6 august 2010, Korzhenevskaya, 7105m.

Poate mai potrivit ar fi titlul : „Adi, Tibi si Luci, 6 august 2010, Korzhenevskaya, 7105m. „, pentru ca la aceasta data expeditia a ajuns obiectivul dorit. Mai mult nu zic pentru ca nu stiu, dar stiu in schimb ca asta e esentialul.

http://pamir2010.com/

Felicitari!

Lake Tahoe

Traseul din weekendul asta depaseste cu mult pe cele anterioare, nu atat ca distanta, cat mai ales peisaje, organizare si alte cateva. Ideea de a inconjura lacul Tahoe a pornit de la o discutie (deosebit de tehnica :P) cu managerul de la servici. Ca idee, lacul Tahoe se afla la o altitudine de 1,897 m si are o suprafata de 494 kmp, de 14.9 ori mai mare ca suprafata lacului Izvorul Muntelui iar asta in face cel mai mare lac alpin din America de Nord.

Punctul de plecare pe bicicleta a fost localitatea South Lake Tahoe, pana la care am mers 220 mile cu masina unui prieten Vlad, care desi cu experienta aproape zero in pedalat, a plecat cu aceeleasi ganduri de traseu ca si mie.

Toata tura a depasit traseele anterioare din California prin urmatoarele:
* am depasit pentru prima oara strict bariera de 100 km (circuitul lacului e de 115 km)
* pentru prima data pedalatul incepe la o distanta mai mare de unde stau, pana la care am ajuns cu masina
* am iesit pentru cateva ore din statul California, intrand in Nevada
* am scapat complet de rucsac! m-am simtit mult mai bine
* pentru prima oara n-am fost chiar singur
* am avut prima ocazie de a poza o gura de tunel

Am plecat asadar vineri seara, direct de la servici. Pregatisem bagajele, oarecum si bicicletele. Le-am inghesuit in spatele masinii si au incaput. Bucurie mare asta, pentru ca sper ca ne vom mai folosi de posibilitatea asta pentru ocazii viitoare.

From Lake Tahoe

Drumul cu masina nu a fost plictisitor, am oprit sa mancam si sa mai cautam fara succes ceva echipament, apoi zona in care intram in munti e deosebit de frumoasa, pacat ca era deja bezna (am vazut-o doar la intors :P). Cu cateva mile inainte de lac gasim un oarecare loc mai retras de parcare, unde oprim si fara sa mai scoatem bicicletele ne culcam, lasand doar putin scaunele mai aplecate. Am dormit amandoi bine. Dimineata am mers pana la un supermarket de unde am luat cate un sandwitch si ne-am grabit sa plecam.

Profilul anunta un traseu oarecum plat cel putin pentru o zona de munte, cu doar doua catarari mai importante, una dupa 15-20 km de la start si alta aproape de final. Pana la prima am mers rapid lasand-ul pe Vlad in urma din start, dupa cum era planul: sa merg separat intai tot traseul, apoi sa revin dupa el. Si prima catarare am rezolvat-o rapid, ajungand sus cu o viteza medie de 25.8 km/h pentru primii 22.6 km. Tot aici am schimbat drumul, trecand de pe 50 pe 28. Stiam ca voi merge pe 28 o bucata buna iar apoi urma sa trec pe 89 care ma aduce inapoi de unde am plecat. Peisajele sunt din ce in ce mai frumoase, apar stanci si apoi ma apropii mai tare de lac, unde se vad deja plaje amenajate.

gura de tunel

cred ca biciclistul asta a trecut pe langa noi in timp de-abia ne trezeam, ma bucur sa-l depasesc

Nu dupa foarte mult timp, deoarece mergeam mult mai bine decat m-as fi asteptat ajung la jumatatea distantei de parcurs. Asta in doua ore fara 3 minute.

