Iaşi Outdoors

august 21, 2012

Alt Yosemite

Nu in ultimul rand, poate nu cel din urma de anul acesta. Am fost 7 baieti cu doua masini, am plecat vineri dupa munca si dupa ce am inchiriat restul echipamentului necesar, pana in Wawona Campground, care nici macar nu e in parcul national propriu-zis. Am ajuns atat de tarziu incat nu mai era nimeni acolo sa ne numere sau inregistreze, si am si plecat devreme. Oricum ne stiam locul dupa numarul de la rezervare.

Sambata dimineata devreme am trecut pe la Tunnel View iar, din pacate soarele bate dimineata dinspre peisaj asa ca nu prea e ideal pentru facut poze. Devreme am ajuns si la Visitor Center unde am ales un traseu cu stat la cort peste noapte pe North Dome, aproape ca zona de vale si centrul parcului. In schimb a trebuit sa urcam la inceput foarte brusc si pe caldura. Pe la finalul urcarii am ramas fara apa aproape, gandindu-ne cum ar fi sa nu gasim deloc sus. Am gasit in final un rau chiar cand ne asteptam mai putin si am stat o gramada de timp la el. Pana seara am mai trecut o vale am schimbat directia iar dupa ceva timp am intalnit o ursoaica cu doi pui. Noaptea ne-a prins pe un dom, aproape de North Dome, incercand fara success sa coboram spre padure si spre un rau. Mai bine a fost ca am renuntat, nu ca nu am fi putut ajunge la apa dar campingul in varful stancii direct sub un cer senin s-a meritat din plin. Eu am preferat bivuacul, desi erau locuri destule la corturi.

From Yosemite August

Noaptea in Wawona

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

Tunel View, iar

From Yosemite August
From Yosemite August

la plecare dupa o parcare ‘extrema’

From Yosemite August

greu la deal

From Yosemite August
From Yosemite August

‘bucuros’ ca am gasit apa

From Yosemite August

puiul negru, frate-su era mai deschis la culoare

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

toti 7

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

Coulds Rest si Half Dome dupa apus

From Yosemite August

un foc mic chiar pe stanca

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

zone la altitudini mai mari

Duminica dimineata am dat o fuga pana pe North Dome singur, inainte de rasarit. La intors am luat-o cu toti la vale, iar la primul rau am oprit iar ca sa gatim si iar am stat sigur peste o ora, poate doua. Apoi valea a devenit si mai spectaculoasa, cu pereti verticali mult mai inalti fix sub noi. Am ajuns foarte aproape de Yosemite Falls, a 3-la cascada din lume ca inaltime; din pacate acum secata. Chiar pe langa ea am coborat un sir foarte lung de serpentine scurte. La final obositi cu totul, ajungem in vale, ne spalam si mancam ceva rapid ca sa fim gata de drum cat mai repede. Conduc eu prima parte a drumului si iar la iesirea din munti peisajul e deosebit, mai ales ca acum era foarte aproape de apus. Am ajuns bine acasa, cam obositi dar dupa una din cele mai reusite iesiri la munte de vara asta. Cel putin dupa Rainier, as zice ca a fost cea care mi-a placut cel mai mult. Momentan 🙂

From Yosemite August

soarele inca nu a rasarit dar sunt deja oameni pe Half Dome

From Yosemite August
From Yosemite August

unde am campat noi, vazut de pe North Dome

From Yosemite August

noua bascalie

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

pe acolo cadea cascada dar acum e secata

From Yosemite August

seara la iesirea din munti

From Yosemite August

Traseul GPS
din pacate GPS-ul il taie in bucatele : 1 + 2 + 3
vreo 25 km in total cu multa urcare

