Iaşi Outdoors

August 19, 2013

Grossglockner

Si din pacate cam atat s-a ales din tura cea mai importanta de anul acesta, nu ca varful Grossglockner 3798 m, cel mai inalt din Austria, ar fi prea putin. Dar planul initial includea inca 3 varfuri mari din Alpi : Mont Blanc, Matterhorn (foarte discutabil pentru mine) si Eiger toate in aproape 3 saptamani. Eram partu: eu, Lucian, Andrei si Gabi, si plecam cu masina din Bucuresti. La dus am oprit in Ploiesti, unde am participat la Road Grand Prix, un concurs de sosea circuit, impreuna cu Adrian. Asta a faut sa am si mai multe bagaje, si oricum aveam 2 genti mari (una de la Lucian), 1 rucsac mare, iar acum si cursiera. Pe urma am mai petrecut o zi in Bucuresti la cumparaturi si asteptand sa fim gata toti.
Am plecat cam obositi si foarte inghesuiti in masina, avand foarte mult echipament; pus cu greu in toate colturile portbagajului si inca 3 rucsaci mari la mijloc pe bancheta din spate, unul peste altul. Ne-a luat cam o zi si o noapte intreaga de condus ca sa ajungem aproape de Grossglockner, Austria. Dimineata ne-am odihnit putin la marginea unei paduri, fara sa mai punem corturile.


evidenta la echipament

Am continuat sa conducem inca putin, urcand pasul care duce la ultima parcare care e la ~2350m altitudine. Peisajul era tot mai frumos si o multimie de biciclete urcau de dimineata la deal. In parcarea etajata de sus unde se termina soseaua am gasit cu greu loc si ne-am apucat sa ne facem bagajele, incercand sa nu luam ce nu aveam nevoie pentru acest prim varf. Totodata ne-am decis sa schimbam traseul, eu aveam pe GPS cea mai simpla ruta care ocoleste insa destul de mult, dar cum Lucian a mai fost cu mai multi ani in urma pe o tura mai rapida – si ceva mai expusa – a propus sa mergem pe aia si asa am facut. Era destul de tarziu dar aveam sanse sa ajungem pana sus in creasta si sa punem corturile acolo.


varful, cum il vedeam prima data


trasee

O prima opriune destul de aglomerata cobora de la parcare pana pe ghetar, sau in prima parte mai bine spus pana la un lacul care a inlocuit ceea ce a fost recent ghetar, care insa s-a retras ceva mai sus. Dupa ce am intrat pe ghetar si am mai mers putin au disparut brusc oamenii, dar traseul era inca usor de ghicit fiind marcat. Am inceput sa urcam destul de abrupt pe stanca. Cararea nu punea insa probleme, nu erau pasaje expuse si am ajuns cu bine intr-o portiune superioara de zapada si gheata. Aici ne-am pus coltarii, urmand sa traversam cu oarecare emotii mai ales portiunile de gheata. Era panta mare si in jos se continua destul de mult, iar pe gheata coltarii nu prindeau prea mult, insa nu ne-au dat acum decat emotii. Am ajuns dupa inca o limba de gheata si o panta abrupta cu zapada in zona superioara, urma un urcus mai lin si apoi se vedea creasta. Uneori vedeam deja refugiul Erzherzog Johann, 3454 m. Lucian si Andrei mergeau ceva mai bine in fata iar Gabi venea dupa mine. Au gasit ei un loc in creasta unde zapada era aproximativ orizontala, si putin ferit de vant de niste stanci. Am campat acolo si era inca devreme. A urmat o noapte odihnitoare insa vantul ne-a trezit din cand in cand, fiind necesar sa mai tinem cortul sa nu se indoaie.


pe ghetarul Pasterze


urcand pe stanci


de aici urmeaza portiunea de zapada si gheata


urat pe gheata


A doua zi am plecat nu foarte devreme, dupa ce am mancat cate ceva. Ar fi fost bine sa punem jos corturile (doar sa scoatem betele), dar nu am preconizat ce urma. Am trecut pe la refugiu dar nu am intrat inauntru decat foarte putin, a mai urmat o portiune de pietre apoi un abrupt de gheata si zapada unde am pus coltarii si coarda. Era destul de circulat iarasi aici, pentru ca ruta se reunise – de la corturi deja – cu alte rute mai circulate. Locul unde se incepe brusc urcarea pe pietre – catarare destul de tehnica dar frumoasa, este destul de stramt. Aici am asteptat putin si am urcat o prima parte mai scurta cu coltarii. I-am scos si i-am lasat intre niste pietre ceva mai sus. Am tot urcat asa, asigurati in coarda inca o bucata, apoi pe o creasta mica pe care trebuie sa asiguri in niste piloni metalici, si o ultima coborare si apoi urcare – o sea intre cele doua varfuri, destul de abrupte. Vantul nu ne lasa in pace si asta facea ziua mai neplacuta, plus circulatia pe traseu. Dar am ajuns cu bine pe varf si am avut ceva timp de poze si admirat peisajul.

