Iaşi Outdoors

August 6, 2014

Mount Whitney

La aproape un an de la ultima postare revin fara prea multe introduceri cu o tura recenta de weekend, dar memorabila oarecum. In perioada de absenta n-am facut prea multe ture, cel mai mult s-ar remarca cateva competitii de ciclism spre finalul 2013 sau chiar februarie 2014 de care n-am spus aici, si iesiri la munte care se rezuma la cateva ture de toamna / iarna. Suspect de putina activitate intr-o perioada in care ar fi trebuit sa fiu mai liber sau poate mai organizat (primul an la doctorat). Mai mult mi-am pierdut obiceiul de a scrie pe blog, dar sa vedem ..

Despre tura pe Mount Whitney sau ‘muntele Whitney’ nu cred ca mai e nevoie sa zic ca are loc in afara tarii, si iar in California unde sunt acum pentru o perioada scurta pe timpul verii. Sacrificiu din punct de vedere sportiv al sezonului de competitii de ciclism si alergare montana din Romania de care eram mai interesat dupa anul trecut cand am participat prima data, si care este in plina dezvoltare. Insa asta e, sunt aici acum si ma ocup de iesiri in timpul weekendului si cat pot in saptamana. Am inchiriat si o cursiera destul de slaba tehnic, dar suficienta pentru iesiri de antrenament cum planuiesc sa fac, fara pretentii prea mari.


Dar sa revenim la tura. Planuiam sa fac Whitney cat am fost aici la full-time, timp de aproape un an jumtatate. Cred ca am avut asta trecut si la planuri pe viitor la profilul de pe carpati.org, insa atunci nu m-am organizat din timp sa aplic pentru permis si mai mult de atat aplicatiile trec printr-o loterie la care ai mai multe sanse sa fii refuzat decat sa primesti permis. Anul asta au fost in jur de 11 mii aplicatii pentru tot anul si doar 4 mii au fost satisfacute. Acum insa poate cu ajutorul anturajului sau a ce am mai aflat de la cei care au fost, am ales sa merg fara permis fara sa-mi pun prea mari probleme. Amenda nu era asa mare astfel incat s-a meritat oricum. Traseul nu e pazit si n-am intalnit sa fie verificat cineva pentru permis, desi mai toti aveau etichetele respective agatate de rucsac conform ‘regulamentului’.

Ce face ca muntele asta sa fie atat de cautat este faptul ca el are cea mai mare altitudine din SUA mai putin Alaska, sau ‘contiguous united states‘ desi el este in fine mai inalt si decat Mauna Kea din Hawaii. Desi sunt destul de multi munti peste 4000 m, dintre care pe cativa dintre ei am fost in trecut, Whitney atinge recordul cu 4421m. Poate si mai popular il face faptul ca este foarte accesibil, fiind la distanta de 16 km de ultima parcare care se afla la 2600m altitudine. Sau chiar mai putin, pe o ruta mai tehnica la care insa nu ne-am incumetat. Destul de accesibil si pentru ture de o singura zi – dupa cum se prezinta si pe wikipedia in jur de 12 si 18 ore.

Ce nu a fost asa usor pentru noi a fost sa ajungem acolo, drumul cu masina ne-a luat vreo 10 ore din San Francisco, plecand vineri pe la pranz de la munca si ajungand la hotel noaptea tarziu, in Lone Pine, localitatea cea mai aproape de intrarea in traseu. Dupa vreo 4 ore de somn am plecat cu masina iar dupa vreo 20 minute am ajuns la parcarea de unde incepe cararea. Eram 5 in total fiecare avand experienta oarecum si stiam ca vom merge relativ separat. Eu am facut echipa cu Adrian si la inceput cu Eugen, Laurentiu a mers de la inceput inainte cu obiectivul de a urca de doua ori. Am plecat pe la 5:20 si am mers foarte bine pana sus, ne-am separat de Eugen dupa cateva ore si pana sus nu am simtit prea puternic atitudinea. Am intrecut continuu o multime de oameni care erau foarte bine echipati, insa nu pareau sa aiba cine stie ce antrenament sau poate mergeau cat de sigur se putea. Traseul nu e deloc expus sau tehnic, rareori e cate un abrupt in partea dreapta sau stanga. Peisajul destul de urat si secetos mai ales pentru mine care m-am saturat de genul asta de zona, doar cateva lacuri mai frumos colorate imbunatateau cumva. Mi-a amintit mult de George Creek, si foarte normal acest lucru pentru ca este foarte aproape. Aici insa cararea foarte bine amenajata facea lucrurile infinit mai usoare, iar noi am profitat din plin de asta. Sus pe varf am oprit si am facut mai multe poze cu steagul inclusiv, si am inceput coborarea.

