Iaşi Outdoors

iulie 24, 2013

Shasta 4322m, Crater Lake si Lassen

Probabil una din ulimtele iesiri nementionate din trecut si mai sigur cea mai importanta. Mai mult este si aproape singura iesire din state importanta despre care n-am povestit, si cel mai lung concediu pe care l-am avut acolo in toata perioada : 9 zile, 2 weekenduri legat cu zilele libere dintre, 2 zile sarbatori nationale – thanksgiving si 3 luate din concediu. Plecarea sambata pe 17 noiembrie cu masina de acasa, urmand sa vedem mai multe obiective si mai important 2 parcuri nationale si Shasta, pana si dupa la granita Californiei cu Oregon.


Crater Lake National Park
Am inceput cu ce era mai departe, asa ca prima zi a fost un condus continuu, pana in Oregon unde am intalnit zapada si temperaturi mai mici. Am campat intr-un loc oarecum interzis intre niste case mobile, iar a doua zi ne-am continuat drumul pana la Crater Lake National Park. Aici am stat aproximativ doua zile dar vremea nu ne-a lasat sa vedem peisajul, fiind tot timpul innorat. Am facut insa amandoi – eu si Titus – un hike sustinut pana pe un varf mai important din zona (Garfield & Appelgate mai exact, cele mai inalte de pe marginea craterului). Am vazut putin lacul insa vizibilitatea era redusa.


Applegate Peak – 2477m
Track Strava


(cum arata lacul intr-o zi cu vizibilitate) – poza preluata National Geographic


Lava Beds National Monument
In urmatoarea parte a turei am revenit in California, dar in nord foarte aproape de granita. Nu era un obiectiv principal, dar un ‘national monument’ care parea interesant, si asa a si fost. Am prins vreme mai buna, nu senin insa vizibilitate ok si poate asa au fost si pozele mai interesante.


Pestera luminata. am fost si in cateva fara lumina


Titus intr-un pasaj ingust, cam singurul de asa mic prin care am trecut


Shasta
Acum sa trecem la partea principala a intregii ture, mai ales pentru mine. Observasem Shasta de cateva luni inainte, ca o bulina mare alba pe imaginile din satelit Google Earth si mi-a atras atentia. Un adevarat stratovolcan, asemanator Rainer, insa unul din cei mai din sud din marele lor lant, cu o altitudine mare : 4322m. Era noiembrie destul de tarziu si aveam de gand sa incerc sa urc pe el. Este evident in emisfera nordica asa ca ce aveam in gand era sa fac un 4miar iarna, si asta solo; pentru ca nu am gasit nici un alt coechipier. Am cautat sa aflu din timp ceva mai multe informatii despre cat de accesibil sau periculos este, care sunt rutele cele mai potrivite iarna. Ma bazam in mare parte si cu intalnirea cu padurari de la plecare, care insa n-a mai avut loc.

Localitatea cu aceelasi nume „Mt Shasta” unde am dormit la hotel noaptea dinainte este la aproximativ 1100m altitudine. Cand am ajuns era senin si puteam vedea muntele fix de sub el, imens si singur, cum era de asteptat. Inca il mai vazusem cu ceva timp intainte, de la o distanta impresionanta.


in drum apropiandu-ne de Shasta, vremea se face mai buna dupa cum era anuntat
asta a fost si un motiv pentru care am ales sa mergem intai la Crater Lake, ca sa ajungem la Shasta pe vreme buna


prima data cand vedem muntele


si mai aproape

Inainte de plecare am facut inregistrarea la padurari, insa nu am gasit pe nimeni care sa ma poata sfatui. Era sarbatoare si aveau toti liberi, insa sistemul de inregistrare permitea sa faci asta fara ca ei sa fie acolo, inclusiv plata taxei (parca 20$ din ce tin minte). Am gasit la un magazin de munte si o harta faina care arata si ruta pe care am decis acum sa merg, fiind recomandata iarna : Casaval Ridge. A doua zi ne-am trezit cu noaptea in cap si am urcat cu masina cat de mult s-a putut, pana la intrarea pe poteca, la 2150m altitudine aproximativ.


Casaval Ridge, creasta din partea din stanga pe care urma sa urc
nu stiam cum voi ajunge pe ea exact, traseul intrand initial in valea din dreapta ei
poza facuta din oras de jos


Avalanche Gulch – valea de undeva din dreapta
poza facuta putin dupa intrarea in traseu.

