Iaşi Outdoors

iulie 6, 2013

Bate Toaca prima editie 2013

In sfarsit am ajuns sa povestesc si despre activitati mai recente, iar cea care a avut loc sambata trecuta este prima editie a concursului Bate Toaca. Despre concurs stiam inca din iarna si mai multi prieteni si cunoscuti aveau de gand sa participe. Era atractiv si pentru ca era primul concurs de alergare montana din ultimii ani din Carpatii Orientali; la prima editie si intr-un masiv foarte popular : Ceahlau.
Am plecat vineri si noaptea dinaintea concursului ne-am cazat la hotel Bradul, pentru o odihna mai buna. Ne-am luat tot vineri pachetele : un tricou, cateva pliante si niste prafuri anti-carcel. A doua zi devreme am plecat ca sa prindem sedinta tehnica, unde am aflat toate detaliile pe care trebuia sa le stim. Majoritatea pe care ii cunosteam participau la traseul lung; care era cam dublu distanta si urcare fata de cel scurt (~ 30 km si 2000m urcare). Startul s-a dat in Durau pe batai de toaca, iar atunci mi-a trecut si mie toata lipsa aparenta de energie pe care o simteam dimineata si ziua anterioara.
Lumea a plecat care mai de care mai rapid, insa pana la Fantanele sau chiar din Durau unii au revenit la un ritm sustenabil; eu pe urcare aici am mai fost intrecut, dar am si intrecut multi concurenti. De la Fantanele urma o portiune de coborare si drept si mi-am dat seama ca nu ma simt asa bine aici ca pe urcare. Vroiam sa-mi impun sa alerg cat mai mult pe vale si plat pentru ca pe urcare sigur nu puteam; dar nici pe coborat nu prea-mi venea tot timpul. Dupa o bucata de drum ne-am reintalnit cu cei de la traseul scurt care urcau la Duruitoarea direct, fara sa ocoleasca pe la Fantanele. Un imbold pishologic pentru ca toti mergeau mai incet, iar acum aveam iarasi multa lume de intrecut.
La Duruitoarea ma astepta Adrian dar si alti arbitrii si m-am rehidratat si am luat si rezerve de apa. Apoi a urmat un urcus lung dar poate cel mai frumos; portiune inca comuna cu cei de la traseul scurt asa ca era plin de oameni aici, iar eu inca ii intreceam pe toti. Ajuns sus in platou unde se vede schitul; ne-am despartit de cei de la traseul scurt. A urmat cea mai lunga portiune de traseu pe care am mers singur, fara sa vad alti concurenti; decat la distante foarte mari cand vedeam in vale. Pana la Stanilei am mers singur, apoi cat am stat la punctul de alimentare de acolo au mai aparut din urma alti doi concurenti. Am mers in apropiere pana in poiana Varatec si a Maicilor, apoi a urmat iar o urcare mai serioasa pe care o asteptam. Imi era mai simplu pe urcare, trebuia sa gandesc mai putin si sa stiu mai putina tehnica, dar pe plat si vale ca sa fortez sa alerg era mai neplacut.
Cand am ajuns la Dochia deja ploua, stiam de la punctele anterioare ca sunt aproximativ pe locul 20. Iar am stat mult la alimentare si am mancat cat am putut. A urmat o coborare abrupta pe Jgheabul cu Hotar, si o urcare pe o poteca ingusta pe Jgheabul lui Stere. La Cabana Meteo era deja grindina, si aproape ca mi-era frig; insa a trecut putin mai tarziu. Pe coborat am mai fost intrecut de 1 sau 2 concurenti maxim, reusind sa raman pe pozitia 22.
Concluzii : n-a fost atat de greu pe cat ma asteptam, si lipsa de chef si energie intiala au disparut la start. Am reusit sa ma motivez bine mai ales la inceput, dar sa-mi pastrez pozitia aproximativ si dupa. Premierea si concertul de dupa au fost faine, cunosteam o multime de oameni si ne-am simtit toti bine.

Clasamentul

Inregistrarea mea, din pacate cu multe bucati lipsa (pierdut semnaul nu stiu de ce). Mai complet; inregistrarea lui Lucian.


Mihai la inceput


Catalin si Lucian


grindina la cabana meteo


eu exact la finish


nea Mitica, cel mai batran concurent de 87 ani

Reclame

iunie 15, 2013

Transalpina 2013

Dupa aproape 7 luni de absenta revin cu cea mai recenta tura facuta, din fericire nu si singura din aceasta perioada. Pana in primavara am ramas tot in California unde au mai fost ceva iesiri, mai mult tomana. In vacanta de iarna am venit in vizita in tara, pentru ca peste vreo doua luni sa ma intorc definitiv, sau cel putin pentru o perioada mai lunga. Ar fi mai multe de povestit de acolo, toamna am facut o tura mai lunga in munti, pana in Oregon, apoi am stat prin apropiere dar am participat la cateva concursuri de ciclism locale de amatori. In vacanta de iarna nu am stat doar in Iasi, am fost si pe Ceahlaul clasic, iar acum de cand sunt aici am facut deja doua ture la munte. Despre toate astea sper sa am timp sa scriu mai mult sau mai putin detaliat, unele din ele merita din plin, macar ca sa imi amintesc si eu de ele, mai ales in perioada asta lunga – sa zicem de jumatate de an, in care totul se imparte intre aici si acolo.


Dar acum am sa povestesc despre cea mai recenta iesire din care m-am intors acum 3 zile. O tura de ciclism de sosea de intensitate mai mare, cu transport si cazare mult mai comfortabile fata de ce eram obisnuit pana acum. Au fost mai multe ocazii pentru care s-a facut tura asta, in primul rand cupa Max Ausnit din Lugoj, plecarea lui TVA (ultima tura a lui aici inainte de plecarea pe perioada verii); Transalpina a ramas neparcursa de cand a fost asfaltata complet, si pur si simplu nevoia de o iesire putin mai lunga, dupa toata perioada de stat aproape doar in Iasi.