From Mount Whitney

undeva pe drum la dus


dimineata la 5 in hotel


unde incepe poteca


dupa rasarit, in zona in care era padure (destul de rara si restransa)


privind aproximativ spre varf


poteca ..


destul de cald (desi pe varf erau aproape 0 grade nu se simtea),
insa periculos cu soarele (crema era obligatorie)


Laurentiu cobora deja cand noi eram la vreo 20 minute de varf
suparat ca nu a facut diferenta mai mare


desi nu avem permis ne-am inregistrat victoria :p


refugiu pe varf
dupa cum se vede destul de aglomerat sus si tot felul de oameni

La intors dupa vreo jumatate de ora ne-am intalnit cu Eugen care avea sa ajunga pe varf si pana jos fara probleme dar mai incet. Dupa sunt doua sectiuni relativ foarte mici de urcat la intoarcere, pe care le-am luat din entuziasm poate prea rapid. Atunci am inceput sa simt o durere de cap mai mare (era ceva de la inceput dar nu cine stie ce), si apoi oboseala tot mai puternica. Dupa ceva timp a devenit aproape insuportabil, foarte clar efecte ale raului de altitudine, durere de cap, ameteala si oboseala, inclusiv o durere de masea ceva mai tarziu. Toate astea au contribuit atat de mult incat a fost necesar chiar sa fac o pauza mai mare de vreo 15 minute, si am ajuns ca la coborat sa facem tot aceelasi timp ca si la urcare, vreo 5 ore jumatate. In schimb am ajuns cu bine jos. Eu mi-am revenit foarte greu si doar dupa vreo 4 ore, doar atunci cand am luat doua pastile ibuprofen. Revenirea a fost insa brusca (dupa pastile), si am dormit foarte bine noaptea. A doua zi am fost bucuros dimineata pentru ca imi revenisem complet si pentru ca ploua, n-am mai vazut ploaie de cand sunt aici, de vreo luna. Intorsul a fost destul de urat alte 9 ore de stat inghesuiti in masina, cu singurul avantaj faptul ca am trecut iar prin Yosemite. Deja la doua zile dupa ce am revenit, nu mai simt decat febra musculara la gambe care incepe sa dispara si ea.


amandoi ametiti la intors


a doua intalnire cu Laurentiu care a urcat a doua oara pana pe la 4000m, oricum impresionant


in sfarsit aproape de parcare
ultimele ore au fost chiar grele pentru mine si m-am bucurat mult sa ajung


a doua zi in pasul Tioga, Yosemite

Inregistrarea mea pe strava.
Cam asta a fost cel mai interesant weekend de pana acum. Am mai fost pe la inceput la Lake Tahoe, unde am facut un hike scurt si ceva kilometrii pe cursiera. Sper sa mai am timp sa scriu in curand si de asta si alte care au ramas restante. Ca planuri de viitor pe aici a ramas in mod special Lyell din Yosemite, unul din motivele pentru care am revenit in California (varf pe care l-am incercat in 2010 si 2012 si n-am reusit niciodata sa ajung sus). Si in rest, cat mai multe ture relativ normale pe bicla…

August 15, 2013

Rarau si Giumalau cu MTB

O tura destul de scurta de doar doua zile in Rarau si Giumalau care a avut loc acum doua saptamani. Ne gandeam si la varianta de a merge in Bucegi, pentru noua sosea asfaltata; dar limitati de timp am ales tot muntii Rarau la care puteam ajunge mult mai rapid. Am fost cu masina si exclusiv pentru ciclism, desi Adrian era pe cursiera si asfalt, iar eu cu Lucian pentru MTB si drumuri pietruite si chiar paduri. Zona respectiva permitea ambele stiluri, insa noi am exagerat putin.
Doritor sa fac un traseu nou, am ales ‘din satelit’ (de pe Google Earth), un traseu salvat in GPS care urca pe varful Rarau din Campulung insa prin Slatioara, ocolind mai mult si ajungand in final in partea estica a zonei fara padure din varful Raraului. Singura problema era o portiune destul de scurta despre care nu eram sigur daca are drum, la finalul unei vai lungi care dinspre Slatioara se indreapta ca directie exact spre capatul poienii. La fata locului traseul a fost bun pana si putin dupa Slatioara, am urcat un pas frumos si am ajuns intr-o localitate destul de izolata si pitoreasca. Mai departe insa, drumul a devenit tot mai prost pana cand incet incet a disparut si s-a confundat cu albia unui rau. Eram pe valea pe care trebuia, si totul era inca aproximativ decent..