Reclame

august 18, 2012

Redwoods NP

Trece vremea, trece .. si eu nu mai apuc sa povestesc nimic aici. Nu ca ar fi asta cel mai important: macar am ce povesti. Dar sa trec direct la subiect.
Era pe la jumatatea lui iulie si nu mai tin minte din ce motiv s-a ajuns la organizarea asta, dar vroiam sa vad si Redwoods National Park, sigur dupa ce am fost in Sequoia, unde e cel mai mare, dar nu cel mai inalt, nici cel mai gras, nici cel mai batran copac. Ala cel mai batran de peste 4800 ani este pe aproape de Sequoia, in Inyo National Forest; dar nu e parc national, si e ascuns. Si cel mai inalt copac din lume e tinut secret acum, dar tot era mai interesant de mers in Redwoods.
Mult de condus si s-a nimerit sa fiu singurul sofer. Semi-sofer pentru ca nu am carnet de California si la viza mea ar trebui sa am, dar m-a ajutat Florin sa inchiriez si ii multumesc, nici prea mare riscul nu era, aveam si asigurare, si oricum aveam de gand sa conduc prudent ca intotdeauna. Am plecat de vineri, patru in total cu Laurentiu, Lucian si Andrei. N-am vrut sa conduc prea mult vineri pentru ca oricum sunt obosit dupa o zi de munca, ci sa campam cat mai rapid. Totusi am profitat de ocazie ca sa vedem si Point Reyes, pentru care am ocolit putin. Noaptea ne-a prins pe drun, intre caprioare, sconcsi, ratoni si alte animale (in ordinea asta). Am pus corturile intr-o localitate la marginea unui lac tarziu si am plecat devreme.


e vie!


dimineata

Ne-am plimbat dimineata inainte si inapoi pe la Point Reyes. Am vazut si elefanti de mare (specia de foci care cred ca ajunge la cea mai mare dimensiune), de la distanta, plus alte locuri in care nu fusesem inca. A fost ceata, dar a fost frumos. Ne-am intins cam mult.


cel mai vestic punct de pe cea mai vestica coasta


elefanti de mare („elephant seal„)

Somnoros deja am continuat sa conduc pana la Fort Ross, un alt „State Park”; obiectiv mai mult istoric.


Fort Ross

Muuuult dupa am ajuns, pe intuneric si obositi, dar cu bine si fara probleme cu masina sau condusul, in Redwoods National Park. Parcul se intinde pe o distanta mult mai mare, si are multe zone separate de vizitat. Sper ca am fost unde era mai important. Rezervasem o cazare la care am ajuns noaptea tarziu, asa ca ne-a luat ceva timp sa ne gasim locul (45) singuri. Am campat si la somn.


astia nu mi-au gresit numele macar


foci (albe)


eula


Laurent(z)iu

Acum hai rapid la Visitor Center. Aici aflam ce e mai important de vazut, si se incadreaza si in timpul nostru limitat. Iarasi, unele sunt cu limita si rezervari, dar gasim cate ceva. Facem doua ‘hike’-uri, un fel de alergari de maxim cateva ore prin paduri, in diferite zone, una mai mare si mai impadurita asa, alta pe langa un rau unde facem si o baie de cateva minute. Totul in fuga, apoi inapoi la masini.


eu la, putin mai artistic


fugind prin padure gigant


copacul care a fost cel mai inalt din lume, pentru un timp sau ceva de genul asta.

Pana sa intram cu adevarat iar la drum, am mai vizitat doi copaci prin care se poate trece cu masina, de mai mult timp. Primul are un aspect ceva mai natural, cel de-al doilea saracul pare mai tanar.

Cam asta a fost si deja a trecut peste o luna de atunci. Mai am si altele de povestit, asa ca mai treceti pe aici.

iulie 10, 2012

Sequoia National Park

Am ajuns iar in Sequoia National Park dupa ce am mai fost acolo in 2010, acum cu ceva mai mult timp si doar pentru asta. Am fi mers in Yosemite, dar acolo rezervarile se fac mai greu si am fost acolo mai recent, asa ca alegerea nu a fost prea grea. Intre timp am mai trecut si prin Yosemite, asa ca sunt in urma tare cu postarile, asa ca o sa le trec mai rapid. Echia e formata acum din 4: Paul, Laurentiu, Lucian si Florin, o masina inchiriata si rezervarea facuta pe loc pentru traseul cu campare peste noapte undeva in parc .. decis la fata locului.
Am plecat vineri tarzior, ceea ce suntem insa nevoiti sa facem tot mai des, si am condus pana tarziu. Am inceput sa conduc si eu desi nu am carnet de California si nu e 100% ok, dar nici prea grav nu e. Am ajuns pe la 1-2 noaptea in parc si am campat in primul loc pe care l-am gasit cat de cat accesibil si aproape de drum. Pentru asta mi-am mai cumparat un cort, ceva mai serios si mai mare fata de cel cu care fusesem singur in Yosemite in martie, in conditii de iarna.


in ultima vreme ma joc tot mai mult cu aparatul si trepiedul noaptea,
deja pozele ziua nu mai sunt interesante


corturile mele 😀


3 + 2 persoane


dupa mai putin de 3 ore de somn…

Evident dimineata dupa ce mai ajungem putin mai aproape ne oprim la primii sequoia mai mari care sunt langa sosea. Apoi facem o vizita pe fuga si pe la General Sherman, cel mai mare ca volum dintre toti, si alti cativa, grabindu-ne insa sa rezervam si sa planuim si hike-ul.


baietii cred initial ca arsurile de pe copaci sunt facute artifical..