Oricum, am plecat vineri pe la ora 11 din Iasi, cu un logan inchiriat pe care urma sa-l conduc doar eu (Adrian avea carnet de doar o saptamana si nu putea conduce masini inchiriate, ca altfel ar fi fost mai potrivit 🙂 ). Am parcurs fara incidente cei 650 km pana in Lugoj, am mers pe doua autostrazi foarte scurte din pacate, cu multe opriri si bruscari de motor dar fara alte probleme. Ne-am cazat rapid ca sa ne odihnim pentru concursul de a doua zi.


prin tinutul Secuiesc

Sambata dimineata am luat micul dejun si am plecat rapid, urma sa descarcam si sa scoatem biclele inghesuite cu greu complet in interiorul masinii (3 oameni + 3 cursiere) si aveam de asamblat. Am ajuns in parcarea de unde se dadea si startul si ne-am echipat rapid prinzand la limita startul. N-am avut timp de incalzire. La sfatul lui Adrian am incercat sa fiu cat mai in fata la inceput, am reusit asta pana la primul deal care venea rapid, una din cele mai mari urcari de pe traseu. Aici am tras cat am putut eu si am ramas intr-un pluton de nivel oarecum similar cu al meu, cu cel putin doua grupuri in fata (profesionisti, legitimati si sigur alti amatori mai buni ca mine). Pe prima coborare am avut si prima iesire in decor, din fericire fara sa cad, am reusit sa merg pe iarba si pietris vreo 50 metri dupa care sa revin la sosea fara sa pierd foarte multe pozitii. Mai tarziu am vazut si un ciclist cazand in fata mea, am scapat si eu un bidon de apa pe care n-am mai oprit sa-l recuperez, am tras prea tare la inceputul ultimei catarari asfel incat pe urcare iar am pierdut cateva pozitii. Ultimii kiometrii de plat i-am parcurs cu un grup care a crescut treptat, din fericire ajungand din urma grupuri tot mai mici si nu invers. Am dus trena mai mult decat ceilalti membrii din grup, poate chiar cel mai mult, dar am reusit si la sprintul final sa vin intre primii 3-4. Am terminat 88 km cu aproape 1000m diferenta de nivel pe urcare cu o viteza medie de 35.2 km/h, clar un record pentru mine, datorat desigur plutonului si faptului ca era prima competitie mai serioasa (am mai avut ceva in state despre care o sa zic in curand). Inregistrarea mea pe Strava.

Am terminat pe locul 25 din 67 la categoria masculin 18-29, cu un timp de 2:30h. Adrian a terminat cu 14 minute mai rapid, ceea ce conteaza foarte mult in clasament dar el a participat la elite fiind legitimat si mult mai serios in domeniu. TVA a venit si el dupa vreo jumatate de ora, dar fara sa se apropie de timpul limita sau sa aiba vreo emotie cu asta.

N-am mai stat mult si am plecat ca sa am destul timp de condus pana in Novaci, de unde urma sa urcam Transalpina ziua urmatoare.


Masina echipei Tusnad, cea mai competitiva din tara


Adrian la start


Tva pe traseu


Undeva in extrema stanga sunt eu..


Iar eu, acum pe partea dreapta relativ la directia de deplasare..


Duminica am avut prima incercare de a urca cel mai inalt pas din Romania, insa am esuat in localitatea Ranca, cand ploaia s-a intetit si frigul a intrat in noi. Am oprit la un restaurant unde am mancat ceva si am incercat sa ne incalzim, intre timp vremea s-a mai imbunatatit si am avut curajul sa o luam la vale. La deal e mult mai usor de mers pe frig si chiar ploaie, pentru ca te incalzesti; la vale insa nici nu faci efort si mai ales vantul e mult mai puternic. Din pacate toata ziua asta ne-a obosit mai mult fara sa ne bucuram ca am ajuns sus, insa ne-am decis sa mai stam in Novaci o zi.


Timp pierdut cu asambalat si dezasamblat biclele.. un suport ar fi fost util


prin ceata, putin inainte de ploaie


Luni am inceput sa pedalam mai devreme, poate si datorita presupunerii mele conform careia ploaia e in general dupa-amiaza (?). Si am avut intr-un fel dreptate, sau cel putin pana sa terminam noi treaba n-au aparut decat nori tot mai seriosi, dupa un senin perfect dimineata. Ca si in ziua anterioara am plecat eu cu Adrian si TVA dupa noi, si tot ca in ziua anterioara m-am despartit de Adrian la primele serpentine, el plecand in fata evident :P. Eram tot mai obosit dar muzica sau peisajul si vremea mai buna mi-au schimbat dispozitia si am inceput sa pedalez tot mai tare, reusind sa merg putin mai rapid chiar ca in ziua anterioara (undeva cu 2 minute mai rapid pana in Ranca .. deci insignifiant), dar am facut o pauza foarte scurta la o alimentara acolo unde am umplut singurul bidon de apa care mi-a mai ramas si am plecat mai departe. Ultima parte era tot mai frumoasa, deja in gol aplin, deja unde n-am mai fost ziua anterioara, si unde nici nu era asfalt acum 5 ani cand am facut Transalpina pentru prima data pe mountainbike. Imi placea tot mai mult, desi eram tot mai obosit. La vreo 2 km de final m-a sunat si Adrian, si am ajuns si eu dupa vreo 10-15 minute sus. Am coborat foarte putin in partea cealalta mai mult ca sa vad valea din galeata ce stiam ca urmeaza si sa fac niste poze. Apoi ne-am coborat. Pe TVA l-am gasit la intrarea in Ranca, cam obosit astfel incat am oprit iar la restaurant toti si am coborat in final. Nu ne-a prins ploaia si a fost foarte placuta toata ziua, pentru mine, in ciuda oboselii si a ritmului sub nivelul maxim. Strava
Restul zilei am condus pana in Moeciu, renuntand clar la ideea de a face si Transfagaraseanul, din lipsa de timp.


In pasul Urdele, 2145m altitudine


Galeata imediat de dupa pas, in partea nordica


zapada 😀


Tva in Ranca


mai tarziu s-au adunat oarecum norii


Marti a fost o zi de condus aproape continuu, de observat cateva alte pasuri si catarari, si de plimbat putin prin Poiana Brasov, ca tot nu fusesem nici unul pe-acolo. Am ajuns cu bine in Iasi seara, eu bucuros ca n-am avut nici o problema la masina, pe care am returnat-o fara probleme.


Poiana Brasov

Ce ar fi de remarcat:

  • O prima tura de ciclism sosea mai dur combinata cu mersul cu masina pana la fata locului
  • Prima competitie de sosea, si una foarte reusita pentru noi, probabil una din cele mai bune pentru amatori
  • Transalpina in sine, cel mai mare pas din tara, parcurs pentru prima data de noi de cand e asfaltat complet, si prima data la urcat pe portiunea mai grea din sud, dinspre Novaci
  • Tura de plecare a lui TVA, care insa se va intoarce la toamna cu chef de pedalat
  • 5 ani de la prima parcurgere a pasului, schimbat mult acum (asfaltat, pacat ca nu am putut sa vad drumul complet); in cu totul alt stil fata de atunci