Am urcat initial amandoi, in final Titus mergand destul de bine a ajuns chiar pana aproape de 3000m. Nu am intalnit multi alti oameni, doar cativa in galeata si mai spectaculos niste schiori care au coborat din creasta chiar cand am ajuns noi la ea. Atunci am hotarat sa ne despartim, Titus fiind fara planuri prea mari si fara echipament.


din vale, privind spre sud de unde veneam


schiorii


ultima poza facuta de Titus cu mine

Am inceput sa urc spre creasta in abrupt, pe unde coborasera schiorii. Mi-era putin frica de avalansa mai ales ca mergeam oarecum dupa capul meu. Am luat-o putin dupa niste stanci unde mi se parea mai ok. De frica am mers destul de rapid si m-am cam incalzit si obosit, dar am ajuns sus. De-acum trebuia sa tot urc pe muchia asta, si nu prea puteam estima usor cat mai este, parea totul destul de aproape. Nu s-a dovedit asa pana la urma, si timpul a trecut pe nesimtite. Mi-am facut ceva de mancare dar nu dupa mult timp am pus si cortul intr-un loc pe care l-am considerat bun, pe la 3400m din ce tin minte. Am avut mult timp si am facut niste timelapseuri cu trepied si aparat, care n-au iesit insa chiar asa bine, fiind si prima data.


ajuns in creasta


unele portiuni mai tehnice / greu de ocolit


pranzul cald

A doua zi m-am trezit la rasarit si am plecat dupa ceva poze si o mancare sanatoasa. Am lasat aici cortul si alte lucruri – trepied etc. In primele parti am avut si cele mai grele portiuni tehnice, mai ales ca urmam niste urme care au luat o ruta putin mai periculoasa de pe care m-am intors la un moment dat. De aici din creasta pana jos in galeata nu am mai intalnit pe nimeni, mergand singur pe o suprafata destul de mare, si avand mai tot timpul insa vizibilitate pana jos in oras. Am avansat mult mai greu fata de ce ma asteptam, am ajuns pe ceea ce credeam initial ca e varful dar s-a deovedit a fi insa doar un platou, varful era un alt abrupt mai in spate. Aici vantul era foarte puternic mai ales la rafale, aveam momente la care ma puneam in genunchi si ma opream ca sa ma ma dea jos. Totusi se putea merge destul de sigur pentru ca eram departe de orice vale sau abrupt. Ultimele stanci si denivelari de pe varf mi-au dat oarecare emotii pentru ca nu stiam care exact este cea mai intalta, insa am urmarit gps-ul si cand am ajuns sus mi-am dat seama. Sus era un fel de groapa mica in varf de varf de stanca si munte, ceea ce a fost perfect pentru ca am putut sta acolo cateva secunde si am facut un filmulet. Eram foarte bucuros ca am reusit sa ajung aici, si stiam ca am facut cel mai greu varf cu siguranta – in conditiile si perioada data; de unul singur.