General Sherman Tree


fiind mult mai putin aglomerat fata de tura trecuta, unii sar gardu’


filosofic


asta insa sigur nu a fost ars cu bricheta 😀

Dupa ce vedem cei mai cei copaci, fugim la Visitor Center unde alegem un hike mediu ca distanta, pe care putem sa facem inca rezervare, luam permisul si dupa ce ne organizam ruscacii o luam la deal. Privelistea se deschide dupa ceva timp brusc, lasand sa se vada o vale imensa plina de stanci, prin care mergem restul zilei, trecand pe langa 3 lacuri. La ultimul campam, speriati de tantarii care sunt tot mai multi si violenti. Mie mi-e putin rau, si ramanem la corturi desi e doar 5 dupa-amiaza, mai putin Laurentiu care o ia la deal pentru un varf si mai mult peisaj.

Eu ma trezesc mai tarziu, si prind apusul dupa ce mancam ceva chiar gatit, apoi pe intuneric apare si Laureniu incantat de ce a vazut, desi nu e clar pe ce varf a ajuns e undeva la peste 3000m. Pleaca si tantarii care ne-au chinuit la maxim, la vreo jumatate de ora dupa intuneric.


Laurentiu venind la vale

Dimineata sunt iar tantari. Asa ca nu avem timp, stam mai mult in corturi pana ne facem curaj sa iesim, apoi ne organizam rapid afara si plecam la vale. Ajungem mai rapid la masini, probabil pentru ca nu facem pauze, dar facem o incercare exagerata de a urca pe o muchie care se dovedeste in final mult prea tehnica, si pe care pierdem totusi cam mult timp. Eu si Laurentiu facem si baie rapid intr-un lac, dupa care nu mai oprim deloc pana la masina.


tantarii


clar, pe acolo nu puteam trece!


o scurtam la vale prin boscheti


la iesirea din munti, dealurile sunt compet galbene si uscate, iar soselele intinse si perpendiculare.

Mai oprim doar pentru o masa copioasa, mult dupa care ajungem acasa pe la miezul noptii.

septembrie 10, 2010

Mount Lyell

Dupa cum spuneam si intr-un post anterior cand povesteam prima vizita in Yosemite, ajungand in zona de deasupra vaii principale, si implicit pe cursiera la 3031 m cat are pasul Tioga mi-a venit o noua idee. Era atat de evident incat nu stiu cum de de-abia acolo, pedaland obosit pe ultimia suta de metrii a pasului, mi-a trecut prin cap. Daca asta avea sa fie altitudinea cea mai mare la care am ajuns pana acum, per total, imi pare anormal sa fie atinsa pe cursiera. Iar acolo sus in pas se vad ceva munti, ce-i drept nu atat de inzapeziti sau atractivi la prima vedere ca peisaj. Dar sunt aici, niste forme care de la 3000m inca par imense si inalte. De cum a aparut ideea, stiam ca ma va bantui cautarea ocaziei de a urca pe un varf mai mare sau important din zona inalta a parcului Yosemite. Am ales varful Lyell trebuie sa recunosc ca pentru altitudine, fiind cel mai mare din parc, la 3997m, dar si pentru ca nu era atat de accesibil, iar tura pana la el avea sanse sa fie o aventura interesanta si complexa.