in parcare in Campulung unde prima data a trebuit sa-i repar pana lui Lucian
obs: nu e frumos sa vii in ture cu pene (chiar daca aerul se pierde treptat .. )


urcand ‘pasul’ inainte de Slatioara


drumul din valea cu directia buna care insa devenea treptat inexistent

Lucrurile s-au schimbat insa brusc imediat dupa o zona cu un morman mare de pietre pe care a trebuit sa urcam. A mai fost poate carare putin timp dupa sau nu, nu ne-am putut da seama. Directia o stiam pentru ca urma cursul apei si aveam traseul inregistrat pe GPS, insa inaintarea era tot mai anevoioasa. Mergeam pe albia raului cu greu, iar la un moment dat am fost nevoiti sa urcam in dreapta lui, printr-o padure deasa si neumblata, lovindu-ne de o gramada de crengi mici la nivel cu solul; totul pe o panta abrupta pe care urcam. Ar fi fost urat si greu aici de mers si fara bicicleta, dapai cu un 29’er in cazul meu. Singurul lucru care ma incuraja pe mine era faptul ca stiam ca distanta asta nu are cum sa fie prea lunga. Timpul petrecut pe ea insa, a fost mai mare fata de ce ma asteptam si de-abia dupa aproape doua ore de chinuit am ajuns la o poteca buna, care mergea pe curba de nivel si iesea in final in poiana de sus. Si aici ne-am ratacit putin pe la o stana pana am gasit un drum mai bun, pe care iar am avut parti prea abrupte care la oboseala acumulata nu mergeau facute pe bicla; insa totul era mult mai bine. Am ajuns pe intuneric in varf – si ne-am intalnit cu Adrian care a venit cu masina si ne-a adus corturile pe care le-am pus dupa o masa buna. Adrian a facut intre timp de doua ori pasul Rarau pe partea asfaltata care vine din Pojorata, pe cursiera, si a adus si masina sus. La el singura problema a fost ploaia torentiala care l-a prins si l-a udat complet. Noi am scapat de ea in padurea foarte deasa in care cat timp a trecut poiaia – destul de scurta aici – am fi zis ca e noapte deja.

Inregistrare strava – nerecomandat pentru portiune de pushbike.


si aici inca era binisor


vorbind cu Adrian la telefon, ii spunem ca intarziem


desi nu stiam asta, aici eram la cativa metrii de un drum decent


ajunsi la destinatie, langa salvamont unde am mancat si am pus cortul

A doua zi ne-am dezmeticit mai greu si n-am plecat prea devreme. Planurile mele initiale de a mai explora ceva prin muntii Bistritei au fost spulberate. Stiam ca sunt ceva zone unde nu eram sigur de drum – si dupa experienta de ieri am renuntat categoric. Nici nu mai aveam mult timp, asa ca am facut clasic, ce mai facusem eu cu cativa ani inainte : am coborat in Chiril si am urcat Giumalaul; iar apoi am coborat super-abrupt pe un drum de stani; pana la soseaua din Pojorita. Am ajuns nu mult timp dupa Adrian, care insa a facut in ziua asta un traseu mult mai greu : pasul Mestecanis pe ambele parti, pasul 3 Movile si iarasi pasul Rarau. Ne-am intalnit toti cu bine la ‘meniul zilei la 7 lei’ – unde am mancat si ne-am linistit putin; pentru ca apoi sa incarcam iar biclele in masina si sa o luam spre Iasi.


coborand dinspre Rarau spre Chiril


si eu


la deal, dinspre Rusca spre cabana si apoi varful Giumalau


cam obositi ..


frumos la cabana, si multa lume pe creasta


inca putin pushbike pana pe varf


pe varful Giumalau


pante foarte abrupte la vale

Din pacate n-am inregistrat tot traseul pe GPS, lipsind coborarea de pe Rarau : strava ; atentie la coborarea de pe Giumalau : o prima parte este foarte abrupta, GPS-ul mi-a aratat si panta de 55% desi sigur nu era chiar atat; insa oricum e destul de dificil cu 3 km de peste 18% panta medie. Nu ma mir ca dupa cateva zile aici in Iasi frana mea pe fata a cedat si acum trebuie sa-i schimb placutele.

In final o tura interesanta si nu chiar atat de rea pentru mine; din care am invatat ca nu e bine sa ghicesti un drum din satelit de acasa pentru ca s-ar putea sa ajungi sa cari bicla prin paduri si pante destul de urate; si asta sa dureze mult mai mult si sa fie mai neplacut decat te-ai astepta. Despre coboratul de pe Giumalau nu-mi pare rau, cred ca acum cativa ani cand l-am mai facut am ales o varianta mai domoala dar a fost interesanta si asta – am invatat ceva posibil util in timp de concurs; si per total a mai fost fain ca am fost toti 3 si am facut diferite tipuri de plimbari cu bicla.

Iulie 24, 2013

Shasta 4322m, Crater Lake si Lassen

Probabil una din ulimtele iesiri nementionate din trecut si mai sigur cea mai importanta. Mai mult este si aproape singura iesire din state importanta despre care n-am povestit, si cel mai lung concediu pe care l-am avut acolo in toata perioada : 9 zile, 2 weekenduri legat cu zilele libere dintre, 2 zile sarbatori nationale – thanksgiving si 3 luate din concediu. Plecarea sambata pe 17 noiembrie cu masina de acasa, urmand sa vedem mai multe obiective si mai important 2 parcuri nationale si Shasta, pana si dupa la granita Californiei cu Oregon.