Inca de pe portiunea de stanca am observat cum corturile noastre din vale – daca vedeam corect – fie se miscau in vant, fie deja fusesera luate cu totul si duse cine stie unde. Lucian care se simtea ceva mai bine a plecat inainte sa le recupereze, dupa ce am terminat cu stancile, iar apoi am continuat coborarea ceva mai incet in 3. Cand am ajuns si eu la corturi l-am gasit pe Lucian recuperand echipament, doar cu cortul nostru rupt si cu betele indoite, iar cortul celalalt era plecat cu totul. Din fericire aproape tot ce era in interior (in afara de un izopren si doua frontale) au ramas afara, si le-am gasit aici in niste gropi. Lucian si Andrei au incercat sa se intoarca unde vazusem eu un rest de cort – ceva portocaliu asemanator, insa pana s-au intors ei nu mai era nimic deja. Eram acum nevoiti sa coboram pana la masina, ceea ce aveam de gand sa facem oricum. Am ales sa coboram tot pe ruta pe care urcasem, fiind mai scurta.


incercand sa gasim cortul disparut

O prima parte a fost usoara si chiar placuta, pe zapada in panta usoara, apoi stiam ca urmeaza o gheata foarte abrupta care nu mi-a placut deloc la urcat. Acum parca a fost mai bine, probabil venind din deal am putut vedea mai bine cum sa ocolim gheata. Imediat mai jos insa avea sa se intample cel mai urat eveniment de care am avut eu parte pe munte pana acum.

Trebuia sa coboram pe o portiune abrupta de zapada in stanga (cum coboram) unei stanci; apoi inca o portiune de gheata trebuia parcursa diagonal pe panta pana la o alta stanca dupa care tineam minte ca panta se mai linisteste. Mergeam toti incet, in ordinea Lucian Andrei eu si apoi Gabi. Eram oarecum linistit pentru ca trecusem de gheata si acum mergeam pe zapada. Totusi, la un moment dat Andrei aluneca cu un picior de unde era, si incepe sa cada incet la vale. Personal nu am simtit acum un pericol prea mare, imi dadea senzatia ca s-ar putea opri si ca asta urmeaza sa se intample. Ne uitam toti la el si i-am strigat sa foloseasca pioletul, ceea ce el evident ca incerca. La un moment dat a parut ca se opreste, cu putin inaintea unei portiuni si mai abrupte de gheata. Inca nu constientizam nici eu ce se poate intampla si ce s-a intamplat. Andrei n-a reusit decat sa incetineasca caderea, eu am ramas mut si m-am speriat in final cand a ajuns la gheata. Gheata era mai abrupta si dupa cativa metri nu se mai vedea ce urmeaza, dar era clar ca urma si mai abrupta ca ce puteam sa vedem. Andrei a prins viteza, cum a ajuns pe gheata, pare ca s-a rasturnat si apoi .. a disparut.

La inceput am vorbit cu Lucian sa luam coarda – care era la mine in rucsac acum – si sa coboram dupa el. Nu parea imposibil, pentru atata distanta cat puteam sa vedem, asa ca am inceput sa cobor spre el si el la vale. El s-a speriat insa cand a ajuns la gheata. Dupa portiunea asta de gheata era o stanga alungita spre vale pe langa care era zapada, pe care am fi putut mers. Dar intai trebuia trecuta gheata. Dupa cateva minute de coborat increzator a intrat frica brusc si in mine. Nu mai puteam merge deloc eficent, continuam foarte incet infingand pioletul cat de mult puteam si coltarii la fel. Intre timp Gabi a sunat la salvamont, formand 112. Apoi s-a urcat pe stanca de sus si a mers putin la vale pe ea, si in ceva timp ne-a strigat ca il vede jos pe Andrei. Asta era foarte bine, si cred ca a fost un prim factor pozitiv. Un altul a fost faptul ca aveam telefon – din pacate doar Gabi, si mai ales ca aveam semnal. Vizibilitate era perfecta, dar batea vantul. Cei de la urgente ne-au spus sa nu coboram noi dupa el, pentru ca trimit elicoptere care vor ajunge imediat. Din motivul asta si pentru ca ne-am speriat – acum tot mai tare, cel putin eu; am decis sa nu mai coboram. Am urcat inapoi cu greu la Gabi si ne-am dus amandoi pe stanca. Intre timp Gabi a spus ca pare ca-l vede pe Andrei miscandu-se, ceea ce a fost iarasi un lucru foarte bun. N-am stiut asta sigur insa, pana cand nu am ajuns si eu si m-am uitat prin aparatul foto. Ar fi fost foarte util acum binoclu dar binoclu era la masina. Am mai sunat de cateva ori la salvamont, incercand sa ne asiguram ca vor veni si sa aflam cat de repede. Elicopterul a aparut cam in 30 mintue, insa n-a putut decat sa survoleze zona. Ne vedea sigur pe noi si incercam sa-i facem semne sa-i aratam unde a cazut Andrei, adica fix mai la vale de noi. Probabil ca au observat si ei, si bine ca Andrei avea gheaca si casca galbene (spre deosebire de ale mele, care sunt negre 😦 ). Aveam de asteptat aici fara sa stim ce e cu Andrei jos, si desi el se misca clar ne imaginam tot felul de scenarii. Mai mult, un bolovan destul de mare incat sa poata provoca orice tragedie s-a desprins si a inceput sa cada fix pe culoarul pe care cazuse si Andrei. Vedeam doar zapada cum sare in toate partile la contactul lui cu pamantul. Incercam sa tipam si sa-i atragem atentia lui Andrei, pe langa care bolovanul a trecut la doar cativa metri. Apoi el s-a miscat putin si s-a adapostit dupa o stanca. Se misca insa greu si ne puteam da seama ca nu sta in picioare ci in fund, si ne-am imaginat ca a patit ceva la picioare totusi.
Daca ar fi fost sa asteptam o echipa de salvare terestra care sa vina de la parcare ar fi durat mult, poate vreo ora jumatate minim, ceea ce ne cam speria. Norocul nostru a fost insa ca au venit 4 salvamonti (ghizi mai exact) de sus de la refugiu. Au ajuns cam in 40 minute dupa ce am sunat, si coborat cu coarda toti 4 mult mai repede si confident decat ne-am fi asteptat sau mai ales permis noi. Ne-au sups sa stam acolo si si-au facut un plan despre cum sa coboare la Andrei pe care-l vedeau si ei. Pe urma ne-au zis sa urcam la deal pana la refugiu unde sa stam peste noapte, portiunea de mai sus nu era asa periculoasa. Am asteptat insa pana am vazut ca au ajuns la Andrei.
Dupa asta ne-am legat in sfoara si am inceput sa urcam. Am trecut rapid de ce mai era tehnic si periculos, iar dupa inca o distanta ne-am intalnit cu alti 3 ghizi care veneau dupa noi. Cel mai benefic a fost faptul ca ne-au spus despre Andrei, comunicand cu ghizi care ajunsesera la el; ca este intr-o stare buna, avand insa probleme la picioare si la piept. Dupa ce am urcat inca putin cu ei am vazut si elicopterul cu care l-a luat in final suspendat pe sfoara intr-o targa, impreuna cu un ghid si l-a dus spre parcare.
Ghizi care erau cu noi ne-au sfatuit sa alegem sa coboram la Salmhutte, un refugiu mai jos de pe ruta clasica. Asa am si facut. Cand am ajuns la refugiu stiam deja ca Andrei e la spital si ca nu e intr-o stare critica, si incercam sa sunam la asigurare si sa aflam numarul politei.