umbra muntelui la rasarit


panorama cu locul de cort, orasul in vale si varful Shastina in dreapta pozei


rasaritul


continuarea traseului pe creasta


corturi si alti oameni – doar in vale


Lassen Peak – cel mai din sud vazut de aici


calare pe muchie


pe aici pe undeva m-am intors putin si am luat alta ruta


sastrugi aproape de varf


pe varf – 4322m solo in noiembrie 😀


panorama in vale, cam asa arata si in celelalte parti

La coborat m-am simtit iar obosit, si de-abia asteptam sa ajung sa trec de platoul de sus dupa care stiam ca vantul va fi mai potolit. De aici se vedea in partea nordica si singurul ghetar cu crevase, in rest erau trecuti pe harta dar aparent acoperiti de zapada acum (in partea sudica, de unde veneam eu). Am ratacit putin si la vale, fiind speriat acum mai mult de avalanse – pe vai de zapada mai adunata intre muchii de dimensiuni mici relativ insa, si n-am avut nici o problema in final. Ajuns la cort si fara sa pot lua legatura cu Titus inca – el plecase cu masina pana in Redwoods National Park – chiar cand a apus soarele, m-am gandit totusi sa plec in continuare. Am strans cortul in timp record (din pacate l-am si gaurit putin cu coltarii) si am luat-o rapid la vale. Stiam ca am aproape o ora de lumina pana sa ajung jos in galeata, coboratul de pe muchie fiind singura parte pe care mi-ar fi placut totusi sa am lumina. N-au fost probleme. Nici jos cand am ajuns, desi lumina soarelui nu mai era prezenta, rasarise luna si vedeam perfect pe zapada. Incercam sa iau legatura cu Titus si Daniel care venea cu trenul in zona si intra in echipa, dar nu prea reuseam. Mai tin minte ca am cazut de doua ori la vale destul de periculos, cu fata in jos, odata mi-a cazut casca si s-a dus foarte mult si rapid in vale, oprindu-se la limita la care inca o mai vedeam, dar am putut s-o recuperez. Am reusit sa iau treptat legatura cu baietii si sa ne sincronizam, si am ajuns in final si la parcare, unde erau cateva masini dar nici una nu cobora in jos, asa ca trebuia sa-l astept pe Titus. Un cuplu de americani mi-au dat un ceai cald, parca ceva de mancare nu mai tin minte. Mi-am facut si eu o supa calda si l-am astepta pe Titus, cu care am coborat pana in oras unde am mancat super-mult si mi-am mai revenit dupa oboseala. Am condus pana in Weed sau Redding unde aveam un hotel, iar noaptea tarziu a venit si Daniel cu trenul.


cortul la intors, aproape de apus

Track Strava


Lassen National Park

Urmatoarea zi am condus pana in Lassen National Park, incurcand drumurile si mergand pe o scurtatura neasfaltata total nepotrivita pentru masina noastra. Am vrut sa vedem atat intrarea din nord cat si cea din sud ale parcului, soseaua dintre ele fiind clar inchisa. La sud, era deschis centrul de informare si am campat aproape de el in zapada.


Lassen Peak ~3100m, dinspre nord


Shasta vazut de la distanta din sud. Il priveam cu alti ochi acum 😀


noaptea, la intrarea din sud

Urmatoarea zi – si ultima din toata tura am facut un hike destul de frumos pana pe un varf din apropiere unde mai mult ne-am jucat insa, dat pe fund la vale, demonstratii de folosire piolet si alte lucruri. Oricum cerul era perfect senin si peisajul super.


sulf


eu si Titus


toti 3 pe un varf


demonstratie de piolet si coltari

Cam asta a fost, cea mai lunga si una din cele mai complexe ture pe care le-am facut in state. Cel mai important pentru mine a fost Shasta, pe care imi pare rau ca nu am avut coechipier. Nerecomandat solo insa cam asta era una din principalele probleme acolo – mi-era greu sa gasesc oameni cu care sa ma potrivesc la ture, mai ales ture de munte si mai ales de iarna. Oricum asta clar ca s-a meritat din plin. De atunci n-am mai ajuns la 4000m si cred ca nici 3 mii, insa in curand asta se va schimba 😉

Reclame

august 19, 2012

Mount Rainier

Planificat relativ din scurt, si pentru o ocazie speciala, Mount Rainer s-a incardat perfect cu o schimbare de peisaj; fiind mult mai in nord si la altitudine este inzapezit incepand de la 1600m, astfel era clar ca o sa folosim iar echipamentul de iarna, si ce mai era nevoie. Ocazia speciala era vizita lui Mihai prin zona cu munca, insa weekendul liber ne permitea din Seattle sa mergem pana unde se incepe urcarea, localitatea sau mai bine zis statiunea Paradise. Pentru mine o zi in plus de concediu, si inca jumatate neplanificata la intors au extins putin vizita; si am si lucrat 2 zile din saptamana ce urma din office-ul din Seattle, iar noaptea am stat la TVA in apartament. Vineri am ajuns de dimineata cu avionul in Seattle si m-am dus direct la inchiriat masina, totul era planificat si verificat. Am mers cu ea singur toata ziua inainte si inapoi pana in Paradise, unde am luat permisul de urcat, destul de scump 43$ mai ales dupa ce conduci o zi intreaga pentru el. Intors tarziu si foarte obosit in Seattle, ma intalnesc intai cu TVA si apoi cu Mihai si un coleg de-al lui, Andrei; cu care urma sa mergem prin parc.
Cum pentru varf era nevoie sa plecam cel tarziu pe la 4 dimineata si noi acum ajungem in camping inapoi de-abia pe la 1 noaptea, nu prea mai mergea sa facem urcarea sambata. Ramane ca sambata sa ne plimbam lejer prin parc prin apropiere de masina, toti 4, iar duminica desi ultima zi fara munca sa facem varful, eu si Mihai. Sambata am dormit mai mult si ne-am plimbat pe jos pe unde nu era nici zapada si nici frig sau alte probleme.


