dispare dupa culme si ma lasa in umbra. ma imbrac, cobor pe firul apei (am inteles ca se putea merge mult pe chei dar nu mai aveam timp), trec de primele cladiri si o iau la dreapta prin padurice. Poteca ma duce exact unde iesisem de la cariera, la limita dintre padurile si versant, zambesc gandindu-ma ce ocol am facut dand turul cheilor. Lungesc pasul si in cateva ceasuri sunt inapoi la cort. Fac si in seara asta un dus, mananc un carnat, vb cu Adi pt a doua zi si apoi cu taximetristul care ii dusese pe Ioana si Cata sa ma ia si pe mine din Petrestii de Sus, a doua zi la 4:20 (singura varianta sa prind legaturile spre Deva). Imi iau ramas bun de la dl Ovidiu, care nu vrea sa ma lase sa bag somn asa de devreme (9) dar ii explic ca tb sa ma trezesc la 3 si vreau si a doua zi cocotz. Trag la cort si oboseala celei de-a doua zi toride isi spune cuvantul, pic imediat la somn.

Zi 4

Dimineata ma trezesc la 3, strang bagajul, si ajung la intalnirea cu taximetristul (0723561271, 1.4 lei ziua, 2lei noaptea, numai cu aparat) care ma duce pana in Turda. F amabil, imi dau seama ca in Turda si zona lumea e destul de saraca.

Iau prima cursa spre Campia Turzii, de unde am tren pana in Deva. La 10:30 ma intalnesc cu Adi pe peron, mergem spre oras, cumparam un harbuz si ne oprim la o banca cu masa. Adi are pregatit mancare f fain, ma infrupt cu nesimtire din toate si mananc si harbuz din plin, organismul site nevoia de alimentare f puternica. Ne intoarcem la gara unde incercamun autostop, cursa fiind abea la 12. Adi are pregatita si o pancarda cu „Baita”, suntem luati repede si ajungem in Cheile Craciunesti pana la 11:30. Adi imi arata putin zona, urcam apoi spre peretele semet care promite, cu atentie fiind zona cu multe vipere. Ne oprim pe partea dreapta a potecii la semnul spre izvor, unde e racoare iar apa f f rece. Terminam harbuzul, dar luam cojile cu noi la baza peretelui. Aici, multe trasee de escalada de la 6+ pana la 9, si clasice de la 3B in sus. Ne hotaram la Sanatate, un 4B cu 4LC. Inainte sa intre in traseu, Adi vrea sa faca o mansa de escalada sa se incalzeasca, dar se incurca putin si ii afecteaza psihicul, asa ca hotaram sa intru eu cap in Sanatate. Nu vrea sa-si ia apa sau rucsac, zicand ca harbuzul l-a hidratat destul si ca nu mai bea pana sus. Eu iau 2l la mine.

Prima lungime urca pe sparturi mari inierbate, mergintins pana cand coarda incepe sa frece f mult si devine extrem de greu de inaintat. In mod sigur am sarit o regrupare, improvizez una si il filez pe Adi. Continui pe a doua lungime, imediat vine regruparea dar hotarasc sa merg mai departe ca aveam si coarda si bucle. pe perete e scris cu albastru, putin sters, si o sageata in sus. Continui asa, trec o mica surplomba si dau pe o brana inierbata. Traseul pare cam tare mai sus, asa ca regrupez la doua pitoane si un tzanc si-l filez pe Adi, care inainte sa ajunga la surplomba ma anunta ca am luat-o pe alt traseu, Clepsidra, si ca Sanatate traversa la stanga. Nu am informatii despre Clepsidra, asa ca il sun pe Catalin care cauta ceva documentatie si imi spune ca e 5A, si ar tb sa mearga. Il filez pe Adi, care cum intra pe brana striga „sarpe” si se blocheaza putin. Ajuns la mine il vad ca tremura si-mi spune ca era o vipera, stau putin sa ma asigur ca e linistit si ca ma pate fila ok si o pornesc in lungimea urmatoare. Moment in care Adi imi spune ca lui nu ii e frica de moarte, si simt instantaneu cum mi se moaie genunchii si duce psihicul. Nu am mai catarat clasice impreuna, desi f bun la escalada Adi are mai putine clasice decat mine la activ, si chiar nu stiu la momentul respectiv cum sa iau replica lui acum dupa 100m de perete. Continui cu f f multa grija, facand artificial pe pasaje de 6 si in general miscandu-ma f f incet.

Cat ma chinuiam la un pas, apare pe culme in stanga peretelui dl Cornel, cel care a amenajat traseul si ne intreaba daca suntem ok ca vede ca mergem incet. Ii spunem cum am gresit putin traseul si il intrebam despre Clepsidra, zice ca are multi pasi de liber impus si ca ar fi mai bine sa revenim in Sanatate. Ma pun in zelb intr-un piton cu inel, destul de ruginit dar tapan, ma desfac si trec coarda prin inel, apoi Adi ma lasa in jos, in timp ce eu incerc sa dirijez coborarea cat mai spre stanga, fara a ma desprinde din perete si a solicita pitonul. Dl Cornel ne urmareste cu binoclul si ne dirijeaza tot timpul. Ajung pe o brana, si intr-o spartura gasesc un piton in care ma asigur, apoi traversez spre stanga pe linia traseului. Adi vine direct pe brana pe care regrupasem si se duce pana in regruparea urmatoare, eu raman in urma si ma scot din coarda pentru a o putea scoate din pitonul de sus, o filez la mine, apoi merg si eu in regrupare. Urmatoarea lungime incepe cu un pasaj de tavanel surplombat, Adi se teme ca eu sunt prea greu si ca as putea smulge spitul regruparii in caz de cadere, asa ca il las pe el cap.