intorcand-une la stanca dupa ce Andrei a cazut
eu, cu mult mai putina incredere in zapada


cum il vedeam jos pe Andrei, cu zoom maxim


salvamontii


Urmatoarea zi am plecat dupa ce am primit cheia de la masina – care era la Andrei, adusa de ghizi dimineata pana la noi. Am mers destul de mult si obositor pe ploaie. Mai mult nu mai aveam prea multa mancare asa ca am plecat fara sa mancam; si am mers asa pana am ajuns la sosea. De acolo dupa ce am mancat ceva rapid am plecat spre Lienz, unde am mers la spital. Ne-am bucurat mult sa ne revedem cu Andrei si sa vedem ca e bine – partial. Avea o fractura (?) la piciorul stang, si tot piciorul era in ghips acum, pe langa multe alte vanatai si zgarieturi dar nimic foarte grav. Am stat mai mult cu el la discutii iar dupa asta am plecat cu masina noasta cu Andrei cu tot; care acum statea pe scaunul din fata tras in spate la maxim.


inapoi la sosea


Heiligenblut


la spital, elicopterul parea ca face destul de multe drumuri ..

Am condus o gramada pana in Viena, unde era varul lui Andrei si unde urma sa vedem ce facem mai departe, si cum ajunge si Andrei in tara. Dupa ce am dormit o noapte la hostel si am cautat variante pentru Andrei – care erau oarecum ok urma sa vedem ce facem noi. Eu as fi vrut sa continuam, cel putin pe Mont Blanc dar oricum rutele cele mai usoare, insa Lucian si Gabi au preferat sa ne intoarcem; si asa am si facut. Cu ceva organizare am reusit sa incapem toti patru astfel in masina, si la intors am oprit in Ungaria la lacul Balaton pentru o zi intreaga unde ne-am relaxat la un camping. A fost necesara si binevenita ziua asta, mai ales ca facusem atata drum in masina.


in camping, zi de relaxare

Cateva concluzii personale:

* am fost vinovati de ce s-a intamplat, pentru ca ne-am grabit prea mult in prima parte a turei; pentru ca am ales ruta ceva mai grea si mai ales pentru ca am mers fara coarda
* poate fi critic sa scoti betele cortului daca urmeaza sa-l lasi campat o zi intreaga si bate vantul (si cum vantul poate incepe sa bata oricand, e bine sa faci asta totdeauna in zonele expuse).
* trebuia sa mergem asigurati cu coarda pe mai multe traversari. Totusi inca nu sunt convins ca la o cadere a unuia din 4 coechipieri toti pe gheata abrupta ceilalti 3 ar putea sa-l opreasca. Eu de-abia imi tineam eu echilibrul pe gheata. Pe de alta parte insa, coarda era destul de lunga inca sa traverseze bucatile de gheata; si ar fi utile si pitoanele de gheata (pe care noi nu le aveam).
* serviciile de urgenta au functionat foarte bine, si presupun ca asa este si in restul Alpilor
* este foarte important sa ai asigurare care sa includa si activitati gen alpinism. Factura de elicopter a fost de 12000 euro, restul nu stiu inca exact. Andrei avea asigurare si s-a folosit de ea din plin
* graba ne-a scurtat si stricat toata vacanta aproape; ca sa nu mai zic de Andrei care urmeaza sa stea cu piciorul in ghips / atele o buna perioada de timp. Sigur, si mai mult; la o cadere de 250m lucrurile s-ar fi putut termina si mult mai grav

Traseul complet realizat de noi; pe o durata de 3 zile (~2 zile complete).