ma revad cu Mihai in Seattle


la camping


Rainer pe fundal


Mount Adams (cred)


si Rainer, sigur

Duminica reusim sa plecam cat de devreme speram, avem putin de condus dar la 3:45 o luam la picior cu toate pregatite. Si Vlad si Andrei urmau sa urce pana la primul refugiu dar plecand mult mai tarziu. Noi reusim sa trecem de refugiu, sa urcam in continuare printre o gramada de alpinisti destul de echipati (majoritatea grupurilor mergeau asigurati). Noi stateam ceva mai prost cu echiparea: Mihai isi uitase suprapantalonii acasa, asa ca a urcat in blugi, iar eu pierdusem pe undeva ochelarii. Dupa experienta din Maroc in care a 2-a zi nu puteam sa ma uit la nimic luminos (mersesem pe zapada fara ochelarii), asta imi dadea ceva emotii. Am mers cu ochii semi-deschisi si nu a fost chiar atat de grav. Vreo doua zile de vazut prin ceata pe urma din care cel mai grav lucru a fost ca nu am putut conduce deloc la intors. Pe munte am urcat bine, fiind fara bagaj prea mare si am ajuns pe la 1-2 ziua pe craterul de pe varf, unde am hotarat sa ne intoarcem. Undeva la 4320m am ajuns si mai era vreo jumatate de ora pana la 4392m cat are exact varful, dar eram oricum intarziati. Ultimul grup care facuse varful il intalnisem cu ore bune inainte sa ajunge noi sus, coborand. Eram ultimii. Am facut poze si ne-am intors. La vale a fost bine si mai frumos prima parte, mai jos de refugiu insa ceata si norii au aparut si era ceva mai greu sa ne orientam, mai ales ca nu era propriu-zis o carare ci multe urme pe zapada. In final am ajuns, ne-am intalnit si cu baietii care au fost si ei pana la refugiu, si cu greu ne-am intors acasa si am intrat direct intr-o zi de munca, dupa cateva ore de somn si un dus.
Am urcat duminica de la 1600m la 4320m in total 2720m si i-am si coborat in 15 ore total. Cred ca niciodata nu am mai urcat atat de mult intr-o singura zi fara bicicleta.


Mihai urcand, putin inainte de rasarit


eu la refugiu (Muir Camp)


Mount Rainier are cel mai mare complex de ghetari din USA in afara Alaska, destul de explicabil asta


Ingraham Flats, ultima ‘tabara’ inainte de varf


odihnindu-ma inainte de ultimul abrupt


Mount Adams


pe varf


Little Tahoma Peak


o vulpe pe drumul de intors

Cam asta a fost, un weekend cu adevarat deosebit din doua motive, intalnirea cu Mihai si un munte mare, serios, cu zapada si crevase si ce e mai interesant, al 2-lea ca altitudine pentru mine si primul pentru Mihai. Ne-au iesit foarte bine toate chiar asa din scurt cum a fost nevoie sa le planificam. Urmatorul weekend cand Mihai era inca in state a venit in San Francisco la mine si am facut impreuna un maraton; cel mai popular din zona. Despre asta insa altadata.

mai 31, 2011

Maroc partea I / III : muntele

Despre excursia recent terminata in Maroc sunt mult mai multe de zis decat imi va permite timpul zilele / saptamanile astea si asta pentru ca m-am intarziat cu prea multe pe perioada asta. Totusi nu ma abtin sa scriu acum, si voi structura toata povestea in 3 parti: partea I legata de muntii pe care i-am cucerit acolo, partea II cu drumul pana la si mai ales desertul / erg-ul pe care le-am vazut, si ultima parte cu restul obiectivelor pe care l-am vizitat si mai ales oceanul Atlantic.