iunie 11, 2012

Hawaii cu Mauna Kea

Fiind unul din cele mai departate obiective pe care le am pe lista a ceea ce vreau sa vad din California, am ales sa merg in Hawaii acum pentru ca era un weekend lung, si mai mult pentru ca nu am inca masina, care oricum nu mi-ar folosi pentru a merge in Hawaii :). Dupa cum presupuneam au fost multe lucruri de vazut, si multe au ramas nevizitate; totusi sper sa nu-mi vina iar idei de a merge asa departe.. Am adaugat 2 zile de concediu la cele 3 libere oricum, si am avut astfel 5 zile in total. Mai mult am plecat de vineri seara si am ajuns tot vineri seara in Hawaii, aici ajutandu-ma putin si diferenta +3 ore vara fata de California, iar la intors am ajuns joi dimineata in prima zi de lucru din urmatoarea saptamana. Deci pentru Hawaii am avut 5 zile complet acolo; chiar putin mai mult.
Am ales din cele 4-5 insule care sunt mai vizitate (+ altele mai pustii), doua; intre care singura modalitate de transport acum e tot cu avionul, desi distanta nu depaseste cu mult 100km. Prima: Oahu, cea mai populata insula, pe care se afla orasul Honolulu este destul de probabil oricum pe lista insulelor pe care mergi cand te duci in Hawaii, pentru ca foarte putine zboruri din afara merg direct pe alte insule. Oricum as fi vrut sa vad si asta, orasul, plaja cunoscuta, erau si cateva trasee de hiking, cascade aici .. dar n-am avut mult timp de ele. A doua insula era cu siguranta insula ‘Hawaii’ (practic asa se cheama), dar cunoscuta mai bine sub numele de ‘The Big Island’, fiind detasat cea mai mare ca suprafata si cea mai tanara dintre ele. Mai mult, are si vulcanul cu cea mai mare inaltime; Mauna Kea de 4205m. Cum vulcanul asta are baza pe fundul oceanului la -6000m, este cel mai masiv munte de pe pamant, daca cosideram si ce este sub apa. De fapt, este cel mai inalt, pentru ca Mauna Loa, un vulcan mare de pe aceeasi insula il depaseste putin ca volum iar ca inaltime este cu cateva zeci de metri mai jos. Aici obiectivul principal era Mauna Kea, care are in varf cel mai puternic complex de observatoare astronomice, din 11 tari, inclusiv cel mai puterinc observator. Sigur ca si pentru asta sunt multe motive, cel putin faptul ca e asa sus, cu vedere maxima, destul de izolat si departe de orice oras care ar putea face prea multa lumina. Mai interesant pentru noi e faptul ca pana acolo sus, chiar pe varf, este un drum. Plecand de la 0m si urcand intr-o distanta foarte mica (aproximativ 70km, din orasul Hilo); pana la cativa metri sub varf (cred ca la mai putin de 10 m sub 4205m), drumul asta face cam cea mai mare urcare continua de pe glob. Sigur ca sunt pasuri mai inalte in Asia cel putin, dar nu prea sunt accesibile de urcat de la 0m sau ar fi o distanta de multe sute de kilometrii. In fine fiind si urcare continua, fara coborat deloc, e foarte interesant de pedalat pe el. Tot din motivul asta am ales si plecarea din Hilo si nu Kona, oras putin mai mare pe partea cealalta a insulei, ca sa urcam din Hilo pe distanta ceva mai scurta, rezultand o panta medie mai mare. 68.6 km cu o medie de 6.1% au rezultat pe inregistrarea mea.
Pe langa asta, pe Big Island este si unul din cei mai activi vulcani din lume, Kilauea; care erupe continuu din 1983. Aici ar fi fost mult mai multe de vazut pana in 2008, cand activitatea vulcanica a crescut brusc, si multe trasee accesibile (drumuri si poteci), au fost inchise publicului.
Sa o luam putin pe zile..

From Hawaii

pregatiri


Vineri am plecat dupa cum spuneam de la munca direct, cu tot bagajul pregatit. Desi urma sa inchiriem bicle aveam destul de multe scule, haine, echipament, chiar si scaunul de la bicla mea cu care sunt obisnuit. Dupa ceva emotii la prins avionul, cum era de asteptat, am decloat si pentru 5 minute am zburat pe deasupra a altceva decat apa, restul pana pe insula fiind doar ocean si un sir nesfarsit de nori. Am aterizat totusi pe intuneric, si din prima am simtit caldura si umezeala, apoi ne-am grabit spre cazare. Ah mai mult, in prima seara am fost si la plimbare pe plaja noaptea si chiar in club, eu intorcandu-ma totusi cam devreme acasa :P.


Laurentiu cu mine, la plecare la in aeroportul San Francisco


Waikiki beach


Waikiki


Sambata am avut timp pana dupa-amiaza tarzior sa vizitam cat putem: Waikiki beach, centrul orasului, de unde am inchiriat niste bicle de oras, Aloha Tower si Diamond Head, care mi-a placut cel mai mult cred. Apoi am fugit rapid la avion, pentru ca trebuia sa ajung dincolo in timp util ca sa iau bicicletele pentru marea urcare din ziua urmatoare. Am ajuns la limita si am avut mari emotii cand am aflat ca nu am destui bani pe card ca sa pot lasa depozitul, rapid am facut un transfer de pe telefon, dar nici dupa asta nu a mers. Contul era limitat si dupa un telefon de urgenta la banca la care am avut noroc sa-mi raspunda inca cineva, ma simt usurat sa vad ca imi valideaza depozitul. Tot in fuga mi-am cumparat si cobluri, portbagaj, un cauciuc mai gros de 28c, discutand despre traseu cu cel care mi-a inchiriat biclele, si caruia ii multumesc ca a stat putin si peste program. Mai mult dupa, mi-am asezat toate bagajele si am plecat pe doua bicle, Laurentiu venind cu un avion putin mai tarziu, dar ajungand la cazare inaintea mea. Ma prinde si prima ploaie tropicala, totusi bucuros ca am rezolvat cu toate fie si asa la limita. Seara nu mai fac multe pregatiri ma culc cu planul ca dimineata sa asez toate in bagaj si sa incep sa pedalez nu foarte devreme, ci mai degraba dar odihnit. Incerc sa-mi schimb scaunul totusi cu al meu, dar legatura e ruginita si imi rup setul de imbusuri si renunt la idee, putin ingrijorat ca am ramas fara cateva scule pentru maine. Laurentiu avea sa trezeasca inainte de 5.


Aloha Tower


Diamond Head


Mauna Kea (cel mai aproape), si Loa in spate. Cei mai masivi munti de pe pamant.


la inchiriat biclele


Duminica. Ziua de maxim interes cel putin pentru mine. Ma trezesc la 5 cu Laurentiu, dar mai stau peste 2 ore sa-mi pregatesc totul. Nici nu e bine sa pierd prea mult timp, si la 7:20 cred ii dau drumu la pedalat. Unul din cele mai aiurea momente e la vreo 3 km de cazare, inca in oras si la 0m: se desface una din genti. Din fericire nu cad de la asta, desi a intrat in roata, e putin rupta dar pot sa o prind bine la loc. Nu prea ar fi incaput tot ce aveam in una singura, si nu as fi putut renunta la multe din ele.. noroc ca de aici nu m-a mai necajit deloc. Incep sa urc, tot mai mult, si parca nu scap odata de localitate. Case tot mai mici si mai rar, in final se termina dar incepe ploaia. Intru pe drumul mare ‘Saddle Road‘, pe care urma sa merg pana la peste 2000m intre cei doi vulcani mari Mauna Kea si Loa, e o sosea foarte lata avand in vedere altitudinea si fara serpentine. Ma cam enerveaza ploaia, dar nu mi-e frig, asa ca pedalez si tot pedalez inainte. Pana sus e mai linisteste si uscat, in dreapta apar urme de lava de mult intarita, ajung si in ultima intersectie la 2000m. Se vede interesant inainte soseaua intra in nori, desi nu se vede cum coboara si e lunga si dreapta.