Crater Lake National Park
Am inceput cu ce era mai departe, asa ca prima zi a fost un condus continuu, pana in Oregon unde am intalnit zapada si temperaturi mai mici. Am campat intr-un loc oarecum interzis intre niste case mobile, iar a doua zi ne-am continuat drumul pana la Crater Lake National Park. Aici am stat aproximativ doua zile dar vremea nu ne-a lasat sa vedem peisajul, fiind tot timpul innorat. Am facut insa amandoi – eu si Titus – un hike sustinut pana pe un varf mai important din zona (Garfield & Appelgate mai exact, cele mai inalte de pe marginea craterului). Am vazut putin lacul insa vizibilitatea era redusa.


Applegate Peak – 2477m
Track Strava


(cum arata lacul intr-o zi cu vizibilitate) – poza preluata National Geographic


Lava Beds National Monument
In urmatoarea parte a turei am revenit in California, dar in nord foarte aproape de granita. Nu era un obiectiv principal, dar un ‘national monument’ care parea interesant, si asa a si fost. Am prins vreme mai buna, nu senin insa vizibilitate ok si poate asa au fost si pozele mai interesante.


Pestera luminata. am fost si in cateva fara lumina


Titus intr-un pasaj ingust, cam singurul de asa mic prin care am trecut


Shasta
Acum sa trecem la partea principala a intregii ture, mai ales pentru mine. Observasem Shasta de cateva luni inainte, ca o bulina mare alba pe imaginile din satelit Google Earth si mi-a atras atentia. Un adevarat stratovolcan, asemanator Rainer, insa unul din cei mai din sud din marele lor lant, cu o altitudine mare : 4322m. Era noiembrie destul de tarziu si aveam de gand sa incerc sa urc pe el. Este evident in emisfera nordica asa ca ce aveam in gand era sa fac un 4miar iarna, si asta solo; pentru ca nu am gasit nici un alt coechipier. Am cautat sa aflu din timp ceva mai multe informatii despre cat de accesibil sau periculos este, care sunt rutele cele mai potrivite iarna. Ma bazam in mare parte si cu intalnirea cu padurari de la plecare, care insa n-a mai avut loc.

Localitatea cu aceelasi nume „Mt Shasta” unde am dormit la hotel noaptea dinainte este la aproximativ 1100m altitudine. Cand am ajuns era senin si puteam vedea muntele fix de sub el, imens si singur, cum era de asteptat. Inca il mai vazusem cu ceva timp intainte, de la o distanta impresionanta.


in drum apropiandu-ne de Shasta, vremea se face mai buna dupa cum era anuntat
asta a fost si un motiv pentru care am ales sa mergem intai la Crater Lake, ca sa ajungem la Shasta pe vreme buna


prima data cand vedem muntele


si mai aproape

Inainte de plecare am facut inregistrarea la padurari, insa nu am gasit pe nimeni care sa ma poata sfatui. Era sarbatoare si aveau toti liberi, insa sistemul de inregistrare permitea sa faci asta fara ca ei sa fie acolo, inclusiv plata taxei (parca 20$ din ce tin minte). Am gasit la un magazin de munte si o harta faina care arata si ruta pe care am decis acum sa merg, fiind recomandata iarna : Casaval Ridge. A doua zi ne-am trezit cu noaptea in cap si am urcat cu masina cat de mult s-a putut, pana la intrarea pe poteca, la 2150m altitudine aproximativ.


Casaval Ridge, creasta din partea din stanga pe care urma sa urc
nu stiam cum voi ajunge pe ea exact, traseul intrand initial in valea din dreapta ei
poza facuta din oras de jos


Avalanche Gulch – valea de undeva din dreapta
poza facuta putin dupa intrarea in traseu.

Am urcat initial amandoi, in final Titus mergand destul de bine a ajuns chiar pana aproape de 3000m. Nu am intalnit multi alti oameni, doar cativa in galeata si mai spectaculos niste schiori care au coborat din creasta chiar cand am ajuns noi la ea. Atunci am hotarat sa ne despartim, Titus fiind fara planuri prea mari si fara echipament.


din vale, privind spre sud de unde veneam


schiorii


ultima poza facuta de Titus cu mine

Am inceput sa urc spre creasta in abrupt, pe unde coborasera schiorii. Mi-era putin frica de avalansa mai ales ca mergeam oarecum dupa capul meu. Am luat-o putin dupa niste stanci unde mi se parea mai ok. De frica am mers destul de rapid si m-am cam incalzit si obosit, dar am ajuns sus. De-acum trebuia sa tot urc pe muchia asta, si nu prea puteam estima usor cat mai este, parea totul destul de aproape. Nu s-a dovedit asa pana la urma, si timpul a trecut pe nesimtite. Mi-am facut ceva de mancare dar nu dupa mult timp am pus si cortul intr-un loc pe care l-am considerat bun, pe la 3400m din ce tin minte. Am avut mult timp si am facut niste timelapseuri cu trepied si aparat, care n-au iesit insa chiar asa bine, fiind si prima data.