Anunțuri

Iunie 2, 2011

Maroc partea III / III : oceanul Atlantic si multe altele

Dupa ce am povestit deja primele doua parti ale excursiei din Maroc, mai exact ascensiunile in muntii Atlas si vizita prin Sahara, urmeaza din pacate ultima parte, pe care am petrecut-o calatorind cu masina in lungul dar mai ales latul tarii :P, de la extremitatea estica la cea vestica, sau de la granita cu Algeria, pana la Atlantic.


Pe ruta descrisa aproximativ aici aveam semnificativ mai multe obiective notate decat la dus, insa majoritatea stiam ca le vom vedea doar in trecere, desi pana la unele a trebuit sa ocolim cateva zeci de kilometrii.
Reiau povestea de la plecarea de la hotelul din desert, foarte aproape de Merzouga, pe la amiaza. De-abia acum era cu adevarat cald, iar pana in Rissani eram sase in masina inghesuiti. Ajungem la sosea, trecem de indicatoarele rutiere cu mesajul „Atentie dune de nisip!” (care se formeaza din senin pe asfalt), apoi ajungem in Rissani unde asistam la un protest al localnicilor, baietii ne povestesc insa ca nu e ceva de amploare si e doar cu scopul impotrivirii unori scumpiri impuse de primar, dupa localitatea asta trec eu la volan si ne continuam drumul printr-o zona ceva mai populata dar arida in continuare.

From Maroc 2011

Dupa Erfoud ajungem fara sa ne dam seama la primul obiectiv, niste fantani vechi, foarte multe la numar, imprastiate pe o zona imensa, sistem foarte vechi de irigare implementat de berberi. Sunt cateva corturi cu suveniruri si vanzatorii sunt bucurosi sa ne explice despre fantanile lor, iar noi poposim putin la ei in cort. Cica panza freatica care vine din munti are un curs schimbator, si din cauza asta fantanile se intind pe o suprafara mare.

Continuam drumul si Lucian cu Monica adorm iar in spate, mai oprim intr-o localitate mica sa cumparam ceva de mancare, si apoi ajungem in Tinghir de unde trebuie sa facem un ocolis scurt pentru ca sa vedem niste chei interesante. In zona asta e acum zi de sarbatoare si o multime de oameni. Gasim un palmier si liniste doar dupa ce trecem de chei, este chiar un curmal care ne tine umbra si luam pranzul sub el, iar la intoarcere luam un marocan in masina, pe o distanta scurta. Ne invita apoi acasa la el unde ne prezinta tot felul de covoare si obiecte din lana din confectionarea carora isi castiga existenta, experienta care mi-a placut pentru ca a fost mai autentica decat vizitarea obiectivelor destinate si amenajate special pentru turisti.


la intrarea intr-o moschee parasita

Pana la urmatorul obiectiv, care sunt tot un fel de chei si serpentine, vizitam si o moschee in care oamenii ne lasa sa intram fara probleme, si chiar incearca sa ne explice ce se intampla acolo. Apoi ajungem la niste forme de relief interesante, si serpentinele finale, obiectiv pentru care terminam a doua abatere de la traseu.


in moschee

In continuarea drumului nostru se lasa pe nesimtite si intunericul, apoi oboseala si foamea ne fac sa mancam fara sa mai oprim, nu gasim oricum lemne destule pentru a putea gati, apoi adormim cu toti mai putin Lucian care conduce, iar cand si el aproape adoarme hotaram sa oprim unde gasim cat de cat loc de cort, dar cam aproape de o stana. Intrasem deja in zona muntoasa despre care gazda de la hotelul din desert ne spunea ca nu poate fi trecuta decat cu masina de teren.. Lucian doarme in masina..


Ne trezim dupa ce se luminase bine, mancam ceva pentru ca masa din seara precedenta nu a fost prea consistenta, si continuam drumul prin pasuri. Apar ceva localitati, stani, peisajul e frumos si diferit, dar drumul incepe sa puna probleme, oarecum mai mari, sunt pietre cazute pe sosea si pe anumite portiuni greii echipei, eu cu Alex, coboram din masina. O problema mai mare apare pe sfarsit, cand indicatorul de benzina arata ca ajungem cu greu in Demnate, unde presupunem ca e prima benzinarie. Ne rugam putin la Allah si mai apar ceva kilometri la indicator, oricum ultimii 15 km ii facem pe 0, dar ajungem rasufland usurati si la prima benzinarie unde alimentam masina si apoi si pe noi.

Ne intoarcem 2-3 kilometri pentru a vedea podul natural sau formatiunea Imi ´n Ifri, apoi urmeaza sa continuam spre o directie opusa celei finale spre Marrakech, inspre cascadele Ouzoud, una din cele mai lungi ocolisuri, dar care merita din plin timpul investit.

podul:



si cascada:



pana jos ne intalnim cu o ceata de maimute


luam pranzul la una din terasele cu vedere la cascada

Ne intoarcem lenesi la masina, dupa ce mai negociem cateva suveniruri de la tarabe, la masina ni se cere iar sa platim parcarea si refuzam politicos, apoi mergem intins pana in Marrakech, prin ploaie puternica dar discontinua. In oras cumparam iar mancare de la supermarket. Expressul pana la ocean ne ajuta sa mergem si mai bine, fara nici o pauza, pana ajungem pe intuneric si obositi in Essaouira. Aici apar o serie de complicatii, nu gasim loc de campat, facem pana la masina, toti vrem sa dormim rapid dar nu prea reusim, pana la urma, gasim un loc ok mai ales pentru ca putem face iarasi focul si mancam bine. Tura asta dorm eu sub cerul liber, intr-o ceata de tantari care isi fac prezenta mai mult spre dimineata.