M-am impedicat de multe. Era un weekend lung, cu zi libera luni de care aveam nevoie. Primul impediment a fost „birocratia” permiselor, documentarea, telefoanele. De-abia in parc aveam sa aflu ca daca nu vrei sa campezi peste noapte, nu ai nevoie de permis. Dar lucrurile sunt destul de complicate oricum. Pentru camparea peste noapte pe fiecare traseu se elibereaza un numar limitat de permise pe zi de aproximativ 20 persoane, in afara iernii. Cam 60% pot fi rezervate gratis, restul raman pentru zilele dinaintea zilei pentru care ceri permis, si le poti ridica doar de la centrele padurarilor din parc. Asta e doar inceputul dar nu mai spun detaliile aici. Cu ocazia weekendului lung toate rezervarile erau luate deja, este un site care arata asta chiar online de mult timp inainte. Cazarea, urma sa depinda de echipa cu care merg. Cum singurii care ar fi fost vorba sa vina erau fratii lui Vlad iar nici unul nu a putut pana la urma, dormitul in masina era exclus. Se lungea destul de mult si drumul pana acolo, cu trei autobuze si un tren, mai mult de jumatate de zi, doar la dus asta. Am plecat fara loc asigurat de cazare, stiind deja de „backpacker’s camp”, unde lumea care vrea sa doarma doar in sacul de dormit sub cerul liber o poate face fara probleme. In final nici asta nu s-a respectat complet.

Am plecat sambata, undeva pe la ora 4:40 dimineata cu un autobuz de oras, pana la gara din San Jose, de unde alt autobuz un tren si in final ultimul autobuz pana in valea parcului Yosemite. Aici din prima merg la centrul care elibereaza permise, unde am si ‘norocul’ sa vorbesc cu un tanar care facea asta pentru prima data. Nu cred ca doar din motivul asta nu reusesc sa ma inteleg cu el aproape deloc, ce pot si ce nu pot sa fac, pentru cazare imi tot spune ca am nevoie de permis, si tot felul de variante pentru tura. Informatia utila doar faptul ca pentru hike in timpul zilei nu e nevoie de permis. Unul din coada cred ca enervat de insistentele mele imi zice ca pot merge linistit in campinguri fara permis daca-s fara cort, ca sigur gasesc un loc rezervat de mai putin oameni decat e limita pe loc si oameni sunt de treaba. Atat mi-a trebuit sa aud. Restul zilei am mers pana la Mirror Lake care era oarecum secat, apoi chiar ceva mai sus. M-am intors spre seara am facut toate proviziile si m-am culcat in vale, in campingul deja cunoscut „backpacker’s camp”. Nu puteam sa ma apropii mai mult acum de intrarea in traseu pentru ca aveam nevoie de alt autobuz care era dimineata. Parca acum imi pare rau ca n-am incercat un autostop, desi cica ar fi ilegal aici.

From Lyell

El Capitan, la intrarea in vale


Half Dome de aproape, din mai multe cadre


tavanul din dormitorul meu

Dimineata pe la ora 6 ma trezesc. E frumos pentru ca acum nu mai e multa lume, ma duc direct si putin prea devreme la autobuz. Pana acolo vad iar caprioare prin parc, iar din shuttle se vede un urs, pe care eu insa il ratez. Soferul autobuzului e si un fel de ghid si informatiile interesante pe care le prezinta tot drumul ma tin treaz. Ajung sus pe la 10:40, iar pana la 11 trec si pe la centrul de permise de aici, unde aflu ca mi-ar prinde bine piolet si ca e cam mult pentru o singura zi ceea ce stiam. Iar eu sunt nevoit sa incep tarziu. Mai putin increzator in finalizare acum, plec oricum grabit in traseu. Tin minte ca era 10:53. Cu cativa kilometri inaintea varfului era pasul Donohue, si macar pana acolo vream mult sa ajung. Mentin ritm constant dar nu foarte rapid, zona e ciculata bine acum si intrec multi oamnei ce merg pe aceelasi sens. Opresc doar pentru mancare si apa. Lyell canyon cum e numita toata valea e un culoar foarte lung prin care curge lin un rau destul de mare, limpede si plin de pesti. E foarte frumos ca in vale este iar, un fel de campie mica si lunguiata ce pare foarte pasinica printre culmile inca nu foarte ascutite. Spre finalul vaii vad o caprioara cu doi iezi cum trec raul asta, un moment fain fix inainte de cel in care varful mi se arata pentru prima oara. Ma sperie putin, e cam departe mare si inzapezit. Ambele variante de urcare stiam ca sunt pe ghetar.