ajuns in creasta


unele portiuni mai tehnice / greu de ocolit


pranzul cald

A doua zi m-am trezit la rasarit si am plecat dupa ceva poze si o mancare sanatoasa. Am lasat aici cortul si alte lucruri – trepied etc. In primele parti am avut si cele mai grele portiuni tehnice, mai ales ca urmam niste urme care au luat o ruta putin mai periculoasa de pe care m-am intors la un moment dat. De aici din creasta pana jos in galeata nu am mai intalnit pe nimeni, mergand singur pe o suprafata destul de mare, si avand mai tot timpul insa vizibilitate pana jos in oras. Am avansat mult mai greu fata de ce ma asteptam, am ajuns pe ceea ce credeam initial ca e varful dar s-a deovedit a fi insa doar un platou, varful era un alt abrupt mai in spate. Aici vantul era foarte puternic mai ales la rafale, aveam momente la care ma puneam in genunchi si ma opream ca sa ma ma dea jos. Totusi se putea merge destul de sigur pentru ca eram departe de orice vale sau abrupt. Ultimele stanci si denivelari de pe varf mi-au dat oarecare emotii pentru ca nu stiam care exact este cea mai intalta, insa am urmarit gps-ul si cand am ajuns sus mi-am dat seama. Sus era un fel de groapa mica in varf de varf de stanca si munte, ceea ce a fost perfect pentru ca am putut sta acolo cateva secunde si am facut un filmulet. Eram foarte bucuros ca am reusit sa ajung aici, si stiam ca am facut cel mai greu varf cu siguranta – in conditiile si perioada data; de unul singur.


umbra muntelui la rasarit


panorama cu locul de cort, orasul in vale si varful Shastina in dreapta pozei


rasaritul


continuarea traseului pe creasta


corturi si alti oameni – doar in vale


Lassen Peak – cel mai din sud vazut de aici


calare pe muchie


pe aici pe undeva m-am intors putin si am luat alta ruta


sastrugi aproape de varf


pe varf – 4322m solo in noiembrie 😀


panorama in vale, cam asa arata si in celelalte parti

La coborat m-am simtit iar obosit, si de-abia asteptam sa ajung sa trec de platoul de sus dupa care stiam ca vantul va fi mai potolit. De aici se vedea in partea nordica si singurul ghetar cu crevase, in rest erau trecuti pe harta dar aparent acoperiti de zapada acum (in partea sudica, de unde veneam eu). Am ratacit putin si la vale, fiind speriat acum mai mult de avalanse – pe vai de zapada mai adunata intre muchii de dimensiuni mici relativ insa, si n-am avut nici o problema in final. Ajuns la cort si fara sa pot lua legatura cu Titus inca – el plecase cu masina pana in Redwoods National Park – chiar cand a apus soarele, m-am gandit totusi sa plec in continuare. Am strans cortul in timp record (din pacate l-am si gaurit putin cu coltarii) si am luat-o rapid la vale. Stiam ca am aproape o ora de lumina pana sa ajung jos in galeata, coboratul de pe muchie fiind singura parte pe care mi-ar fi placut totusi sa am lumina. N-au fost probleme. Nici jos cand am ajuns, desi lumina soarelui nu mai era prezenta, rasarise luna si vedeam perfect pe zapada. Incercam sa iau legatura cu Titus si Daniel care venea cu trenul in zona si intra in echipa, dar nu prea reuseam. Mai tin minte ca am cazut de doua ori la vale destul de periculos, cu fata in jos, odata mi-a cazut casca si s-a dus foarte mult si rapid in vale, oprindu-se la limita la care inca o mai vedeam, dar am putut s-o recuperez. Am reusit sa iau treptat legatura cu baietii si sa ne sincronizam, si am ajuns in final si la parcare, unde erau cateva masini dar nici una nu cobora in jos, asa ca trebuia sa-l astept pe Titus. Un cuplu de americani mi-au dat un ceai cald, parca ceva de mancare nu mai tin minte. Mi-am facut si eu o supa calda si l-am astepta pe Titus, cu care am coborat pana in oras unde am mancat super-mult si mi-am mai revenit dupa oboseala. Am condus pana in Weed sau Redding unde aveam un hotel, iar noaptea tarziu a venit si Daniel cu trenul.


cortul la intors, aproape de apus

Track Strava


Lassen National Park

Urmatoarea zi am condus pana in Lassen National Park, incurcand drumurile si mergand pe o scurtatura neasfaltata total nepotrivita pentru masina noastra. Am vrut sa vedem atat intrarea din nord cat si cea din sud ale parcului, soseaua dintre ele fiind clar inchisa. La sud, era deschis centrul de informare si am campat aproape de el in zapada.