Dimineata ma trezesc din cauza tantarilor inainte sa sune ceasul, pe la 6 suna si se trezesc si ceilati, strangem si ne ducem la masina cu care intram inapoi in localitate si cautam plaja. O gasim rapid, intram putin cu picioarele in apa oceanului Atlantic, apoi mergem in cetatea care nu prea mi-a placut, din cauza inghesulielii si a mizeriei, dar macar aici lucrurile nu se mai negociaza. Ne intoarcem la plaja unde petrecem cateva ore bune, printre o multime de camile de dimensiune mult mai mare decat cele din desert, facem baie, si adormim la soarele acoperit partial de nori dar oricum aici ne bronzam cel mai mult din toata excursia.

La intoarcere pana in Marrakech oprim in pustiu si mancam pranzul, la umbra unor copaci, dupa care trec eu la volan. Pana sa intorc insa masina lovesc partea din spate a acesteia intr-un copac, si surprinzator, sparg luneta si chiar indoi putin caroseria .. oops. Pana la prima politie ne sfatuim mult ce sa facem, desi aveam asigurare full eram ingrijorati mai ales cand recitim contractul, politia zice ca e ok sa mergem, asa ca ii dam inainte si ajugem dupa cateva ore in Marrakech. Ultima seara in Maroc este destul de chinuitoate cel putin pentru mine, ne straduim sa gasim un hotel ok si ieftin unde ii lasam pe Monica si Alex, apoi cu Lucian mergem la companie, la jandarmerie si politie de mai multe ori, pentru asigurare cica ne-ar fi trebuit constatarea de la politie, de care nu reusim sa facem rost acum desi incercam tot felul de metode. Ajungem la ‘sefu sefului’ tipului care se ocupa de inchirierea masinilor, foarte obositi, stiam ca trebuia sa platesc daune de aproximativ 150 euro, dar fiind constrans si de avionul cu care trebuia sa plec doua zi dimineata sunt obligat sa platesc 250 euro. Dau toti banii pe care-i am la mine apoi si de pe card, plec cam ofticat dar in fine rezolv problema asta, dupa care se facuse deja intuneric si tarziu, totusi ne mai plimbam putin cu toti prin piata, bem suc de portocale etc. Ratam astfel ziua de vizitat mai in detaliu Marrakech-ul, cu obiectivele studiate din pacate degeaba de Monica. Noaptea nu am avut prea mult timp de dormit, dimineata ne facem cu greu bagajele, ne mai plimbam iar prin aceeleasi locuri, si plecam la aeroport.


daunele masinii ..


Drumul pana in Iasi a fost mult mai lung decat ma asteptam, am stat in Madrid aproape toata ziua pana la legatura, noroc ca am lasat bagajele si am putut sa ne plimbam prin oras. Apoi a urmat un avion ceva mai lung ca primul si un tren si mai lung si pana in Iasi facem mai bine de 30 ore de la plecare..


Madrid

Asta a fost si ultima parte din aventura noastra, in care am inghesuit multe obiective din lipsa de timp, oricum am vazut atatea locuri in Maroc ca n-as fi putut sa le descriu pe toate in detaliu, mai ales zilele astea. Costurile totale s-au ridicat la aproape 500$ pentru mine daca nu includ si reparatiile masinii :(, o suma rezonabila pentru o excursie asa frumoasa si indepartata, asta incluzand si biletele de avion, tren etc.
Urmeaza o luna in care voi fi pentru ultima data ocupat cu facultatea, insa ocupat foarte intens. La vara sper sa am o vacanta adevarata, de peste doua luni in care am deja foarte multe planuri, unele mai indepartate si indraznete decat Marocul. Cu siguranta nu le voi putea indeplini pe toate, sper doar ca cele mai importante sa-mi reuseasca .. si cu siguranta voi avea ce povesti si o voi face si aici.. deci, pe curand!

Iunie 1, 2011

Maroc partea II / III : Sahara

Tura in Maroc partile 1 Muntii Atlas, 2 drumul pana la si Sahara si 3, restul obiectivelor vizitate.


Ne-am despartit cu greu de muntii pe care ii urcasem, dar stiam ca nu e timp de pierdut si ca ne asteaptau in continuare obiective importante. Pana la urmatoarea destinatie aveam de asteptat insa destul de mult timp, si in prima zi trebuia mai ales sa ajungem inapoi in Marrakech si sa inchiriem masina. Am ajuns pe la pranz si am inceput sa cautam diferitele companii care inchiriaza, cautare care a durat mai bine de o ora. In final am acceptat oferta de la K.A.T, pentru 250 dirhami pe zi pe o perioada de 5 zile, un Ford Fiesta pe care l-am mai si asteptat dar am reusit sa plecam astfel incat sa mai avem cateva ore bune de lumina. Aveam bagaje mari iar masina nu e chiar asa incapatoare, desi eram doar patru.
Cum am iesit din oras am inceput sa ne simtim tot mai bine, si lantul muntos de care trebuia sa trecem iar, acum din masina, isi facea aparitia la orizont.