Ratez intersectia la care trebuia sa trec pe 89. Dupa vreun kilometru ma prind si eu ca nu se mai vede lacul, acesta fiind inlocuit de un rau. lac diferit de rau. Ma intorc, deci adaug vreo 2 km in plus fata de traseu.

power bar

varful ultimei catarati

Ajung obosit si in varful ultimului deal adevarat, a carui panta este clar mai mare ca orice de pana acum, totusi ar trebui sa fiu deja obisnuit cu o inclinatie de 11%. Este si momentul cel mai cald al zilei, ma simt oarecum terminat dar dupa ce ma vad sus imi revin. Urmaresc vitezomentru, initial speram pe ultima bucata sa pot trage pentru a ajunge la 30 km/h medie pe tot traseul, acum imi dau seama ca nici la 29 km/h nu voi mai ajunge. Dupa dealul asta urmeaza o alta vale cu un deal mai mic, zona detine clar cel mai frumos peisaj din tot traseul. Se vad cativa munti cu pete de zapada, o limba de lac intra in toata valea, muntii sunt stancosi iar soseaua ce trece prin zona permite admirarea intregii vai. Sunt multi turisti pe langa sosea, multi biciclisti, iar jos in lac, foarte multe barci. Nu sunt cladiri de nici un fel si asta-mi place. Soseaua ajunge spre final intr-o zona in care e inconjurata la stanga de limba de lac ce intra in vale, de lacul mare in fata si in dreapta un alt lac, si asta da senzatia ca la finalul coborarii o sa intru direct in apa. Evident, serpentinele trec printre cele doua lacuri. Urmatoarea distanta pana la intrarea in oras este tot mai populata, dar padurea are un specific aparte, copacii sunt toti sequoia tineri si peisajul inca ma tine entuziasmat.

soseaua pe urmatorul perete al vaii

Singura portiune scurta, care nu-mi place e deja in localitate. Traficul e destul de aglometat si e cald. In cativa kilometri sunt in parcare langa masina. Termin traseul in 4 h si 32 minute, de la 8:30 la 13:02. Avand in vedere ca speram 5 si ma asteptam la 6 ore, asta e incurajator. Viteza medie pe timp de pedalat 28.6 km/h, cu 20 minute pauza din timpul total. O scurta perioada de timp ma simt ametit, imi cumpar o limonada. Imi trece, in 20 minute pedalez iar, tura asta in sensul acelor de ceasornic, tot in jurul lacului Tahoe.

Pe Vlad il intalnesc dupa cel de-al doilea varf al primului deal, din sensul asta. N-as mai fi coborat degeaba, si din mesaje imi zice ca e la 0.1 mile de mine. Ne intalnim la 23 km de destinatie, nu pare atat obosit cat se plange de lipsa de confort. Nici dealurile nu-i mai plac, dupa cum ma asteptam pante de 11% sunt criminale cand esti la inceput, noroc ca a avut cursiera cu 3 foi. De-acum mergem mai incet, oricum sacazusem mult ritmul si la intoarcere, facem mai multe poze. Mai vorbim, trec dealurile si zona cea mai frumoasa si ajungem pe plat la cativa kilometri de destinatie.

pe podium

s-a ajuns putin si la asta

Ultimii kilometrii ii mergem din ce in ce mai incet, si din pacate se cam aduna norii. Ploaie mai serioasa ne-a prins in localitate chiar la 2-3 km de finish, am asteptat sa treaca putin si am continuat prin umezeala. Face si bicicleta asta cunostinta cu apa, pentru prima data. La sfarsit Vlad e cam obosit, insa avand in vedere traseul pe care l-a facut si lipsa experientei, eu o consider o surpriza placuta. 115 km in 8 ore, 1200 m urcare. Pentru mine 164 km cu 1850 urcare.

din masina, la intors

din masina

seara in parcare

Detasat cea mai frumoasa si lunga tura de pana acum, si nu sunt singurul entuziasmat de ea. Felicitari lui Vlad pentru traseu, si la mai mare!
Track GPS
p.s. azi se implinesc fix 3 saptamani de cand am bicicleta si am 731 km la bord 😀

Rodnei pentru a treia oara

Incep in sfarsit sa scriu si despre ultima excursie din Rodnei care a avut loc din pacate acum cam o luna. Intre timp n-am mai apucat sa ies nicaieri, si nici in viitorul apropiat din pacate nu voi mai reusi. In tura asta participantii au fost tot eu si Mihai, traseul a fost fix ca tura precedenta, creasta muntilor Rodnei plecand din Prislop, planul insa putin diferit. Speram sa nu mai fim nevoiti sa coboram spre cabana Puzdrele ci sa facem noaptea in creasta cumva ori sa mergem pana dimineata. Ne-am pregatit deci mai bine si pentru un bivuac adevarat, nefiind insa siguri ca asta vom alege.
Inca din tren in zona Suceava – Gura Humorului se arata mai multa zapada, ceea ce ne bucura pentru ca ne doream conditii cat mai aproape de ceea ce inseamna iarna. Coboram in Mestecanis pentru a prinde mai usor autobuzul de Borsa, in final nu castigam mare lucru si ajungem in Prislop tot pe la pranz. Vremea era frumoasa, zapada pe care batea soarele parea mai serioasa ca in tura precedenta, si noi o luam repejor la pas bucurosi.