Lassen Peak ~3100m, dinspre nord


Shasta vazut de la distanta din sud. Il priveam cu alti ochi acum 😀


noaptea, la intrarea din sud

Urmatoarea zi – si ultima din toata tura am facut un hike destul de frumos pana pe un varf din apropiere unde mai mult ne-am jucat insa, dat pe fund la vale, demonstratii de folosire piolet si alte lucruri. Oricum cerul era perfect senin si peisajul super.


sulf


eu si Titus


toti 3 pe un varf


demonstratie de piolet si coltari

Cam asta a fost, cea mai lunga si una din cele mai complexe ture pe care le-am facut in state. Cel mai important pentru mine a fost Shasta, pe care imi pare rau ca nu am avut coechipier. Nerecomandat solo insa cam asta era una din principalele probleme acolo – mi-era greu sa gasesc oameni cu care sa ma potrivesc la ture, mai ales ture de munte si mai ales de iarna. Oricum asta clar ca s-a meritat din plin. De atunci n-am mai ajuns la 4000m si cred ca nici 3 mii, insa in curand asta se va schimba 😉

Iunie 15, 2013

Transalpina 2013

Dupa aproape 7 luni de absenta revin cu cea mai recenta tura facuta, din fericire nu si singura din aceasta perioada. Pana in primavara am ramas tot in California unde au mai fost ceva iesiri, mai mult tomana. In vacanta de iarna am venit in vizita in tara, pentru ca peste vreo doua luni sa ma intorc definitiv, sau cel putin pentru o perioada mai lunga. Ar fi mai multe de povestit de acolo, toamna am facut o tura mai lunga in munti, pana in Oregon, apoi am stat prin apropiere dar am participat la cateva concursuri de ciclism locale de amatori. In vacanta de iarna nu am stat doar in Iasi, am fost si pe Ceahlaul clasic, iar acum de cand sunt aici am facut deja doua ture la munte. Despre toate astea sper sa am timp sa scriu mai mult sau mai putin detaliat, unele din ele merita din plin, macar ca sa imi amintesc si eu de ele, mai ales in perioada asta lunga – sa zicem de jumatate de an, in care totul se imparte intre aici si acolo.


Dar acum am sa povestesc despre cea mai recenta iesire din care m-am intors acum 3 zile. O tura de ciclism de sosea de intensitate mai mare, cu transport si cazare mult mai comfortabile fata de ce eram obisnuit pana acum. Au fost mai multe ocazii pentru care s-a facut tura asta, in primul rand cupa Max Ausnit din Lugoj, plecarea lui TVA (ultima tura a lui aici inainte de plecarea pe perioada verii); Transalpina a ramas neparcursa de cand a fost asfaltata complet, si pur si simplu nevoia de o iesire putin mai lunga, dupa toata perioada de stat aproape doar in Iasi.


Oricum, am plecat vineri pe la ora 11 din Iasi, cu un logan inchiriat pe care urma sa-l conduc doar eu (Adrian avea carnet de doar o saptamana si nu putea conduce masini inchiriate, ca altfel ar fi fost mai potrivit 🙂 ). Am parcurs fara incidente cei 650 km pana in Lugoj, am mers pe doua autostrazi foarte scurte din pacate, cu multe opriri si bruscari de motor dar fara alte probleme. Ne-am cazat rapid ca sa ne odihnim pentru concursul de a doua zi.


prin tinutul Secuiesc

Sambata dimineata am luat micul dejun si am plecat rapid, urma sa descarcam si sa scoatem biclele inghesuite cu greu complet in interiorul masinii (3 oameni + 3 cursiere) si aveam de asamblat. Am ajuns in parcarea de unde se dadea si startul si ne-am echipat rapid prinzand la limita startul. N-am avut timp de incalzire. La sfatul lui Adrian am incercat sa fiu cat mai in fata la inceput, am reusit asta pana la primul deal care venea rapid, una din cele mai mari urcari de pe traseu. Aici am tras cat am putut eu si am ramas intr-un pluton de nivel oarecum similar cu al meu, cu cel putin doua grupuri in fata (profesionisti, legitimati si sigur alti amatori mai buni ca mine). Pe prima coborare am avut si prima iesire in decor, din fericire fara sa cad, am reusit sa merg pe iarba si pietris vreo 50 metri dupa care sa revin la sosea fara sa pierd foarte multe pozitii. Mai tarziu am vazut si un ciclist cazand in fata mea, am scapat si eu un bidon de apa pe care n-am mai oprit sa-l recuperez, am tras prea tare la inceputul ultimei catarari asfel incat pe urcare iar am pierdut cateva pozitii. Ultimii kiometrii de plat i-am parcurs cu un grup care a crescut treptat, din fericire ajungand din urma grupuri tot mai mici si nu invers. Am dus trena mai mult decat ceilalti membrii din grup, poate chiar cel mai mult, dar am reusit si la sprintul final sa vin intre primii 3-4. Am terminat 88 km cu aproape 1000m diferenta de nivel pe urcare cu o viteza medie de 35.2 km/h, clar un record pentru mine, datorat desigur plutonului si faptului ca era prima competitie mai serioasa (am mai avut ceva in state despre care o sa zic in curand). Inregistrarea mea pe Strava.