ce-am luat cu mine pe urcarea de 4200m; fara puncte de alimentare si doar 1 de apa etc :
5 sandwichuri, 4 sticle apa, 5 batoane, 10 geluri, papuci de schimb,
camera foto + trepied de peste 2 kg, ceva scole bicla si stopuri / frontala


Dar de-abia acum incepe treaba serioasa, cu pante de peste 17%. Primele mai merg cum mai merg, apoi soarele e mai puternic si el si devine prea cald. Ajung sa opresc ca sa ma odihnesc, ceea ce n-am mai facut poate de ani de zile. Ajung cu greu si la Visitor Center, la 2850m, unde stiam ca am apa si oricum voi opri mai mult. Il vad pe Laurentiu aproape; de-abia a plecat de aici. Ma uit putin la ce e in prin interior, si afara: un obiectiv ciudat cu care vad pentru prima data punctele negre de pe soare, si http://en.wikipedia.org/wiki/Solar_flare. Ma incarc iar cu apa, mancarea e pe terminate si asta e cumva bine, incep iar sa pedalez dupa o pauza cam mare, de vreo ora si 10 minute. Dupa cum stiu urmeaza neasfaltat. E ok la inceput, apoi in curbe tot mai greu. Clar ca nu e eficient cu papucii speciali, dar am de schimb. Ma chinui cu aia sa pedalez dar tot nu pot face asta continu, de multe ori ma dezechilibrez si trebuie sa caut anumite locuri unde pietrele sunt stabile ca sa pot sa-mi regasesc echilibrul. Ajung in final sa renunt la idee. Merg mult mai incet decat as face-o pe langa bicla, si folosesc mult mai multa energie. E riscant sa nu ajung in varf, pentru ca timpul a tot trecut dar kilometrii nu.
Ajung in final la asfalt. Ma bucur, dar pentru putin timp. Devine si mai abrupt, e sus, sunt rupt de oboseala si nu pot sa raman mult timp pe bicla. Fac serpentine pe tot sensul, si pe contrasens, iar gps-ul tot imi arata 19%. Cand trec masini si nu pot intra pe contrasens, sunt obligat sa opresc. In scurt timp nici facand serpentine la maxim nu pot merge fara pauze. Mi se pare ca a trecut asa putin timp, si totusi e seara tarziu. Ma gandesc si la Laurentiu care e undeva mai sus dar nu-l vad, parca ma asteptam sa-l ajung. Din spate vin doar masini cu turisti, care urca sus majoritatea ca sa prinda apusul. Multi mai opresc ca sa ma intrebe cum ma simt, mai ales padurarii. Unul din ei imi spune ca l-a dus pe Laurentiu in masina pana pe varf, dar a ajuns oricum foarte aproape si el pe bicla. Nu stiu care e povestea lui inca si mie mi-e tot mai greu, parca imi pierd speranta ca o sa mai ajung sus sau ca o sa ma intorc onorabil inapoi. Vars o sticla de apa, prea mult timp oricum nu mai este si pare ca aveam destula. Apoi cu un jeep al padurarilor coboara Laurentiu, imi spune ca e frumos sus, ca a lasat bicla pe la 4000m undeva si s-a dus sus si si-a revenit, ca l-a fortat putin altitudinea si cred si eu; am impresia ca nici la 2000m n-a mai fost vreodata.
De-abia dupa intalnirea cu el cand aflu ca mai e doar vreo jumate de ora imi revin psihologic, si de-odata si ca ritm, sau scad pantele aici. Incep sa vad observatoarele foarte aproape, si pedalez bucuros pe langa ele. Chiar un moment in care ma simt exagerat de bine, si pedalez mult mai bine, iarasi zic, sau e posibil sa fie doar pantele reduse. Ajung sus si sunt multi oameni, fug cu ochii in toate directiile. Soarele a apus de cateva minute, am apucat sa vad asta si sa-i fac o poza cu aparatul mic. Acum rog pe cineva sa-mi faca poza cu cel mare. As urca pe movila care pare putin mai inalta decat ce e aici, dar nu-mi permit nici macar cele 5-10 mintue cat mi-ar lua asta. Se face frig, mi-e a dracu de frig. Asta am mai patit eu, dar ce ma fac cu 70 km de coborat pe frigul asta. Cu neasfaltatul pe care chiar daca franele ar merge perfect rotile de curisera sigur derapeaza. E cam grav. Dar sunt multi oameni si nu am nici o indoiala ca o sa ii rog oricum ar fi sa ma ia cu bicla posibil pana la Visitor Center. Primul truck, un cuplu de elvetieni, ma ajuta clar de la inceput. Doar ca ei mai stau putin aici, pentru ca vor sa fotografieze stele. Asta mi-ar placea si mie mai ales ca am aparatul mare, dar e asa frig.. am doar o bluza pe mine si colanti scurti. Ma invita in masina, yess.. Caut sa-i dau text lui Laurentiu sa se duca in jos, daca are cu ce, ca ar fi bine sa nu coboram pe bicle deloc daca avem posibilitatea (stiam ca el era la Visitor Center). Inainte sa apara stelele calumea vin padurari si ne zic ca dupa apus trebuie sa coboare toti. Nu-mi pare tare rau, tremur oricum necontrolat si dupa cateva minute de stat in masina la cald. Drumul pana jos e ca dintr-un film SF, mai mult psihologic dar si cum arata drumul, cum se vad masini cu lumini la distante enorme in vale, acum neasfaltatlu pare periculos pentru un truck 4×4. Le povestec elvetienilor tot felul de aventuri, dar nu sunt in stare sa leg bine cuvintele, cred ca m-au inteles si ei. Cred ca fara ei .. era grav, foarte grav. La visitor center reusesc sa gasesc cu Laurentiu pe niste localnici care ne pot duce pana la cazare. Minunat, mai jos e ploaie, multa ploaie, si nici nu e mult mai cald. Totusi sus erau 1.6 grade Celsius, aici sigur e deja mult mai mult. La Visitor Center e o activitate, un eveniment si multi oameni, mai multe observatoare mici scoase afara, prezentari ale anumitor constelatii sau fenomente. Mi-ar fi placut mult sa ma uit si eu, dar nu ma pot opri din tremurat in cladire, dapai pe terasa unde e lumea. In fine, mai asteptam putin si plecam la vale, dupa ce inghesium biclele intr-un jeep. Ceva emotii au fost si cu cazarea care nu o rezervasem dinainte, dar e loc in aceeasi camera, asa ca stam acolo bucurosi. Laurentiu se duce sa aduca de mancare, dar eu nu mai am energia necesara nici sa-l astept si ma culc asa.