Trece surplomba cu bine si continua pe diedrul, in afara razei mele vizuale. Se opreste des sa se odihneasca, este si f deshidratat, apa din care am insistat sa bea si el fiind terminata, dar ajunge sus cu bine si regrupeaza.

Cu gura uscata pornesc in ultima lungime, f motivat si cu incredere stiindu-ma filat de sus. Lungimea este absolut superba, la picioare se gasesc prize pentru surplomba pe care am abordat-o in bavareza, iar apoi in diedru se merge f f frumos la fisura mutand centrul de greutate cand pe o fata cand pe alta. ma pun o singura data in zelb sa ma odihnesc, si, in ciuda problemelor din traseu, ies sus cu zambetul pe buze. E deja 6 (intrasem la 1 in traseu), si microbuzul spre Deva a trecut. Coboram repede, de-a lungul buzei prin padurice, descataram un hornulet, apoi adi pleaca la baza traseului sa-si ia rucsacul, in tip ce eu cobor la izvor unde lasesem doua sticle de2l cu apa la soare. Ma dezbrac si torn sticlele cu apa in cap, eram plind de praf, pamant, iarba si zgarieturi, imediat ma usuc la soare si ma imbrac, apare si Adi si o pornim la vale.

La sosea masinile sunt rare si avem probleme in a opri e cineva. Incep sa ma ingrijorez pentru tren, cand un opel trage pe dreapta si ne suim. Conduce un tip cu aspect de bulibasa, iar din boxe rasuna muzica lautareasca f faina. O calca tare, la curbe rotile scartaie, dar sunt atat de relaxat dupa momentele mai tensionate din traseu incat nu ma intereseaza. Ajungem in deva cu 2h inainte de tren, urcam la cetate unde sunt si cateva trasee de cocotz, discutam putin deschis ce nu a mers bine in traseu, amandoi suntem deacord ca ultima lungime a fost extrem de frumoasa. Lihnit dupa 4 zile de efort extrem de intens pe caldura de pb si 45C, ii termin mancarea lui Adi ;)).

Ne luam ramas bun, ma sui in tren, unde am loc in compartiment cu 4 femei pe care cred ca le cam batuse soarele in cap, incat mi-ar fi fost teama sa adorm :D. Mai urca un domn, si se continua cu multa panarama, spre dimineata insa mai dormim cu totii.

Concluzii

* sunt f multumit de progresul meu din ultima vreme, aproape cu fiecare traseu nou urcat am trecut la urmatorul grad
* mult din progresul respectiv se datoreaza unei forme fizice excelente si antrenamentelor ceva mai intense din ultima vreme
* si mai mult se datoreaza faptului ca l-am avut pe Cata, alaturi de care merg cu f multa incredere. e important ca ne intelegem bine si inafara traseelor
* lectie mereu reamintita: hidratarea este extrem de importanta in zilele toride, in special atunci cand cateri si ai nevoie de toata puterea de concentrare, fara optiunea de a „trage la umbra”
* Cheile Turzii sunt mai putin „dracoase” ca si Cheile Bicazului („dracoase” e calitate la mine :D), dar sunt mai primitoare, mai frumoase, mai apropiate cumva de suflet. traseele insa sunt redutabile
* mi-a placut in Cheile Turenilor, ceva mai salbatice si cu mai putini turisti
* este extrem de importanta comunicare in traseu, cu Adi am avut ceva hibe, si, desi nu a facut nici o greseala, dimpotriva (eu am gresit pr-zis ca am sarit regrupari si apoi orientat gresit), de aceasta data nu m-am simtit f in siguranta si asta a contat pentru experienta per total
* impasul din Sanatate sunt sigur ca a fost o experienta buna de avut (dupa ce am iesit cu bine din ea), este important sa fii pregatit si pentru astfel de momente
* in general, se pare ca ma tine binisor psihicul, panica reala nu am avut si singurul moment mai dificil din Sanatate l-am depasit f repede
* cataratorii cam sunt oameni faini peste tot. in general omaenii sunt faini ;). ardelenii cu care am mai interactionat, desi mai cu treaba lor si mai putin preocupati de ce se intampla pe langa, sunt comunicativi si de ajutor atunci cand apelezi la ei.

Per total, a fost una dintre cele mai frumoase iesiri, si in mod clar o culme a ceea ce am catarat eu pana acum. Este loc de si mai mult progres, dar trebuie cladita si ceva experienta.

Mai multe poze aici.

PS: da, urmeaza descrierea iesirii in Crai si Bucegi 😉

Older Posts »

Blog la WordPress.com.