Pierdem putin drumul la intrarea in padure, ne revenim rapid continuam deplasarea, intalnim doua caprioare, mai tarziu cativa snow-board-isti, cand incepem urcusul spre creasta observam si capatul teleschiului ce urca din statiundea Borsa chiar in functiune. Toatea astea dau un aspect mai uman, civilizat, la inceputul traseului. Sus pe creasta apar insa ceva nori, incepem sa mai pierdem directia, ne uitam des la GPS. Ni se face frig la maini, Mihai isi pune supramanusile. Intre seile Galantului si Gargalaului unde intram cu adevarat in creasta principala o luam in directia opusa fata de sensul normal, ne salveaza GPS-ul care dovedeste inca odata ca nu poate gresi (atat timp cat are semnal, baterie, etc). Recuperam rapid, trecem iar la zone cunoscute de tura trecuta, deosebind insa destul de greu prin ceata. Verific GPS-ul frecvent.

Stiam ca urmeaza sa urcam Varful Galantului, o urcare lejera fara pericole deasupra careia in tura precedenta ni s-a facut rau la amandoi. Acum era deja soarele apus, sau asa presupuneam ca lumina care strabatea ceata nu era prea puternica. Incepe si urcarea in sfarsit fapt care ma bucura pentru ca imi confirma ca suntem pe traseul cel bun. Cred ca in conditiile astea trecerea de la zi la noapte este deosebit de brusca. Cum urcam, Mihai care era la nici jumate de metru in fata mea, se impiedica si cade. Imi pare ca s-a rupt stratul de zapada si se afunda putin ca in apropierea unui jneapan, insa in tot albul care-l vedeam in fata ochilor, inchis la culoare, Mihai incepe sa se faca tot mai mic. Cadea pur si simplu in dreapta putin si mai ales in jos, ca dintr-o data si fara nici o explicatie pentru mine. Nu a fost o cadere in gol, ci pe un abrupt destul de mare si dupa mai multi metrii ajunge sa se opreasca. Puteam sa-l vad si inca sa vorbesc cu el, ceea ce ma bucura foarte mult, daca ar fi fost sa dispara complet nu stiu ce as fi facut, dar cat timp cadea tin minte ca ma uitam la cornisa in dreapta ca sa caut un punct de acces. Mihai se ridica singur, il ajut putin fix la trecerea peste cornisa. Ce se intamplase era datorat a mai multi factori care observ ca se combina dubios in turele de iarna, lipsa vizibilitatii, ne-orientarea (nu eram chiar pe unde am fost tura trecuta; acolo nu erau cornise sau abrupturi), intunericul, oboseala. Ce bine ca nu s-a intamplat nimic grav, mai mult ne-am trezit putin si am devenit mai constienti: am scos imediat frontalele. Ce e rau e ca daca ar mai fi cazut cativa metrii, abruptul sub el continua, nu se stie cu cat, si in final mai bine ca n-am aflat.

O buna bucata de creasta am continuat sa mergem prin noapte, relativ dezorientati dar cu incredere in GPS-ul care face o treaba minunata. In zone unde sunt locuri bune de dormit marchez puncte, continuam insa sa mergem inainte. Depasim punctul maxim atins de tura trecuta, ajungem pe creasta la zone cu bolovani greu de depasit (cand nu stii cat de adanc e abruptul de pe laterale), un ultim varf la intersectia crestei cu Varful Puzdrele ne anunta sosirea la un loc care-l stiam din tura anterioara, unde planuiam eu sa dormim. Mihai nu vrea, studiaza mult vantul si alte locuri posibile de dormit, insa groapa care se afla intre doua varfuri ramane cel mai bun, pazindu-ne de vant prin directia perpendiculara fata de directia lui, insa urma sa realizam ca rafalele puternice ne vor afecta oricum destul de mult. Incepem sa sapam.