From Maroc 2011

Intalnim cred pentru prima data un vanzator de pietre suveniruri la care oprim si incepem negocierea. In franceza mai mult, dar si engleza, intelegem ca accepta si schimburi posibilitate care ne starneste tot felul de idei, de la pantalonii de munte ai lui Alex pe care chiar i-am dat pana la camera foto si bonus .. un pix, ma rog am luat cateva pietre interesante de la el si apoi de mai sus din munti, de la tarabe imense cu tot felul de suveniruri, fosile etc. Sunt atat de multe ca pare principala sursa de venit a oamenilor din zona ..


printre altele, „berber-ul” ne cere si whiskey.. (?)

Ne grabim sa avansam totusi in traseu si se lasa seara, asa ca incepem sa urmarim locuri bune de campat. Cu cativa kilometrii inaintea celui mai inalt pas din traseu, Col du Tichka 2260m, gasim un drum auxiliar care ne duce intr-un loc chiar foarte bun. Avem iarba, rau si ceva lemne de foc care s-au dovedit necesare in momentul in care s-a stricat de tot primusul nostru minunat. Speram totusi sa-l putem da la schimb pe niste pietre frumoase.. Ne simtim bine toata seara, ne spalam si relaxam putin, mancam bine si dormim toti in cort in afara de Lucian care doarme sub cerul liber pentru prima data.


lemne de foc


Dimineata soarele se lasa asteptat cam mult, si toate hainele puse la uscat sunt iarasi si mai ude, suntem obligati la se strangem asa si sa plecam. Urmeaza imediat urcarea spre pas si peisajul e grandios. Sus sunt iar o multime de magazine de suveniruri fiecare cu multe, foarte multe obiecte, noi ramanem mult la un vanzator si cumparam o gramada, dar negociand atent fiecare. In continuare apar tot mai multe localitati, desi zona montana continua, luam un localnic cu autostopul, apoi facem alta pauza de masa, alti vanzatori apar langa noi ca din senin in desert, apoi in final, depasim zona de munte..


Alex si vanzatorul

Primul si singurul obiectiv care urmeaza pe o distanta mare de sute de kilometrii pana la dunele de nisip, destinatia finala, este localitatea Aït Benhaddou, unde datorita aspectului specific au fost filmate multe filme cunoscute (Gladiatorul, Mumia etc, lista o puteti vedea la link), si este si monument UNESCO. Si noua ne-a placut sa o vizitam, dar ne-a obosit caldura si faptul ca am refuzat ghidul autohton si am mers destul de mult ratacind prin soare. La plecare ne certam prima data cu un anonim care ne cere taxa de parcare degeaba, situatie cu care ne vom mai intalni..

Urmeaza Ouarzazate, localitate unde alimentam, si apoi zona intinsa de desert spectaculoasa ca si relief, localitati din 50 in 50 km aproximativ si ele cu specific aparte, prindem si un apus superb intr-o intindere vasta de .. pamant arid. Apoi ajungem in localitatea Rissani, aproape pe intuneric.


trec si eu la volan ;;)

Rissani este ultima localitate mai mare inainte de Merzouga, care e satul cel mai apropiat de dune. Se schimba aspectul localitatii, este un targ si multa lume, e politie si totul pare mult mai civilizat pana acum, parca ar fi venit din alte parti oamenii aici, desi dincolo e fundatura si imediat granita cu Algeria. Suntem dezorientati si cobor din masina ca sa intreb directia spre Merzouga, cunosc astfel un baiat care vrea sa-l ducem pana acolo, numai bine. Este foarte comunicativ, are 16 ani si lucreaza la un hotel din desert, zice ca ii place asta, spune ca e „max relax” si ca in orasele mari e urat pentru ca e prea multa lume si galagie. Eu sunt de acord cu el, in ceea ce priveste orasele mari iar in ceea ce priveste desertul aveam sa ma lamuresc imediat. Il intrebam daca are prietena, el incearca sa ne explice ceva din care nu intelegem decat Fatimah, care din cate inteleg e un simbol pentru ei. In mijlocul pustietatii baiatul zice ca trebuie sa facem stanga, si coboram de pe sosea in macadam direct, se vad ceva urme de masini dar totul e un pamant arid intins cu denivelari mici, avem de mers vreo 4-5 km asa si ajungem la hotel, ne zice el. In apropiere se vad ceva luminite de la cladire. Este izolata complet, la aproximativ 5 km de orice alta cladire sau localitate. Se vad in fundal dunele de nisip mai mari, nu e nici cald nici frig, cladirea este destul de mare, nu vedem prea bine si ne grabim inauntru. Cum intram ramanem masca. Este liniste, putina lume, ne asezam la o masa unde suntem serviti cu ceai de un baiat imbracat traditional, totul e luminat doar de lumanari si felinare, decoratii de vis. Nu ne vine sa credem.
Apare si cel care tine hotelul, un baiat tot tanar care vorbeste foarte frumos, nu despre ce vrem sa luam noi de la el sau ce trebuie sa platim, ci despre tot traseul nostru prin Maroc initial, apoi despre inchiriatul camilelor (este un program mai special cu dormit in dune in corturile nomazilor), nu e prea ieftin si noi alegem sa stam la cort, si sa ne plimbam pe la rasarit prin dune fara camile. Dushul e 5 sau 10 dirhami la alegere zice el, iar Alex isi ia camera totusi si plateste 20 dirhami, adica sub 10 lei iar camera arata foarte bine. Cladirea are curte interioara foarte faina, iar mai tarziu baietii incep cantece la tobe. Nu sunt prea multi turisti, stam si noi putin la muzica apoi punem cortul in apropiere si ne plimbam putin prin dune. Este un vant cu totul special aici: cald si continuu, fara nici un fel de rafale, dar destul de puterinc, si ne e greu sa instalam cortul initial, dar il prindem bine cu toate ancorele si rezista. Rupt de oboseala nu pot sa adorm prea rapid, sunt prea entuziasmat de tot ce se intampla si mai ales de ceea ce urmeaza sa se intample dimineata ..