@ Visitor Center ~2850m


Laurentiu urcand prin pietris


neasfaltatu’, pe alocuri era si mult mai rau; in total vreo 8 km din care prima jumate m-am chinuit sa o merg pe bicla


inapoi pe asfalt


ultimele serpentine


soarele apune cu cateva minute inainte sa ajung pe varf


Mauna Kea @4205m (soseaua e cu cativa metri mai jos totusi).
terminat dupa 11:43 timp total ore de urcare continua
In pantaloni scurti la 1.6 grade C.


Mauna Kea 4205m


Subaru Telescope, the twin Keck I and II telescopes
cel mai mare din lune


Cu siguranta ca urcarea asta n-o s-o pot depasi oricat as incerca, pentru ca pur si simplu este cea mai mare din lume. N-am facut-o deloc elegant, am carat multe cu mine si am mers super-prost. 11:43 ore, o medie pe ultimii 10 km de sub 4 km/h, jenant intr-un fel, dar avand in vedere contextul sper ca e cumva onorabil, oricum ce-mi place cel mai mult acum sa-mi amintesc e prin ce-am trecut acolo sus, aproape de final. Parca nu m-am asteptat sa fie greu, apoi greul a mers cumva natural, pana cand destul de brusc m-am panicat ca nu mai am timp, ca apoi sa-mi revin si totusi sa fie la limita. Adica daca padurarii coboara lumea dupa apus, si eu am stat cat vreo 15 minute dupa apus sus, la un timp total de aproape 12 ore o intarziere de putine minute m-ar fi facut sa n-am satisfactie ca am terminat toata urcarea. Daca stiam de riscul asta sigur as fi plecat si eu mai de dimineata.
Sigur as putea obtine o viteza medie mai buna (pe timp de pedalat e undeva la 9.2 km/h in total), dar nu fara masina de asistenta si ideal si MTB la schimb pe neasfaltat. Ar fi interesant, dar cine stie daca o sa pot ajunge odata acolo si in conditiile astea. Momentan ma multumesc cu ce a fost. Inregistrarea finala a tot ce-am pedalat ziua respectiva.


bidon gol inchis la 4200m, adus jos la 0m

Luni. Urma sa mai petrec inca doua zile complete in Hawaii si vroiam sa fiu cat de cat odihnit. M-am trezit tarzior si mi-am facut ceva de mancare, apoi Laurentiu a plecat, sa faca baie si sa fuga la aeroport direct. Am ramas cu ambele bicle pe care le-am aranjat putin, plus o tona de bagaje dar aveam si cobluri si rucsac mare. M-am dus dupa la magazin, unde am lasat bicla lui Laurentiu si o parte din bagaj in rucsacul mare (in special echipament ciclism), continuand toata aventura pe cobluri si un rucsac mai mic pentru camera foto si cateva acte, haine. Simteam ca de acum o sa fiu mai liber si relaxat. Am mancat iar in oras undeva, si am inceput incet sa merg spre localitatea Volcano, pana la care aveam de urcat vreo 1200 km, dar pe pante lejere. Pe drum am intalnit si o gradina zoo, alte cateva locuri interesante, vremea oarecum buna. Numai cand am ajuns in Volcano care parea super-pustiu si risipit, a inceput sa-mi fie frig. Nu era nimeni la centru de informare, m-am dus la un magazin si mi-am luat iar de mancare, dupa ce am mai pierdut vremea prin oras si apoi am intrat in Volcanoes National Park, intrarea era foarte aproape. Iar sunt surprins de Visitor Center-ul de aici, chestii interesante de care nu am mult timp, vreau sa merg langa crater. Inainte de asta vad primele zone cu gauri din care ies aburi, ma opresc putin, apoi continui pana la un muzeu de unde se vede craterul principal, Kilauea; unul din cei mai activi vulcani din lume. E umezeala si craterul e incadrat de un curcubeu, fiind soarele aproape de apus; ceea ce am vazut si in alte poze deci probabil se intampla frecvent.
Este un camping aproape iar din ce inteleg cel mai bine se vede craterul noaptea, asa ca ma duc sa-mi pun cortul acolo si sa revin pe intuneric. Campingul e foarte ok, si aproape si organizat, nu treubie rezervare sau nimic care sa ma deranjeze. Pana termin cu asta se facuse deja intuneric si ma intorc pe jos, urcand incet la deal. Se vede tot mai bine o lumina asemanatoare cu cea a localitatilor, doar mai focusata putin, care creste pe masura ce ma apropii. E lumina de la crater. Daca ziua am vazut doar fumul si nimic colorat special, acum tot fumul ala si peretii craterului sunt luminati. Mult mai mult de atat nu am putut sa vad si nici sa aud din pacate, dar cel putin cateva poze cu expunere lunga arata clar ca peisajul era fascinant. Erau si multi oameni pe terasa muzeului, unde am stat poate mai bine de o ora. Pana in 2008 se putea cobori in craterul mare, care are craterul mai mic si activ in interior, si puteai sta pe o platforma si sa te uiti in el de la o distanta de zeci de ori mai mica decat acum, probabil ca vedeai lava clar si era mult mai interesant. In 2008 a mai erupt vulcanul putin si toata platforma respectiva a cazut in vulcan :(. Regulile sunt destul de stricte, si te trezesti cu elicopterul dupa tine daca vrei sa le incalci. Ma intorc bucuros la cort si ma culc.


ananas


bananier


coconut


la zoo


urcand spre Volcano (localitate langa vulcan activ); pe la 1000m ploua pt cateva minute dupa multe ore de soare, soseaua abureste instant