mile 😛

Pana aici nu am urcat aproape deloc, iar dupa cum stiam de aici incepe brusc si continuu. Eram inca pe la 2700m. Cum incep sa urc ma ia incet durerea de cap, iar oboseala care se simtea putin si inainte devine tot mai puterinca. Poate chiar primul kilometru ma demoralizeaza atat de mult incat stiu ca nu voi reusi sa ajung chiar pe varf. Un timp limita exact nu aveam, stiam ca oricum voi merge si pe intunernic la intoarcere insa prefeream sa nu intind coarda la infinit. Ajung la un lac unde cativa oameni pescuiesc si campeaza in zona. Varfurile si valea se vad mai bine de aici, dar traseul imediat urmator urca la alt lac cu valea lui de unde spre pas se ia pe coama din stanga. Aici nu ghicesc exact cararea dar destinatia e clara. Ajung chiar deasupra lui putin, undeva la aproape 3400m. Cum prelungisem deja de cateva ori estimarile, acum era clar ca trebuie doar sa ma intorc. Oricum varful nu se urca exact din pas, decat pe o creasta probabil mult prea expusa ca sa merg singur sau neasigurat. Nici ghetarul in adidasi-bocanc nu m-ar lasa probabil sa urc, dar pe langa asta timpul si oboseala spun pentru a 3-a oara clar, ca trebuie sa ma intorc. Desi nu foarte sigur, cred ca e clar ca aveam si ceva rau de la altitudine. La coborare nu ma grabesc desi stiu ca timpul e inca foarte pretios. Mai fac cateva poze pe coborare, intrec un grup mai mare. Am uitat sa zic, de sus din pas vad ceva munti si mai mari la distanta considerabila si stiu ca in sud, intr-o grupa vecina se afla Mount Whitney cel mai mare varf din state daca excludem Alaska. Nu pot sa-l ghicesc exact dar stiu ca e pe acolo. Pe coborat ma simt doar obosit si inca cu durere de cap, la fiecare portiune insa oricat de mica de urcat simt cum imi creste pulsul parca exagerat. Termin partea de coborare lejer pe lumina si estimez ca inca o ora cel putin va mai fi. Vream sa trec de un anume punc de la jumatatea traseului pe lumina, unde pierdusem cararea chiar si la venit. Nu reusesc in final, dar cararea n-o ratez niciodata.


valea de unde am venit vazuta de sus


primul lac


alte varfuri mari din apropiere


al doilea lac


petic de zapada la care ajung si eu


si varfurile mai departate

la intors valea e deja umbrita

Merg cat pot de rapid pe ultimele raze de lumina, si frontala o aprind de-abia cand e aproape bezna. Nu dupa mult timp vad ochi luciosi in departare, prima data imi dau oarecum emotii, apoi imediat apar un grup de 4 perechi, nu-mi dau seama ce sunt chiar usor dar in final se disting si corpuri de .. caprioare, si cerbi. Pe parcurs urmeaza sa tot intalnesc asta sa le ilemnesc cu lumina frontalei si sa strig ca sa plece, ne-fiind niciodata atat de sigur ca sunt doar caprioare. Mai intalnesc si focuri / lumini de frontale de la oameni campati, pe carare insa nu e mai e nici un drumet intarziat. Chiar dupa un foc de genul asta aud un strigat ca de lup oarecum, si ma gandesc ca animalele sunt interzise la camping in salbaticie, deci nu poate fi un caine. In cateva secunde sunetul se aude si din alte, 3-4 zone mai mult sau mai putin indepartate apoi tot mai tare, chiar infricosator. Stiu de la prezentarea din autobuz ca lupi nu sunt in zona asta, dar insa si cu siguranta erau coioti.