Am terminat pe locul 25 din 67 la categoria masculin 18-29, cu un timp de 2:30h. Adrian a terminat cu 14 minute mai rapid, ceea ce conteaza foarte mult in clasament dar el a participat la elite fiind legitimat si mult mai serios in domeniu. TVA a venit si el dupa vreo jumatate de ora, dar fara sa se apropie de timpul limita sau sa aiba vreo emotie cu asta.

N-am mai stat mult si am plecat ca sa am destul timp de condus pana in Novaci, de unde urma sa urcam Transalpina ziua urmatoare.


Masina echipei Tusnad, cea mai competitiva din tara


Adrian la start


Tva pe traseu


Undeva in extrema stanga sunt eu..


Iar eu, acum pe partea dreapta relativ la directia de deplasare..


Duminica am avut prima incercare de a urca cel mai inalt pas din Romania, insa am esuat in localitatea Ranca, cand ploaia s-a intetit si frigul a intrat in noi. Am oprit la un restaurant unde am mancat ceva si am incercat sa ne incalzim, intre timp vremea s-a mai imbunatatit si am avut curajul sa o luam la vale. La deal e mult mai usor de mers pe frig si chiar ploaie, pentru ca te incalzesti; la vale insa nici nu faci efort si mai ales vantul e mult mai puternic. Din pacate toata ziua asta ne-a obosit mai mult fara sa ne bucuram ca am ajuns sus, insa ne-am decis sa mai stam in Novaci o zi.


Timp pierdut cu asambalat si dezasamblat biclele.. un suport ar fi fost util


prin ceata, putin inainte de ploaie


Luni am inceput sa pedalam mai devreme, poate si datorita presupunerii mele conform careia ploaia e in general dupa-amiaza (?). Si am avut intr-un fel dreptate, sau cel putin pana sa terminam noi treaba n-au aparut decat nori tot mai seriosi, dupa un senin perfect dimineata. Ca si in ziua anterioara am plecat eu cu Adrian si TVA dupa noi, si tot ca in ziua anterioara m-am despartit de Adrian la primele serpentine, el plecand in fata evident :P. Eram tot mai obosit dar muzica sau peisajul si vremea mai buna mi-au schimbat dispozitia si am inceput sa pedalez tot mai tare, reusind sa merg putin mai rapid chiar ca in ziua anterioara (undeva cu 2 minute mai rapid pana in Ranca .. deci insignifiant), dar am facut o pauza foarte scurta la o alimentara acolo unde am umplut singurul bidon de apa care mi-a mai ramas si am plecat mai departe. Ultima parte era tot mai frumoasa, deja in gol aplin, deja unde n-am mai fost ziua anterioara, si unde nici nu era asfalt acum 5 ani cand am facut Transalpina pentru prima data pe mountainbike. Imi placea tot mai mult, desi eram tot mai obosit. La vreo 2 km de final m-a sunat si Adrian, si am ajuns si eu dupa vreo 10-15 minute sus. Am coborat foarte putin in partea cealalta mai mult ca sa vad valea din galeata ce stiam ca urmeaza si sa fac niste poze. Apoi ne-am coborat. Pe TVA l-am gasit la intrarea in Ranca, cam obosit astfel incat am oprit iar la restaurant toti si am coborat in final. Nu ne-a prins ploaia si a fost foarte placuta toata ziua, pentru mine, in ciuda oboselii si a ritmului sub nivelul maxim. Strava
Restul zilei am condus pana in Moeciu, renuntand clar la ideea de a face si Transfagaraseanul, din lipsa de timp.


In pasul Urdele, 2145m altitudine


Galeata imediat de dupa pas, in partea nordica


zapada 😀


Tva in Ranca


mai tarziu s-au adunat oarecum norii


Marti a fost o zi de condus aproape continuu, de observat cateva alte pasuri si catarari, si de plimbat putin prin Poiana Brasov, ca tot nu fusesem nici unul pe-acolo. Am ajuns cu bine in Iasi seara, eu bucuros ca n-am avut nici o problema la masina, pe care am returnat-o fara probleme.