Intro

Am inceput sa vorbim ipotetic de Maroc de vreo 2 ani cred, cand nu ne ieseau planurile cu Iran / Damavand, si pe rand au fost cativa oameni potentiali la echipa. Cel mai bine s-a potrivit acum sa mergem cu bilete de avion cumparate de mult timp, si in echipa urmatoare: eu, Lucian, Alex (coleg de facultate de-al meu din anu 2), si Monica, impreuna si nu numai am facut si destule pregatiri de mai multe feluri. Din pacate Alina n-a mai putut veni si ne pare rau pentru asta. Ne gandeam la Maroc pentru ca stiam ca are o multime de obiective turistice printre care cele mai importante Muntii Atlas, care cu varful Toubkal de 4167m ating cel mai inalt punct din Africa de Nord, desertul, oceanul, si pe urma am descoperit si multe altele in drumul dintre astea mari. Alt motiv a fost costul redus al biletelor de avion, aproximativ 200$ dus-intors cu escala la Madrid, asta daca sunt luate din timp. In Maroc mancarea si alte lucruri necesare sunt oarecum mai ieftine decat in Romania, insa nu cu mult mai mult, si variaza de la o zona la alta, plus ca aproape orice se negociaza (atentie preturile cu care incep vanzatorii sunt deseori si de peste 10 ori mai mari decat ce au acceptat de la noi in final), se accepta de multe ori chiar si schimburi etc.


Plecarea si acomodarea

Am fost mai toti pe fuga in ultimele zile, fiecare cu diferite treburi, dar am reusit sa plecam cu tot ce era nevoie spre Bucuresti cu trenul, unde ne-am intalnit in aeroport si cu Lucian, completand echipa. Niste buni prieteni de-ai lui Luci care au mai fost in Maroc au venit si ne-au ajutat cu sfaturi si harti pentru care le multumim.

From Maroc 2011

in aeroport Baneasa

Inca din seara plecarii au inceput intamplarile amuzante, Alex uitandu-si un cutit in bagajul de mana, in Madrid am stat aproape toata noaptea in aeroport, chinuindu-ne sa dormim, iar spre dimineata am luat avionul spre Marrakech, unul din cele mai importante orase ale Marocului, care era pozitionat bine pentru accesul in zona cea mai inalta a lantului Muntilor Atlas. Cum am aterizat pe continentul African multe lucruri au inceput sa se schimbe brusc, si aveau sa ramana asa pana la intoarcere. Ne-a speriat si mirat in primul rand ploaia, apoi Daciile Logan, camiliele, multimea de oameni insistenti sa-ti vanda orice, sau sa te ajute pentru vreun euro, etc.


cursa Madrid – Marrakech de la easyjet ajunge si la mai putin de 20 euro dus-intors

Luam autobuzul rapid spre piata principala Jemaa el-Fnaa, de unde trebuia sa facem cumparaturi si sa gasim rapid un grand taxi (taxiuri de distanta mai mare) care sa ne duca pana in ultima localitate din munti. In piata in primul rand schimbam bani, cate vreo 100 euro fiecare. Valuta lor, dirhamul, valoreaza cam 0.4 RON. Ma loveste ideea sa merg in centrul pietei sa vad cobrele incantate de muzica marocanilor care era deja enervanta, pana sa ajung acolo ma trezesc cu cativa serpi la gat si un marocan dubios care nu respecta in nici un fel spatiul personal, care incepe sa-mi faca tot felul de descantece, poze, urari de noroc etc. Apoi zice ca 200 dirhami nu e mult pentru good luck, sex, family, si alte lucruri pe care si le-ar putea dori turistii, eu dau 20 si acum mi se pare oricum mult, dar ce poti negocia cu omul in timp ce ai serpii lui in juru gatului .. apoi din piata mai luam niste fructe uscate ca erau de tot felul.

Ne grabim cu autobuzul pana la statia grand taxi-urilor, unde gasim si un supermarket de la care cumparam o gramada de mancare pentru cele 3-4 zile in munti ce urmau, negociem mult ca sa ajungem la 250 dirhami in loc de 300 si reusim, apoi plecam. Majoritatea grand-taxi-urilor circula cu 6 pasageri in afara soferilor, desi sunt niste masini normale ca dimensiune, toate de aceeasi culoare si marca mercedes.