abur de la vulcan


Kīlauea crater pe zi


130s expunere


Marti. Iarasi nu am planuri prea clare. Cobor prin parcul national, drumul „Chain of craters”, sunt mai multe obiective, evident o gramada de cratere vechi inactive, multe ‘lava flow’, marcate fiecare cu anul si luna in care lava a trecut pe acolo. Sunt majoritatea in ultimii 30-40 ani, ceea ce arata cat de dinamic este inca terenul. Un anume fel de plante cresc deja in zonele respective. Mai trec si pe la ‘lava tubes‘, un fel de pestera doar ca nu a fost parcursa de apa ci de lava, bineinteles asta in trecut. Mai e interesanta padurea, prin care trece din cand in cand drumul, stilul padure tropicala. Ma apuc de un hike cam lung care ajunge aproape de cel mai activ crater (mult mai mic); Pu’u O’o; insa si aici poteca este interzisa nu de mult timp, asa ca renunt mult mai devreme, mai vad doar in zare directia si cateva zone cu emanatii de aburi sau poate ‘vog‘. Urc si eu pe un crater micut care emana ceva aburi, chiar pun mana in crapaturi pe unde iese si simt ca e cald, totusi nu e chiar asa spectaculos aici. Ma intorc, si ies cu oarecare remuscari din parc, imi iau cortul si tot de la cazare si incep sa cobor acum cei 1200m pana in apropiere de Hilo, unde ma prinde noaptea, si foamea. Imi schimb planurile aici, lungind traseul, si fac dreapta spre o zona in care chiar se vede lava, dar de la distanta foarte mare, si Pu’u O’o din un unghi oarecum opus. Intru pe drumuri foarte ciudate, nepopulate si neasfaltate dar construite foarte organizat perpendicular, sunt din cand in cand cateva case sau masini si continuu aud broaste, e chiar enervant. Mai picura din cand in cand, ajung la un drum mai mare pe care trebuie sa urc iar vreo 300m, e noapte si sunt cam satul de pedalat. Tarziu de tot, pe la 10-11 noaptea ajung la ocean. De aici vad iar lumina generata de lava, si apoi lava in sine dar de la o distanta mult prea mare incat nu pot distinge decat lumina ei. Spre deosebire de craterul Kilauea, Pu’u O’o este mult mai mic, dar lava care erupe din el nu formeaza un lac, ci curge la vale pana in ocean. Aici am impresia ca e singurul loc in care te poti apropia de lava si nu e interzis, dar e la peste 10 kilometri de mers pe jos fara poteca pe lava intarita care arata cumva ca un teren arat. N-am nici o sansa si asa sunt terminat, asa ca fac iar mai multe poze cu expunere majoritatea si pun cortul chiar pe lava intarita, nu fiindca as vrea asta dar nu prea am alte optiuni.


visitor center super-documentat dupa obicei, in place
aici se povesteste despre cum a ajuns viata pe insulele Hawaii la mii de km departare de orice continent,
in diferitele stadii (inclusiv oamenii in 2 ture)


Kilauea ziua din alt unghi


lava tube


Mauna Kea de pe la 1000m


Puʻu ʻŌʻō : the longest-lived rift-zone eruption of the last two centuries


pedaland prin padure tropicala


The Big Island (sau insula Hawaii, cea mai mare insula din statul Hawaii)


Puʻu ʻŌʻō from seaside


Miercuri. Ma trezesc la rasarit, am un red bull pregatit special pentru asta. Ideea era sa ajung sa mai vad si Akaka Falls, cascade care sunt insa la nord de Hilo iar eu sunt acum mult in sud. Pana in Hilo gasesc un truck care sa ma ia cu tot cu bicla, timpul fiind la limita. De acolo incep sa pedalez curajos calculand timpul pe care il am pana la avion, trebuia sa mai las si bicla si sa-mi organizez bagajul acolo. Oarecum ma incadrez, dar nu prea-mi place ca sunt stresat, si dupa ce imi explodeaza cauciucul pe spate (desi e doar o pana pe care o repar repejor), hotarasc sa ma intorc. Am timp insa sa ma opresc la plaja si sa fac o baie, si asta fiind pe lista de obiective oricum. Nu e nisip aici ci pietre mari si am ceva probleme sa revin din ocean, mai ales ca valurile erau foarte mari. Fug apoi la magazin unde iar organizare complicata, vreau sa iau coblurile si pana la urma reusesc sa iau si portbagajul cu mine; din pacate insa nu se potriveste nici pe cursiera nici pe MTB-ul de acsasa. Imi trebuie inca o bicla acum :p.


ajuns la 11 pm n-am avut timp sa caut un loc mai bun de campat


E destul de complicat sa schimb avioanele iar bagajul mare trebuie sa-l iau si sa-i fac check in si in Honolulu, unde as avea normal vreo 7-8 ore de petrecut. Acolo ma duc prin niste magazine si mai mult la plaja. E diferit aici cu nisip si deloc valuri, baie putin, plaja, poze si ma relaxez. Traficul surprinzator la intors ma obliga sa iau un taxi. Ajung totusi lejer la avion, dorm dus pe drumul de intors, fie si cu escala in Los Angeles pe la 5 dimineata. Acum pierd cele 3 ore, si ajung pe la 8-9 dimineata in aeroportul San Francisco, si pe la 11-12 ziua la lucru. Sunt obosit, imi ia ceva timp sa ma recuperez, apoi sa ma joc putin cu pozele care pentru prima data le-am facut in format raw si le-am putut edita putin, probabil ca v-ati dat seama. Apoi mi-a luat mult sa povestesc aici, si vad ca am scris unul din cele mai lungi posturi poate dintre toate.


Waikiki beach, Honolulu


Putin regret ca nu mi-am luat inca 2 zile libere si sa prind si weekendul urmator, crescand de la 5 la 9 zile vizita mea, as fi putut astfel sa merg pe mai multe insule (inclusiv Maui, care e urmatoare pe care as vrea s-o vizitez), dar am vazut destule si asa. Sper sa nu-mi mai fac planuri rapid sa merg iar in Hawaii, mai ales ca e printre cele mai departate si scumpe destinatii pe care le am in vedere cat sunt aici. Urmeaza si multe alte lucruri, foarte importante, de pe continent.

Doau filmulete mai lungi (facute cu go Pro si editate de Laurentiu)


prima zi


marea urcare, aici eu apar mai putin sau deloc

mai 31, 2011

Maroc partea I / III : muntele

Despre excursia recent terminata in Maroc sunt mult mai multe de zis decat imi va permite timpul zilele / saptamanile astea si asta pentru ca m-am intarziat cu prea multe pe perioada asta. Totusi nu ma abtin sa scriu acum, si voi structura toata povestea in 3 parti: partea I legata de muntii pe care i-am cucerit acolo, partea II cu drumul pana la si mai ales desertul / erg-ul pe care le-am vazut, si ultima parte cu restul obiectivelor pe care l-am vizitat si mai ales oceanul Atlantic.


Intro

Am inceput sa vorbim ipotetic de Maroc de vreo 2 ani cred, cand nu ne ieseau planurile cu Iran / Damavand, si pe rand au fost cativa oameni potentiali la echipa. Cel mai bine s-a potrivit acum sa mergem cu bilete de avion cumparate de mult timp, si in echipa urmatoare: eu, Lucian, Alex (coleg de facultate de-al meu din anu 2), si Monica, impreuna si nu numai am facut si destule pregatiri de mai multe feluri. Din pacate Alina n-a mai putut veni si ne pare rau pentru asta. Ne gandeam la Maroc pentru ca stiam ca are o multime de obiective turistice printre care cele mai importante Muntii Atlas, care cu varful Toubkal de 4167m ating cel mai inalt punct din Africa de Nord, desertul, oceanul, si pe urma am descoperit si multe altele in drumul dintre astea mari. Alt motiv a fost costul redus al biletelor de avion, aproximativ 200$ dus-intors cu escala la Madrid, asta daca sunt luate din timp. In Maroc mancarea si alte lucruri necesare sunt oarecum mai ieftine decat in Romania, insa nu cu mult mai mult, si variaza de la o zona la alta, plus ca aproape orice se negociaza (atentie preturile cu care incep vanzatorii sunt deseori si de peste 10 ori mai mari decat ce au acceptat de la noi in final), se accepta de multe ori chiar si schimburi etc.