Poiana Brasov

Ce ar fi de remarcat:

  • O prima tura de ciclism sosea mai dur combinata cu mersul cu masina pana la fata locului
  • Prima competitie de sosea, si una foarte reusita pentru noi, probabil una din cele mai bune pentru amatori
  • Transalpina in sine, cel mai mare pas din tara, parcurs pentru prima data de noi de cand e asfaltat complet, si prima data la urcat pe portiunea mai grea din sud, dinspre Novaci
  • Tura de plecare a lui TVA, care insa se va intoarce la toamna cu chef de pedalat
  • 5 ani de la prima parcurgere a pasului, schimbat mult acum (asfaltat, pacat ca nu am putut sa vad drumul complet); in cu totul alt stil fata de atunci

Septembrie 21, 2012

George Creek

Mi-ar fi placut mai mult titlul „Mount Williamson”. Dar n-a fost, nici pe departe, n-a fost sa fie. Planul era sa facem un traseu lung si cu multa urcare, intr-un weekend de doar doua zile desi era si mult de condus, si eram singurul sofer. Era echipa buna, mica, si motivata. Mount Williamson, la 4383m este al 2-lea varf ca inaltime din California, si din partea estica e accesibil mai rapid, pe doua rute: Shepard’s Pass, putin mai lunga si circulata, si George Creek, pustie si urata, dar mai scurta. Nu prea ne-am dat noi seama cat de realizabil este, dar tin minte ca am calculat ca avem 20 ore la dispozitie pentru traseu si ca nu sunt mai mult de 20 kilomeri. Inca nu inteleg cum s-a scurs timpul si kilometrii nu, dar plecarea in traseu a fost relativ in plan. Poate am pierdut putin timp in plus pe drumul neasfaltat, inchis in multe locuri, cu masina inchiriata foarte mica, blocata chiar de cateva ori, zgariata, dar in fine am putut sa ajungem foarte aproape de unde se incepe traseul.


Tioga Pass, partea estica


drum inchis


Mount Williamson, 4383m


blocat


pregatiri, si unde am lasat masina

Normal ca dupa vreo 5 minute ne-am pierdut de la carare, revinind apoi si prin prima traversare ad-hoc de rau (va fi un singur rau tot timpul, George Creek). Nu cred ca am mers chiar atat de incet la inceput. Stiu ca am pierdut dupa multe ore, orice carare, si ne-am trezit ca vrem pe cealalta parte fata de rau, unde parea mai bine, dar nu prea era. Apoi invers. Am mai tinut-o asa mult timp, pana cand pe la ora 7 seara am vazut ca nu eram decat la 2700m aproximativ. Plecasem putin de sub 2000, vroiam in 10-14 ore sa spunem sa ajungem la 4300, si eram doar la 2700 dupa vreo 8. Erau boscheti in continuare, se vedea si unde se terminau dar era destul de departe. Probabil fara vegetatie (scaieti cu spini continuu prin care nu ai cum sa treci fara sa te zagarii, ar fi fost mult mai bine, dar ar ramane oricum si grohotisul, toate pietrele care vin la vale cand calci cu tot cu piciorul care a consumat energia de a urca degeaba. Asa ca ne-am hotarat sa ne oprim. Nici asta nu a fost prea usor, nicaieri loc macar cat de cat de pus un cort, asa ca am mers la vale destul de mult, pana am gasit o piatra cam 2×3 metri, oblica si aia, dar mult mai buna decat orice alta varianta. Am mancat, ne-am culcat si am dormit destul de bine, obositi fiind.


nu dupa foarte mult timp, fix pe mijlocul cararii


si insistent


valea ‘vietii’


prin boscheti. macar astia nu aveau spini

Coboratul nu a fost asa de greu, parca ne-a luat vreo 3, 4 ore daca tin minte bine. Masina ne astepta fara probleme unde am lasat-o, probabil ca nu trecuse nimeni nici macar pe la drumul ala de zile sau saptamani. Am gasit un drum mai direct de intoarcere la autostrada, si de acolo dupa putine alte stopuri ne-am intreptat direct spre casa. Am ajuns tarziu, insa nu asa traziu ca alte dati, iar a doua zi am sters putin praful de pe masina ca sa se vada mai putin zgarieturile, am predat-o si iar la munca.


dimineata


si eu


aproape de masina


la intoarcere, in Yosemite, Tenaya Lake, facem si noi o baie


zgarieturi

S-a meritat, nu s-a meritat, dar totusi ma gandesc ca s-ar merita candva sa incerc pe aceeasi ruta, dar cu 3 zile astfel ca sansele sa fie mult mai mari. Neplacut cumva, dar pare totusi o provocare. Plus ca ar fi interesant sigur zona de dupa vegetatie, dupa ce scapi de toti spinii, si poti in sfarsit sa mergi mai rapid. Acolo sus peisajul si mai ales reusita varfului, ar face sa se merite tot efortul.

Older Posts »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.