Ajungem in Imlil ultima localitate din traseul spre varf, aici cumparam un primus nou si butelii, si in cautarea unui loc de cort suntem acostati de un marocan care ne cheama la el, si datorita ploii acceptam, insa stam tot la cort pe terasa lui. Pentru ceva bani ne face de mancare traditionalul couscous, se merita si ceaiul si camerele in care mancam au un specific aparte. Satul arata deosebit, printre altele si datorita altidudinii de aproximativ 2000 m la care se afla. La 5 dimineata ne trezesc rugaciunile de la moscheea de la cativa metrii de noi. Dormisem destul de bine insa, si dimineata avem noroc sa nu mai ploua.


parte din Imlil prin ceata, gazda noastra era fix langa moschee


Brahim Ben Mohamed, gazda, ne serveste cu ceaiul traditional


couscous


luam masa povestind aventuri cu niste australieni

Dimineata plecam nu foarte devreme, pentru ziua de azi fiind planificat doar traseul pana la refugiu, adica de la 2000m la aproximativ 3200m , estimat la vreo 5-6 ore, cum am facut si noi. Toata lumea pe traseul asta merge fara ruscaci mari in spate deoarece sunt destul de ieftini magarii, noi insa suntem cu mult mai tineri si ambitiosi ca media si ne descurcam bine asa. Peisaul este spectaculos, avem ceva probleme cu traversarea unui rau fara pod, iar spre 3000m apare si zapada.


sunt doua refugii, noi punem cortul langa cel mai ieftin. Am platit pentru asta putin, dar ne-am folosit si de bucatarie


spre seara apare grindina

Principala grija pe care o avem cand mergem la culcare este vremea de a doua zi, care speram sa ne permita sa facem varful Toubkal, cel mai inalt care e insa putin mai usor si aproape.


Ziua varfului Toubkal

Ma trezesc la diferite ore, incepand parca de la 5-6 dimineata, insa ploaia de afara si vantul ma face sa aman cu cate o ora de fiecare data. Ceilalti dorm mai profund ca mine, dupa cum stiam ca va fi .. pe la amiaza insa ne cam ajunge si cu ploaia si incepe sa se simta o dezamagire si ingrijorare nu neaparat pentru varf cat pentru intarzierea intregii excursii. Aveam planuri pentru fiecare zi aproape, pana la plecare. Cei de la refugiu ne zic ca cel mai probabil vremea proasta va mai dura cateva zile. Nimeni nu pleaca la deal, majoritatea incep sa se duca la vale. Noi mancam, jucam carti cu un pachet „imprumutat” de prin refugiu, mai discutam cu oamenii, etc. Pe la ora doua totusi intr-o aproximativa pauza de la ploaie ne luam inima in dinti si plecam imbracati bine, astfel incat sa avem ceva uscat si la intors totusi. Ziceam eu sa nu stam ca ne sta norocul, si s-a potrivit. Dupa vreo jumatate de ora apare si seninul, din doua motive, castigam altitudine si vremea chiar se imbunatatea. Traseul nu e greu si coltatii inchiriati de la Brian de jos din Imlil se dovedesc inutili.


plecarea „curajoasa”.. suntem singuri care pleaca si sefu refugiului zicea ca vom ajunge maxim in nu stiu ce pas


zona oarecum expusa unei pante mai intinse, zapada e insa moale


pe versantii stancosi se vad adevarate cascade de zapada


vantul batea destul de puternic mai ales la rafale


se simte totusi oboseala si mai oprim din cand in cand


dupa ce ajungem pe creasta se vede in apropiere si varful, marcat cum stiam de o piramida de metal


suntem pe varful Africii de Nord, la 4167m Toubkal


la coborat merge putin fundeni


se mai luminase si la refugiu

La refugiu facem una din cele mai bune investitii din toata excursia sau viata noastra, platind vreo 10 dirhami pentru un dus cald, apoi mancam, ne mai organizam. Toata lumea se mira ca am facut varful, fiind singurii in ziua respectiva care am ajuns sus, iar intr-o zi normala ajung sus aproximativ 30-50 oameni.. suntem si noi bucurosi si ne simtim bine. Planificam al doilea varf pentru ziua urmatoare cu trezire mai devreme, pe la 5. Eu seara ma amuz pe o chestie interesanta, vedeam stelele ciudat. Noaptea insa pe la doua cand deschide Monica o frontala nu mai e deloc amuzant momentul cand incep instant sa lacrimez si ochii ma ustura foarte tare. Pana dimineata ma trezesc de cateva ori si de fiecare data orice sursa de lumina, inclusiv luna care batea pe cort, stele etc imi provoaca o durere puterinca la ochi.