Spre final sunt e nevoie sa opresc de oboseala. Ma asez pe cate o piatra si inchid ochii, constient si fara riscul de a adormi propriu-zis. Ochii stralucitori ma sperie tot mai putin dar pasii mei sunt tot mai neregulati, nu pot sa mai merg drept si repede. Fiecare detaliu al traseului pe care-l stiam de la plecare il gasesc acum prin bezna bucuros ca trec si de el. Distantele de pe gps scad insa greu. Ajung la podurile de la plecare din apropierea statiunii. Ajung sa vad si primele lumini la care strig crezand ca sunt ochi ce reflecta lumina frontalei mele. Dau mai sus de cat vream, undeva intr-o parcare. Cu greu gasesc si opresc pe cineva pentru indicatii spre campingul pe care nu-l notasem pe gps. Aveam de mers si pe sosea cam 1-2 km, dar deja ma simteam mai in putere. Campingul e neprimitor cu tot felul de mesaje si afise „full” sau „permit required” dar dupa cum fusesem sfatuit ma duc la primul loc unde oamenii nu s-au culcat si ma rog de ei. Sunt mai mult decat primitori, imi pun mancarea cu ei in cutia speciala si-mi spun cum ii cheama ca sa nu am probleme cu eventuale verificari. Ma culc intre corturi si ceva masini, acum oboseala nu mai pare asa mare pe cat estimasem. Pana dimineata ma trezesc de cateva ori, mai ales tin minte trezirea de la 4:30 cand verific rapid daca e ceva langa mine si deslusesc clar la 1-2 metrii forma unui pui de urs, alungat rapid de strigatul meu si frontala unui om dintr-un cort trezit si el de animal. Nu am nici un sentiment de teama, si adorm la loc destul de repede. In sfarist apare si lumina. Ma mir ca nu am febra musculara. Imi fac bagajul ma aranjez putin la baie si plec pentru autobuzul care urma sa ma duca inapoi in vale. Pana vine mai fac cateva poze.

Cathedral Peak

In vale am cateva ore bune sa manac ceva, desi nici acum si nici in ziua traseului nu prea am avut pofta de mancare. Stiam ca sigur am nevoie dupa asa traseu si ma fortez putin. Ma spal si fac putin plaja intr-o zona faina a raului, in final vine si timpul sa merg la autobuz. Alt drum lung si cu intarzieri pana acasa, dar ajuns cu bine totul imi pare ca s-a meritat.

Traseul in ziua de duminica a avut peste 40 km si am urcat 1300m cumulat, in aproximativ 11 ore.

Inca mai am ceva sperante ca ma voi intoarce pentru alte varfuri frumoase din zona aia, insa ca sa reusesc asta in unul din cele trei weekenduri ramase trebuie sa indeplineasca cam multe conditii…

decembrie 27, 2007

Ciucas cu luna, Ciucas cu soare.

Filed under: iarna, munte, trekking — Etichete:, , , , , , — Mihai Diac @ 3:55 pm

A s­e citi in completarea jurnalelor anterioare, in special al lui Nelu de aici (click). Factorul de originalitate consta in special in pozele Alinei, mai putin in textele mele :).

Cum de aproape o luna nu mai iesisem la munte, cand am vazut la statusul Alinei ca se merge in Ciucas am fost mai mult decat amator, in special ca nu fusesem in muntii astia si din poze pareau ceva deosebit.

S-a aranjat repede cu „logistica”, sambata la 5:30 pierdeam primul tren, la 6 ma suiam in al doilea si pe la 12:30 ajungeam in Ploiesti de unde m-au pescuit Iulian, Alina (alina) si Nelu (adrias) cu masina.

Dupa ceata si temperaturi pe la -5, pe masura ce ne apropiam de  Cheia se facea din ce in ce mai frumos si mai cald, asa ca desi soarele era destul de aproape de apus ne-am hotarat sa incercam ceva frumos si in seara de sambata.

Spre Muntele Rosu pe drum sunt cateva curbe mai in abrupt unde a trebuit sa ne dam jos din masina si sa impingem oleaca, prilej sa o si bulgarim nitel pe fotografa grupului >:).

La cabana Silva gasim casutele rezervate foarte primitoare si deja incalzite de soare. Miroase a lemn, sunt curate si recent amenajate, au resouri electrice pentru incalzire. Tariful e de 600 mii de casuta (300 de persoana).

Imediat ne echipam si Iulian ne trage o poza chiar inainte de plecare:


O pornim spre vf Gropusoarele (traseu indicat cu rosu pe harta de la inceput). La cateva minute soarele apune dar peste creasta spre care ne indreptam apare luna pe un cer din ce in ce mai intunecat, si cu nuante mai interesante.


Se vad Bucegii, releul de pe Costila si mai tarziu crucea de pe Caraiman luminand.

Iesim pe creasta, care se arata ceva mai mareata si impresionanta decat parea de jos :). Zapada are crusta si lumina lunii e reflectata frumos, dar peste tot se merge f usor si nu e frig. Incredibil (si pt noi si pt ei), ne mai intalnim cu un grup care cobora spre cabana.

Noi continuam, trecem pe langa doua structuri din tabla despre care am aflat ca sunt foste statii seismice, si ne intoarcem chiar inaintea varfului, dupa o ultima sesiune de pozat nocturna.