Ne trezim cu vreo ora inainte de rasarit. Alex apare si el rapid din hotel, mananc doar eu cu Luci ceva foarte rapid, luam cateva sticle de apa, crema de soare si palarii, dar mai ales aparatele foto pregatite. Vrem sa ajungem cat mai sus pana rasare soarele, iar apoi pe cea mai inalta duna pana la care nu pare a fi mai mult de jumatate de ora. Incet se lumineaza, apoi apare si soarele, totul e pustiu si lasam hotelul cu masina si cortul mult in spate. Pe alocuri ne afundam tare in nisip, este mai usor descult decat cu sandale. Nisipul isi schimba continuu culoarea in lumina tot mai puternica a soarelui. Cand rasare suntem aproape pe varf, si ajungem apoi si acolo. De sus se vad corturi undeva departe, printre dune, se mai vede un om si undeva si mai departe ca un gandac rapid un atv. Suntem toti impresionati de frumusetea peisajului si emotionati ca am reusit sa ajungem si aici, la dunele din Sahara. Facem tot ce ne trece pri cap, sarim prin nisip, poze, fugim etc. Dupa cum sigur va veti da seama, pozele sunt foarte diferite si din cauza aparatelor foto cu care au fost facute, foarte diferite si ele .. enjoy..


greu la deal


si s-a facut lumina


hotelul

Dupa ce stam mai mult timp sus ne hotaram sa trecem si pe la corturile care se vedeau in vale dar care presupuneau un ocolis de cel putin jumatate de ora. Apare si miscare in vale, pleaca caravane de camile, noi fugim prin nisip spre ele. Facem si noi poze cu cateva care le-am gasit odihnindu-se. Trecem si pe la zona principala a corturilor, de unde cativa copii pleca prin nisip cu ghiozdanele in spate la scoala .
Ne intoarcem apoi spre hotel, pe care suntem nevoiti sa-l ghicim ca directie pentru ca bateria de la GPS se termina.


cortul meu 😀

Ajunsi inapoi la hotel incepem grabiti sa ne organizam cu plecarea, aveam un drum foarte lung si multe de vazut in continuare in ziua respectiva. Baietii din hotel ne zic ca plecam prea devreme si asa e, dar nu avem ce face, si ne grabim cat putem. Luam iar doi baieti pana in Rissani inapoi, iar dupa ne continuam drumul spre obiectivele noastre, pe care le voi descrie in partea a treia.


interiorul ziua

Aveam asteptari foarte mari de la etapa cu desertul, citisem mai demult cat de frumos este in Sahara si eram deja pasionat de zone de genul asta dupa ce am vizitat Valea Moarta in America. Din pacate aici am fost pe fuga, insa s-au meritat toate orele de condus facute ca sa ajungem si macar pentru cateva ore sa stam aici. Sunt bucuros si ca am stat la cort in dune, experienta care sigur nu o s-o pot repeta prea des.


de la sosea (cu galben), am mers pana la cort cu masina
cort = hotel
apoi la picior prin zona de dune, inregistrat partial
zona de dune = Erg Chebbi


Erg Chebbi este dupa cum se vede mult, mult mai mic decat erg-urile care urmeaza,
majoritatea facand insa parte din Algeria..
partial, trasee parcurse pe erg : track1 si track2

Septembrie 17, 2010

Mount Dana

Dupa ce am esuat weekendul trecut sa ajung chiar pe varful Lyell pe care mi-l propusesem, cel mai mare varf din parcul Yosemite, am descoperit faptul ca al doilea varf ca altitudine, Dana, este mult mai accesibil la o distanta de 4-5 km de sosea si asta datorita altitudinii mari la care se afla pasul Tioga. Pentru a urca varful este de ajuns o jumatate de zi, dar altitudinea este considerabila: de la 3031m la 3981m (sau 3979m cum apare varful in alte locuri).
Pe parcursul weekendului ne-am permis astfel sa vizitam si alte locuri, ceea ce s-a potrivit cu planul baietilor cu care am mers, Matei si Traian. Am plecat de sambata dimineata trecand putin prin San Francisco iar apoi am continuat sa conducem spre lake Tahoe, pe care il vazusem in detaliu cu cateva weekenduri inainte cand l-am inconjurat cu bicicleta. Pana la pranz am ajuns si la lac, intr-o zona oarecum opusa zonei din care plecasem tura trecuta. Si sensul prin care am inconjurat lacul, acum cu masina, a fost invers. Astfel am ajuns rapid la Emerald Bay unul din cele mai frumoase puncte si apoi am facut si putina plaja iar in final chiar si baie.