Plecarea si acomodarea

Am fost mai toti pe fuga in ultimele zile, fiecare cu diferite treburi, dar am reusit sa plecam cu tot ce era nevoie spre Bucuresti cu trenul, unde ne-am intalnit in aeroport si cu Lucian, completand echipa. Niste buni prieteni de-ai lui Luci care au mai fost in Maroc au venit si ne-au ajutat cu sfaturi si harti pentru care le multumim.

From Maroc 2011

in aeroport Baneasa

Inca din seara plecarii au inceput intamplarile amuzante, Alex uitandu-si un cutit in bagajul de mana, in Madrid am stat aproape toata noaptea in aeroport, chinuindu-ne sa dormim, iar spre dimineata am luat avionul spre Marrakech, unul din cele mai importante orase ale Marocului, care era pozitionat bine pentru accesul in zona cea mai inalta a lantului Muntilor Atlas. Cum am aterizat pe continentul African multe lucruri au inceput sa se schimbe brusc, si aveau sa ramana asa pana la intoarcere. Ne-a speriat si mirat in primul rand ploaia, apoi Daciile Logan, camiliele, multimea de oameni insistenti sa-ti vanda orice, sau sa te ajute pentru vreun euro, etc.


cursa Madrid – Marrakech de la easyjet ajunge si la mai putin de 20 euro dus-intors

Luam autobuzul rapid spre piata principala Jemaa el-Fnaa, de unde trebuia sa facem cumparaturi si sa gasim rapid un grand taxi (taxiuri de distanta mai mare) care sa ne duca pana in ultima localitate din munti. In piata in primul rand schimbam bani, cate vreo 100 euro fiecare. Valuta lor, dirhamul, valoreaza cam 0.4 RON. Ma loveste ideea sa merg in centrul pietei sa vad cobrele incantate de muzica marocanilor care era deja enervanta, pana sa ajung acolo ma trezesc cu cativa serpi la gat si un marocan dubios care nu respecta in nici un fel spatiul personal, care incepe sa-mi faca tot felul de descantece, poze, urari de noroc etc. Apoi zice ca 200 dirhami nu e mult pentru good luck, sex, family, si alte lucruri pe care si le-ar putea dori turistii, eu dau 20 si acum mi se pare oricum mult, dar ce poti negocia cu omul in timp ce ai serpii lui in juru gatului .. apoi din piata mai luam niste fructe uscate ca erau de tot felul.

Ne grabim cu autobuzul pana la statia grand taxi-urilor, unde gasim si un supermarket de la care cumparam o gramada de mancare pentru cele 3-4 zile in munti ce urmau, negociem mult ca sa ajungem la 250 dirhami in loc de 300 si reusim, apoi plecam. Majoritatea grand-taxi-urilor circula cu 6 pasageri in afara soferilor, desi sunt niste masini normale ca dimensiune, toate de aceeasi culoare si marca mercedes.

Ajungem in Imlil ultima localitate din traseul spre varf, aici cumparam un primus nou si butelii, si in cautarea unui loc de cort suntem acostati de un marocan care ne cheama la el, si datorita ploii acceptam, insa stam tot la cort pe terasa lui. Pentru ceva bani ne face de mancare traditionalul couscous, se merita si ceaiul si camerele in care mancam au un specific aparte. Satul arata deosebit, printre altele si datorita altidudinii de aproximativ 2000 m la care se afla. La 5 dimineata ne trezesc rugaciunile de la moscheea de la cativa metrii de noi. Dormisem destul de bine insa, si dimineata avem noroc sa nu mai ploua.


parte din Imlil prin ceata, gazda noastra era fix langa moschee


Brahim Ben Mohamed, gazda, ne serveste cu ceaiul traditional


couscous


luam masa povestind aventuri cu niste australieni

Dimineata plecam nu foarte devreme, pentru ziua de azi fiind planificat doar traseul pana la refugiu, adica de la 2000m la aproximativ 3200m , estimat la vreo 5-6 ore, cum am facut si noi. Toata lumea pe traseul asta merge fara ruscaci mari in spate deoarece sunt destul de ieftini magarii, noi insa suntem cu mult mai tineri si ambitiosi ca media si ne descurcam bine asa. Peisaul este spectaculos, avem ceva probleme cu traversarea unui rau fara pod, iar spre 3000m apare si zapada.


sunt doua refugii, noi punem cortul langa cel mai ieftin. Am platit pentru asta putin, dar ne-am folosit si de bucatarie


spre seara apare grindina

Principala grija pe care o avem cand mergem la culcare este vremea de a doua zi, care speram sa ne permita sa facem varful Toubkal, cel mai inalt care e insa putin mai usor si aproape.


Ziua varfului Toubkal

Ma trezesc la diferite ore, incepand parca de la 5-6 dimineata, insa ploaia de afara si vantul ma face sa aman cu cate o ora de fiecare data. Ceilalti dorm mai profund ca mine, dupa cum stiam ca va fi .. pe la amiaza insa ne cam ajunge si cu ploaia si incepe sa se simta o dezamagire si ingrijorare nu neaparat pentru varf cat pentru intarzierea intregii excursii. Aveam planuri pentru fiecare zi aproape, pana la plecare. Cei de la refugiu ne zic ca cel mai probabil vremea proasta va mai dura cateva zile. Nimeni nu pleaca la deal, majoritatea incep sa se duca la vale. Noi mancam, jucam carti cu un pachet „imprumutat” de prin refugiu, mai discutam cu oamenii, etc. Pe la ora doua totusi intr-o aproximativa pauza de la ploaie ne luam inima in dinti si plecam imbracati bine, astfel incat sa avem ceva uscat si la intors totusi. Ziceam eu sa nu stam ca ne sta norocul, si s-a potrivit. Dupa vreo jumatate de ora apare si seninul, din doua motive, castigam altitudine si vremea chiar se imbunatatea. Traseul nu e greu si coltatii inchiriati de la Brian de jos din Imlil se dovedesc inutili.


plecarea „curajoasa”.. suntem singuri care pleaca si sefu refugiului zicea ca vom ajunge maxim in nu stiu ce pas


zona oarecum expusa unei pante mai intinse, zapada e insa moale


pe versantii stancosi se vad adevarate cascade de zapada


vantul batea destul de puternic mai ales la rafale


se simte totusi oboseala si mai oprim din cand in cand


dupa ce ajungem pe creasta se vede in apropiere si varful, marcat cum stiam de o piramida de metal


suntem pe varful Africii de Nord, la 4167m Toubkal


la coborat merge putin fundeni


se mai luminase si la refugiu

La refugiu facem una din cele mai bune investitii din toata excursia sau viata noastra, platind vreo 10 dirhami pentru un dus cald, apoi mancam, ne mai organizam. Toata lumea se mira ca am facut varful, fiind singurii in ziua respectiva care am ajuns sus, iar intr-o zi normala ajung sus aproximativ 30-50 oameni.. suntem si noi bucurosi si ne simtim bine. Planificam al doilea varf pentru ziua urmatoare cu trezire mai devreme, pe la 5. Eu seara ma amuz pe o chestie interesanta, vedeam stelele ciudat. Noaptea insa pe la doua cand deschide Monica o frontala nu mai e deloc amuzant momentul cand incep instant sa lacrimez si ochii ma ustura foarte tare. Pana dimineata ma trezesc de cateva ori si de fiecare data orice sursa de lumina, inclusiv luna care batea pe cort, stele etc imi provoaca o durere puterinca la ochi.