La cabana punem de un vinisor fiert si se continua cu povesti din armata (cei care au facut-o ;)) ) si cozonac. Mergem apoi la somn, iar eu pic nepoliticos de repede ..

A doua zi ma trezesc ultimul, pt a-mi spori rusinea ;)). Punem de o masa usoara dar foarte frumos asortata cromatic :).

Avem si spectatori, pb ca apreciau si ei coloritul deosebit al mancarii ;)).

Dupa masa o pornim spre cabana Muntele Rosu, la 2 minute de mers, unde ne reunim si cu restul echipei acum ajunsa. In total suntem 10 la numar, nu pierdem timpul si o pornim pe traseul pregatit pentru azi (cu albastru pe harta).

In prima poienita facem o poza de grup:


Traseul coboara apoi (bineinteles pentru a urca apoi :D), ca si temperatura care ajunge la -5 de la 7-8 cat arata termometrul la soare. In vale trecem pe langa fantana.

­

Incepem apoi urcusul, iesim din padure si ne apropiem de cabana Ciucas, unde ne alimentam putin, bem ceai cald din termosuri si facem poze:


Mai departe grupul se scindeaza putin, in special din motive de ritm si echipare diferita. Eu cu Nelu, Alina, Dinu si Gabriela.

­


Depasim Tigaile Mari, urmarind traseul din partea dreapta. Portiunea urmatoare e cumva mai dificila, inclinatie mare si multa zapada care pe alocuri dadea impresia ca nu e f stabila. Trecem insa cu bine, inclusiv de portiunea de iesire in creasta care era ca o jumatate de tub inghetat si abrupt unde si pioletul a fost util in saparea urmelor. Aici privelistea se deschide si ne bucuram de vedere directa spre vreo 3 grupe de munti (Bucegi, Piatra Craiului, Fagaras)­




­


E mult soare, iar stancile par mestesugite sa stimuleze imaginatia


Ajungem si pe varf, unde facem popas si cateva poze. Creasta parca te-ar indemna sa continui inainte, insa e frig si vant si urmam traseul nostru (linie albastra punctata pe harta)



Soarele e spre apus si culorile din ce in ce mai interesante. Ne mai oprim inainte de Saua Tigailor pt a-l vedea disparand in zare, probabil dupa culmile Fagarasului





Din sa ratacim putin traseul luandu-ne dupa urmele schiorilor care coborasera din varf inaintea noastra, dar revenim imediat si ajungem iar la Tigaile Mari, de data asta pe cealalta parte si la lumina lunii.


Coboram spre cabana Ciucas iar de acolo prin padure cu frontalele aprinse pana la Muntele Rosu. De aici ma ia Gabi si pe mine pana in Ploiesti (multam si pe aceasta cale 🙂 ), iar apoi inghet intr-un rapid neincalzit 6 ceasuri pana la Iasi, cu gandul la vinisorul fiert pe care trebuia sa-l guste restul trupei si la anumite clatite pe care le-am lasat in urma :D. Faptul ca imi petrec ajunul cu famila, dupa ce de 2 luni m-am mutat din „casa parinteasca” si ne-am vazut mai rar decat obisnuiam compenseaza insa si nu imi pare (foarte) rau.

A doua zi s-au indreptat spre caselelor si colegii de tura, nu inainte de a mai trage cateva cadre. Ca si la venire si cu o seara inainte, peisajul de la ses se arata neasteptat de mohorat, desi nu lipsit de farmec.


­


Concluzii

A fost o tura din scurt, fara prea multa planuiala pregateala etc. M-am bucurat insa sa ma revad cu Alina si Nelu pe care-i stiam din ture anterioare, si sa mai cunosc si alti carpatisti, chiar daca pe fuga si nu foarte bine. Poate vom remedia asta in alte ture :). Le multumesc tuturor, fara ei nu mi-as fi petrecut asa de incitant zilele dinaintea Craciunului.

Mi-a placut mult Ciucasul, beneficiind si de o vreme excelenta a fost o placere sa-i batem crestele, ziua sau noaptea. E un munte diferit fata de ce am mai vazut eu, cu formatiuni stancoase deosebite. Sper sa ma intorc aici si vara.

Pana la urmatoarea tura numai bine, sarbatori cat mai placute, si un an nou in care sa fie munte din belsug :).

­

Older Posts »

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.