Ziua varfurilor Timesguida si Ras Ouanoukrim

Dimineata imi spune Lucian ca a avut un coleg care a orbit temportar, 3 zile, tot asa pentru ca a mers prin zapada pe soare fara ochelari, si ma sperii putin, dar dupa ce apare lumina imi revin treptat, poate si datorita pastilelor de la Monica. Oricum ochelarii de soare nu i-am mai scos toata ziua, fie ca era lumina sau intunecat bezna. Treaba asta ne intarzie destul de multe ore, iar refugiu se goleste de pe la 5-6 dimineata cand o multime de oameni pleaca dar spre Toubkal, pe care nu l-au putut face ieri. Plecam si noi pe la 10 pe o vreme excelenta (din pacate prea mult soare pentru mine mai ales), spre muntele Ouanoukrim cu cele doua varfuri ale sale, Timesguida de 4089m si Ras de 4083m. Traseul e ceva mai lung si cu o portiune mai tehnica pe care o abordam diferit la urcare fata de coborat, iar vantul mult mai calm.

Ne intoarcem foarte multumiti de faptul ca am reusit sa facem toti toate cele 3 varfuri de peste 4000m, ajungem la refugiu unde ignoram oboseala si facem rapid mancarea si bagajul pentru a pleca spre Imlil. Initial ne insoteste ploaia si ceata care se mai retrag spre vale, noi cam murati si obositi visam sa ajungem mai rapid la cazarea din Imlil. Acolo fiind constransi negociem ceva mai prost, dar nu mai stam la cort, ne spalam cateva haine, mancam iar ceva traditional.


Alex coboara in sandale


berber

A doua zi vreme e superba si facem iar poze de pe terasa lui Brian, hainele sunt mai ude decat erau seara dinainte cand le-am pus la uscat, nu avem timp si fugim rapid la vale unde iar negociem un taxi, tura asta stam toti 4 in spate iar bagajele le inghesuim cu greu in portbagaj. Ajunsi in Marrakech incepem sa cautam masina de inchiriat cu care urma sa incepem urmatoarele aventuri, despre care voi povesti zilele urmatoare.

Etapa montana din excursie a fost dupa mine cea mai frumoasa, desi vremea nu a tinut intotdeauna cu noi, ne-a permis sa indeplinim obiectivele toti 100%. Am parcurs aproape 40 km in total, insa in mai multe zile.


in grand-taxi la plecare

Track-uri GPS:

Imlil to Neltner Refuge

Neltner to Toubkal (4167m) & back

Neltner to Timesguida & back

Neltner to Imlil

decembrie 4, 2010

Inceput de iarna in Bucegi

Desi inceputul a fost mai mult calendaristic, prima zi a turii fiind 1 decembrie, pe cand vremea s-a prezentat putin mai blanda decat ne-am fi dorit.
Important e pentru mine ca s-au inceput turele de iarna, de care vorbeam si pe care le doream de atat timp. Diferite probleme si amanari au facut ca asta sa fie prima. Plecarea marti seara evident pe fuga cu bagajul facut in graba, puncte culese si aruncate aleator pe GPS. Oamenii : eu, Lucian (care avea sa stea o singura zi, 24 ore, cu noi), si Titus care a avut timpul si dispozitia de a ma insoti. Bucegi pentru ca Meridionalii conveneau mai mult cu planurile de dupa ale lui Lucian, Craiul din planul initial fiind refuzat de Titus.

Trenul de noapte cu legaturi dubioase in Ploiesti a avut intarziere pana la 190 minute, datorita poleiului (?). Intrati tarzior in traseu, pe la 12-13, plecam rapid din Busteni spre Gura Diham – Diham – Malaiesti. Lapovita, chiar ninsoare si zapada ne intampina inca de la inceput si asta ne bucura. Pe la Diham incepe si vantul sa bata mai puternic. Acolo ne incalzim putin, si alegem traseul cel mai usor pentru a ajunge la Malaiesti : cruce si banda albastra. Pe urcare Titus merge tot mai bine, iar noi ramanem putin in urma, ne regrupam insa rapid. Pe culoarele de avalansa dinaintea cabanei gasim urme clare de urs pe putina zapada prezenta. Ajungem aproape pe lumina.