Noaptea a fost pentru mine mai mult ca acceptabila, comparativ cu altele, am dormit cred mai mult de jumatate din timp. Mihai a suferit mai mult de frig, insa a putut dormi si el. A doua zi eram in forma. In timpul nedormit cat am stat in sac gandeam tot felul de lucruri intorcandu-ma pe toate partile pentru a distribui diferenta de temperatura, strangand gura sacului cand auzeam vantul mai tare, largind apoi ca sa pot respira (larg inseamna ca avea in diametru cam 5 cm 🙂 ). Auzeam tot felul de zgomote, iar in intervalul nedefinit dintre ne-somn si somn mi se pare ca aud oameni. Salvamonti, cred prima data, desi n-am intalnit niciodata oameni pe creste macar ziua. Se apropie insa de noi ceva, vad ca prin somn cum isi fac culcus in continuarea locului nostru, ma ridic putin speriat si observ doi oameni ciudati, arabi, imbracati complet in alb, langa ei deslusesc cu greu o movila mare si alba care realizez la urma ca era … o camila. Apoi ma trezesc, nu stiu cat timp trecuse dar numarul stelelor de pe cer crescuse exponential. Vream mult sa stau privind stelele, insa daca pozitionam gaura sacului spre directia cerului vantul imi aducea mai multa zapada in fata. Renunt la idee, incep iar sa dorm, sa ma trezesc, mai multe bucati. Nu am vorbit nimic cu Mihai desi el dormea si se trezea cam in aceelasi fel si stiam ca mare parte din timp e treaz.

Dimineata verific daca GPS-ul tinut fara grija in buzunarul pantalonilor pentru rezistenta bateriei, inca functioneaza, vad ca apa din sticla ce o tineam in sac nu inghetase, mai pe scurt toate erau bune. Se lumina, il trezesc si pe Mihai, incepem sa ne miscam. Imi doream foarte mult sa ma pot plimba sa vad imprejurimile acum, si cand am reusit sa curat zapada din bocanci si sa ma incalt am facut-o si s-a meritat din plin. In cateva minute a rasarit si soarele, evident a venit si Mihai si am facut ceva poze.

Nu pierdem mult timp, nici nu mancam serios ci strangem bagajele si o luam pe creasta in continuare. Urma cel mai inalt varf din toata tura, foarte aproape, trecem de el apoi ocolim urmatorul trecand insa print-o zona destul de periculoasa, abrupta. Nu e inca asa cald, dar soarele bate din plin. Plecarea s-a facut fara multe calcule care sa prevada ce traseu urma sa indeplinim, insa dupa cateva ore maxim e deja clar ca pana la Pietrosu nu mai ajungem decat daca renuntam la maxi-taxi-ul de la ora 3 din Borsa, ceea ce nu prea puteam face. Incercam alta varianta, sa prindem macar urmatorul varf mare, insa nici asta nu era prea plauzibil si nici n-ar fi fost o realizare prea multumitoare. Coboram in galeata din dreapta, care deschide o vale imensa ce coboara pana in Borsa. Dupa o stana pierdem orice carare si ii dam in abrupt prin padure, imi rup si cealalta parazapada, dar continuam sa mergem, intr-un final ajungand si la firul de apa si cararea care se transforma in final intr-un rau serios cu drum cu poduri si etc. Intalnim niste baieti care vreau fara succes sa pescuiasca pastravi, trecem raul prin zone destul de dificile, in final, ajungem si in Borsa.

Din Borsa au urmat alte aventuri, lipsa timpulul facandu-ne sa fugim de la autobuz la restaurant, la autobuz inapoi, sa prindem in Iacobeni trenul la limita, evident cum v-ati obisnuit sa ajungem insa cu bine si la timp in Iasi. A doua zi la 8:00 examen la TAIP pentru care nu invatasem nimic, dar 2 ore dimineata s-au dovedit arhi-suficiente.
Ca scurt rezumat a fost o tura in care am acumulat ceva experienta, de la cazatura lui Mihai si bivuacul la 2100 metrii altitudine, plus alte cateva. Imi pare rau ca anul acesta nu voi mai apuca sa razbun toate incercarile esuate de a parcurge creasta Rodnei pe timp de iarna, dar ierni vor mai fi …