Ziua varfurilor Timesguida si Ras Ouanoukrim

Dimineata imi spune Lucian ca a avut un coleg care a orbit temportar, 3 zile, tot asa pentru ca a mers prin zapada pe soare fara ochelari, si ma sperii putin, dar dupa ce apare lumina imi revin treptat, poate si datorita pastilelor de la Monica. Oricum ochelarii de soare nu i-am mai scos toata ziua, fie ca era lumina sau intunecat bezna. Treaba asta ne intarzie destul de multe ore, iar refugiu se goleste de pe la 5-6 dimineata cand o multime de oameni pleaca dar spre Toubkal, pe care nu l-au putut face ieri. Plecam si noi pe la 10 pe o vreme excelenta (din pacate prea mult soare pentru mine mai ales), spre muntele Ouanoukrim cu cele doua varfuri ale sale, Timesguida de 4089m si Ras de 4083m. Traseul e ceva mai lung si cu o portiune mai tehnica pe care o abordam diferit la urcare fata de coborat, iar vantul mult mai calm.

Ne intoarcem foarte multumiti de faptul ca am reusit sa facem toti toate cele 3 varfuri de peste 4000m, ajungem la refugiu unde ignoram oboseala si facem rapid mancarea si bagajul pentru a pleca spre Imlil. Initial ne insoteste ploaia si ceata care se mai retrag spre vale, noi cam murati si obositi visam sa ajungem mai rapid la cazarea din Imlil. Acolo fiind constransi negociem ceva mai prost, dar nu mai stam la cort, ne spalam cateva haine, mancam iar ceva traditional.


Alex coboara in sandale


berber

A doua zi vreme e superba si facem iar poze de pe terasa lui Brian, hainele sunt mai ude decat erau seara dinainte cand le-am pus la uscat, nu avem timp si fugim rapid la vale unde iar negociem un taxi, tura asta stam toti 4 in spate iar bagajele le inghesuim cu greu in portbagaj. Ajunsi in Marrakech incepem sa cautam masina de inchiriat cu care urma sa incepem urmatoarele aventuri, despre care voi povesti zilele urmatoare.

Etapa montana din excursie a fost dupa mine cea mai frumoasa, desi vremea nu a tinut intotdeauna cu noi, ne-a permis sa indeplinim obiectivele toti 100%. Am parcurs aproape 40 km in total, insa in mai multe zile.


in grand-taxi la plecare

Track-uri GPS:

Imlil to Neltner Refuge

Neltner to Toubkal (4167m) & back

Neltner to Timesguida & back

Neltner to Imlil

iunie 23, 2010

Iasi Tibanesti Roman

Si apoi Targu Frumos. Din pacate ultimul traseu serios la care voi lua parte eu aici pana prin toamna, deoacere voi pleca din tara, cei care nu stiu o sa vada tot aici pe blog unde sper ca in cat mai scurt timp. Traseul de plecare s-ar fi dorit mai lung, mai maret, la munte; insa restrictiile de timp si vreme fac sa ramana acesta. Nici el nu e insa mai prejos.
Desi am fi putut fi cu inca 2-3 mai multi, la plecare eram 6: eu, Adrian, Tva, Titus si Dragos 1 si 2. Planul era sa ajungem la Roman prin Tibanesti, la propunerea lui Titus, traseu ce s-a meritat din plin. Nu stiam acolo trenul la ce ora vrem sa-l luam exact dar presupuneam ca vom ajungem defapt in Targu Frumos, ceea ce s-a si adeverit. In Targu Frumos aveam mai multe trenuri. Fiind in sesiune am intarziat datorita unui examen, totusi pe la 11 am reusit sa plecam printre niste stropi usori de ploaie care nu ne-au mai facut probleme in continuare. Batea insa tare vantul din fata, si asta a tinut mare parte din primii kilometrii, pentru a ne juta de-abia pe final. Stiam ca profilul va avea 3 dealuri serioase, si asta s-a respectat doar aproximativ.
Am facut intai o pauza de alimentare la benzinarie.

From Iasi Tibanesti Roman

Pe la Valea Lupului, la primul deal, am facut regruparea.

Imediat dupa vale trebuia facut dreapta, insa unii au plecat inainte fara sa stie. Ne-am regasit dar cu intarziere.

Urmeaza sa strabatem un satuc, apoi alt deal de incalzire, vale, vant din fata. Ne tinem cat de cat grupati.

Primul deal serios imparte clar in cel putin doua echipe oamenii, eu cu Dragos2 si Adrian in fata, apoi Titus cu Tva, si in cele din urma si Dragos1.

diferenta mare de dimensiune

Dragos1 se hotaraste sa se intoarca dupa aproximativ 35 kilometrii, fiind neincalzit la prima iesire din an pentru el.

Urmatorul deal mare incepe brusc cu o portiune mica de panta 16%, care se repeta insa ceva mai tarziu. Ne oboseste pe toti.

stil serpilian

Tva iese in puncte.

Trecem de Dagata, si de singura portiune ne-asfaltata de aproximativ 1 km care nu ne face insa mari probleme. Ajungem la urmatorul deal, unde apare si soarele. Niste oameni de pe camp ne invita la munca, refuzam politicos: aveam spd-uri.

Portiunea care urmeaza e in varful celui de-al doilea deal cred, si pe coama lui urcam lin cu padurea in dreapta si ceva culturi in stanga. E o zona chiar frumoasa, drumul e acum foarte bun si traficul redus. Se deschide valea si avem un pesiaj deosebit.

Dragos face pentru a doua oara pana, dar rezolva iar rapid. Suntem in varful ultimului deal.

Ocolim Roman pe centura, apoi portiunea de plat cu vant din spate pana la Casa de Apa o dam cu viteza putin peste 40 km/h. Si restul merge foarte bine.

Ajungem la Targu Frumos cu 40 minute inaintea trenului pe care vream sa-l prindem. Ne odihnim putin in gara, apare si trenul si ne suim rapid. Ajungem obositi acasa dar multumiti de traseu.

Traseul. Pentru baietii spor la ture in vara asta, si eu o sa fac trasee misto cred, dar separat :(. Pentru trasee impreuna ne vedem in toamna!

Blog la WordPress.com.