From Dana

masina pe care am inchiriat-o

Aveam insa inca multi kilometri de parcurs si am mers mai departe, cu putine pauze pentru a mai surprinde locurile frumoase. Am trecut la nord de lacul Tahoe prin alt pas la o altitudine considerabila si el dupa care am coborat intr-o vale imensa, mult mai mare ca vaile pe care le-am vazut in Europa pana in orasul Reno. Orasul e in statul Nevada si renumit pentru cazinouri, un fel de Las Vegas mai mic. Am vizitat si noi putin pe inserat iar noaptea am stat la un motel.


Tahoe vazut dinspre nord

Dimineata ne-am trezit de la 6 cu alte planuri marete. Pana la Yosemite am trecut pe langa marele lac Mono care se afla si el la o altitudine considerabila de 1944m. Pe langa el sunt multe peisaje impresionante, iar noi am incercat sa incadram in peisaj si masina frumoasa pe care o aveam la dispozitie.

Apoi am urcat in pasul Tioga. De aici urma sa ne coboram din masina pentru o plimbare nu foarte lunga ca distanta, dar destul de obositoare. Dupa cum stiam traseul l-am gasit foarte usor si era si circulat. In cateva ore eram deja sus, insa nu fara sa simtim oboseala sau altitudinea. Desi zonele din imediata apropiere a traseului nu m-au impresionat, in departate peisajele motivau toata osteneala.


Lyell cu ghetarul, pe unde eram cu 7 zile inainte


Nou record de altitudine pentru mine dobandit parca prea usor


Lacul Mono vazut de la aproape 4000m


se pare ca sunt si rute mai tehnice de a ajunge sus. cei doi imi amintesc de abrupturile din muntii Rodnei

Dupa cum se vede in poze peisajul era cat se poate de divers. In unele directii muntii aratau total diferit fata de altele, in unele locuri vedeai pete de zapada iar in altele nu, iar lacul din vale si valea in sine aratau, iar, un alt tip de peisaj. Pe coborare am simtit toti trei dureri de cap si degetele putin umflate, dar nimic prea grav.


pasul Tioga vazut de sus. Tot traseul am putut vedea
masina din parcare un punct rosu de diferite dimensiuni

Putinul timp ramas si oboseala nu ne-au mai lasat sa vizitam si padurea de sequoia din Mariposa Grove, care era oarecum in zona. Am avut oricum un drum lung pana acasa.

Mai am doar doua weekenduri de petrecut aici in care sper sa ajung in alt parc national ceva mai departe unde sa vad sequoia la maturitate.

Olmsted Point, pe unde trecusem cu bicicleta,
fiind de partea cealalta a pasului

August 22, 2010

Hamilton second

Dupa un weekend oarecum relaxant, fara nici un traseu de bicicleta am zis sa continui in stilul lejer si sa fac pentru a doua oara Mount Hamilton, impreuna cu Andrei si Vlad care n-au fost inca acolo. Acum stiam clar ca vreau sa merg pe ruta clasica, de la intersectia Alumn Rock cu Hamilton Rd. Traseul asta e descris pe cu oarecare detalii pe wikipedia ca fiind unul preferat de ciclistii din zona. Urcarea are 30-31 km si pe parcursul ei sunt doua coborari mici, cumuland maxim 150-200 metri diferenta de nivel.
Eu am plecat de acasa din Mountain View cu primul Caltrain, si am ajuns in San Jose pe la ora 10. Poate ceva mai mult de jumatate de ora mi-a luat sa ajung la locul de unde se incepe catararea, timp in care am primit deja mesaje de la baietii ca ei au inceput deja sa urce, la 10:10. Asta nu prea se potrivea cu planurile mele de a lasa in masina lor rucsacul cu relativ multe scule nefolositoare pe urcare, ca sa pot merge cat mai bine. Aveam de gand sa ma cronometrez asa ca am lasat rucsacul in niste tufisuri prin parcarea de unde se pleaca. Am inceput sa urc la 10:53, si am urcat intr-un ritm bun fara nici o pauza, evaluand permanent timpul de urcare total. Din primii 5-10 kilometrii era clar ca va fi peste o ora jumatate. Wikipedia: „Strong regional climbers can attain the peak in 70–80 minutes starting from Alum Rock Road.” Informatia asta impreuna cu faptul ca am scos in final fix 100 minute pe urcare ma obliga sa recunosc un lucru: nu sunt un „regional climber” :P. Mai ales la ultima parte de dupa ultima coborare viteza mi-a scazut semnificativ sub 15 km/h, media pe tot traseul fiind de 17.4 km/h.
Fix la final imi pare ca-l vad mult inainte pe Daniel, ceea ce s-a dovedit plauzibil el ajungand cu cateva minute inaintea mea iar Andrei cu vreo zece inaintea lui, amandoi avand avansul de aproximativ 40 minute la plecare. Baietii nu au mai fost la observator asa ca participam la prezentarea la care am fost si tura trecuta, mai pierdem putin vreamea si incepem coborarea. A fost frumos si la coborat, mai ales ultima parte unde drumul devine mai bun. Fac iar poze, filme. Jos mancare si apoi rapid acasa. Mainea ma gandeam sa merg la tura cu clubul dar nu prea cred ca o sa ma trezesc apt de asta si la 6 dimineata. Ramane pentru viitor ..

From Hamilton second


la plecare


si la finish


timp total 1:39

Track GPS, statisticile pe urcare fiind oarecum stricate pentru ca am lasat lap-ul deschis cat ma plimbam dupa.

Older Posts »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.