Cabana e pustie, intram in ea si cu greu casim cabanierul, bucatareasa etc. Ne culcam devreme, fara planuri prea clare pentru a doua zi.

From Bucegi 2010


la Diham


urmele de urs

Dimineata vremea e frumoasa iar Lucian pleaca grabit pentru a ajunge la timp in Sibiu. Noi hotaram sa luam traseul prin Hornul Mare pentru a ajunge la Varful Omul, cu intoarcere posibila prin Tiganesti. Ne gandim evident si la o varianta extrema in care am ajunge pana la Babele dus-intors intr-o singura zi. Plecam pe la 9 dimineata si urcam incetisor spre horn. La distanta vedem 2-3 capre negre, eu le vad pentru prima oara in culoarea inchisa specifica anotimpului. Nu e multa zapada si pana la intrarea in horn merg fara parazapezi. De acolo incepe ceva mai greu, zapada adunata la un loc si abrupt. Singura portiune mai intersanta de care ne bucuram din plin.


plecare lui Lucian


caprele


panta si zapada cresc inainte de intrarea in horn

Dupa horn intram pe platou, unde nu avem vizibiltate completa insa desulta pentru a observa ca zapada e doar pe alocuri. Doar vantul e mai puternic. Ajungem rapid si pe varful Omu, unde aspectul aduce mai mult a iarna. Cabana e incuiata, intram la meteo unde de-abia dupa ce ne punem putin la masa vin meteorologii. Spun ca nu se asteptau deloc la vizitatori. Ne racim iar afara vantul se inteteste. Ne imbracam ca pentru ce e mai rau si iesim, pregatirile speciale s-au meritat. Nu mai avem timp decat de intoarcere pe un traseu putin ocolitor. Pentru aproape o ora avem parte si de ceva mai serios, vant foarte puternic.

La horn continuam drumul inainte pentru a alege alt traseu, dunga rosie + galbena, si a vedea si caldarea Tiganesti. Coboram in ea insa prin alt horn care scurteaza traseul insa nu e marcat. Judecam destul de mult, zapada e mare in horn si panta abrupta, insa sunt mai multe culoare si stanci mai mari care ne fac sa ne gandim ca nu e chiar un culoar pentru avalansa. Ajungem jos in caldare fara emotii mari si vedem imediat si traseul marcat, care ocolea semnificativ ca distanta. Ne schimbam putin dar restul traseului se parcurge mult mai rapid decat ne asteptam. Coboram la Malaiesti in 9 minute o distanta estimata la 45. Poate am gresit ceva la cronometrat, insa fata de ziua precedenta ajungem chiar pe lumina. Dupa ce mancam si terminam lemnele de foc, adormim instant.


aici ne despartim de marcaj. dunga galbena e destul de tehnica dupa cum se vede, lanturile ingropate in zapada


caldarea Tiganesti in spate

Pentru ultima zi traseul era iar neclar, dimineata cu harta in fata alegem dunga/crucea rosie care coboara spre Busteni, cu posibilitatea de a urca si pe Bucsoiu Mare – Omu – coborat prin Valea Cerbului. Traseele astea sunt interzise iarna dar acum zapada e foarte putina. Cand ajugem la intersectia la care trebuia sa alegem traseul spre Bucsoiu, ne speriem putin de marcaj dar alegem sa continuam. Nici ploaia / ninsoarea / grindina nu ne opresc instant, insa primele pasaje mai expuse si tehnice ne intorc. Ocolisul adauga cam o ora jumate la traseu, dar restul merge constant si rapid, insa e destul de lung si in zonele mai joase apare iar ploaia. La Gura Diham peisajul e mult mai deprimant decat acum 3 zile la urcare, nu mai e deloc zapada ci doar balti si o ploaie marunta .. ne ia un camion pana in Ploiesti si acolo legatura rapida spre Iasi. Ajungem parca prea devreme acasa si putin nemultumiti ca s-a terminat cam rapid, fiind si destul de departe Bucegi ar fi meritat macar patru zile. Insa vremea si conditiile nu ne-au mai permis sa stam.


curcubeu


cabana de vanatoare, ultima abatere de la traseul marcat


tura de inaugurare a GPS-ului pt ture de munte (nu ciclism); si-a facut treaba perfect

Astfel a decurs prima tura de iarna, dificila doar pe anumite portiuni. Traseul urmat a fost:

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.