Iaşi Outdoors

februarie 3, 2010

Muntele alb-Mont Blanc august 2008

De pe Grossglockner am coborat repede pana la baza lui. Seara putea fi o odihna binemeritata, dar decizia lui Stefan de a conduce toata noaptea fara odihna pana-n Chamonix ne surprinde pe toti.Mai ales pe baietii care deja sorbeau in camping din berea binemeritata. Asadar ne impartim in 2 grupulete eu, Ady, Ileana si Stefan ne suim repede in masina si plecam in tromba spre Chamonix. Toata noaptea am motait in masina, facand cu randul cel care este treaz alaturi de sofer.

2 august 2008.Dimineata ne prinde in Val d’Aosta iar parcul national Grand Paradiso se arata in toata splendoarea lui. Urcam prin pasul Saint Bernard (2500 m), aici avand si prima pauza mai serioasa de unde putem admira maretia Alpilor!

Dupa momentele de reverie, ne trezim in Chamonix, de unde ne aprovizionam cu harti, pliante, mancare si bere. Realizam de fapt ca suntem in capitala alpinismului modern. Ne simtim integrati in atmosfera, pasim cu incredere pe stradutele aglomerate si pline de muntzomani! Totusi ne simtim urmariti. Da, cand intoarcem privirea in spate, Muntele Alb se uita la noi! Ranjim ca prostii, e prima oara cand il vedem in realitate. Mama ce mare e! ar fi prima impresie!

Nu stam mult, plecam din Chamonix, ne retragem in liniste in Les Houches, unde avem pentru prima data in ultimele 5 zile parte de un dus, apa calda si …relaxare. Invat tacticos de la Ady cum sa curat echipamentul, cum sa fiu mai organizat. Dupa ce scapam de jegul de pe noi si de pe echipament incepem a aranja lucrurile in cort si asa se duce o zi de leneveala. Seara o plimbare scurta prin vestitul Chamonix iar apoi somn!

3 august. Ne trezim devreme, dimineata superba, racoritoare. Langa noi s-au asezat peste noapte si baietii veniti cu o zi intarziere din Austria. Echipa fiind mare, e mai greu de organizat asa ca ii asteptam si pe ei sa aiba un somn lung. Desi de dimineata eram pregatiti cu rucsacii in spate, orele zboara pe langa noi. Cumparaturile duminica nu prea se fac in zona, asa ca ne este greu sa gasim un supermarket! Totusi e ora 2 si ne hotaram sa ne luam talpasita. Lasam grupul lenes in spate, si pornim agale spre prima tinta-Barraque Forrestiere -2700 m! Pornim incet, agale pe potecile bine marcate. Multi ar fi ales trenuletul, noi urcam incetisor, cu rucsaci destui de grei si indesati cu di tati! Trecem de la climatul suburban prin zona de padure de foioase, ajungem la padurea de conifere, trecem prin zona de grohotis, ne apropiem de ghetarul Bionassay si ajungem in gol alpin intr-o singura dupa-amiaza. Spre seara ajungem la refugiul Nid D’aigle,

iar de acolo noaptea ajungem la Barraque , de unde se auzeau suav sforaiturile a zeci de alpinisti. Ne instalam si noi pe langa ei.

4 august Dimineata ne gaseste aproape singuri in refugiu, toti alpinistii plecand cu noaptea-n cap spre Gouter ori direct pe varf, pentru a prinde zona de avalanse de pietre inghetata. Noi stam relaxati, nu ne grabim. Facem de mancare ii asteptam si pe grupul din urma ce noapte o dormisera in gara de la 2500 m :)!

Intr-un final pornim hotarati sa ajungem pana la Gouter (3817m). Dupa o mare masa de grohotis suntem langa Tette Rousse iar Refuge de gouter pare la o aruncatura de bat distanta de noi. Doar un perete vertical de 500 m de escaladat!

Primul pas este si cel mai greu….trecerea Grand Culoir, locul unde se produc cele mai multe accidente datorita avalanselor de pietre.Fara incidente neplacute, dar cu multe emotii trecem de acest pas dificil.

Urmeaza o urcare grea, datorita rucsacilor mari ce ii caram cu noi, inaltimilor (3500 m) dar si peretelui care uneori presupune atentie sporita! Intr-un final suntem sus, la refugiul Gouter. Un refugiu ce nu seamana deloc cu ce avem noi, are vreo 80 de locuri in pat si alte 100 de locuri pe mese si pe sub mese. Ne instalam linistiti la masa bogatilor, si in marea de alpinisti, montaniarzi si oameni normali, ne facem si noi loc!Apa este din belsug (10 euro litrul la bucatarie sau gratis la turturii de afara), rucsacii sunt plini de mancare iar pofta tot avem.

Seara urmeaza sa o petrecem o parte in corturi, o parte sub mese. Sunt unul din norocosii care au dormit sub masa, care dimineata la 4 am fost trezit de ritualul ce precedere urcatul varfului.

5 august E ziua in care ne aclimatizam. Pe la pranz, dupa o supa instant delicioasa, plecam in recunoastere. Tinta este refugiul Vallot (4400 m). Vremea este instabila, de la 4000 m un nor mare se aseaza pe varf astfel incat nu am putea vedea  nimic. Ne intrecem propriul record la 4400 si ajungem destul de repede la Vallot. Problema cea mare se pune in momentul in care ne dam seama ca in 2 ore am putea fi pe varf. Totusi renuntam la idee, asteptand ziua de maine (anuntata zi senina cu mult soare)! In refugiu mizerie totala, iar oamenii din el nu sunt foarte comunicativi!

Coboram repede sub plafonul de nori unde ne relaxam, facem multe poze si admiram peisajele unice ce le vedem in fata ochilor!Spre seara decid sa pun cortul, sa ma stiu in casa mea, decat sub masa altuia. Inainte de somn, ne reunim toti pentru a pune la bataie planul de actiune pe maine dimineata. Suntem incantati, bine motivati dar mai ales uluiti de privelistea de seara! Ady surprinde perfect imaginea!

Noaptea dinaintea varfului este plina de incarcatura emotionala. Totusi reusesc sa adorm cu gandul ca maine e marea zi!

6 august ora 2. Ceasul ma trezeste din vise. Ma echipez repede si imediat fug spre refugiu unde se adunase si restul echipei. Nu facem mult zgomot si dupa 20 de min suntem in formatie. Primul hop, pana la refugiul Vallon este doar o plimbare pt noi, timpii parcursi fiind foarte buni, doar mici pauze de 2-3 min! La Vallon ne impartim in 2 echipe, ne legam in coarda. Moralul imi este foarte ridicat, senzatia de frig dispare odata cu primele raze, dar imaginile sunt unice. O caldura sufleteasca ma cuprinde cand vad umbra Mont Blancului reflectata peste toata Europa!

Stam si admiram, ne uitam ca prostii la ce spectacol ne poate oferi natura. Toate varfurile Alpilor se disting, o vreme de cristal, un soare de poveste si niste prieteni alaturi de care mi-am indeplinit visul. Sa fiu acolo sus, si sa pot visa mai departe. Nici experienta minima, nici suma minima investita, ori echipamentul SH cu care eram echipat nu m-a oprit sa ajung aici. Nici macar cei 4810 m urcati cu picioarele mele. Nici macar cei care au spus ca nu voi reusi ori cei care imi spuneau ca e periculos, ca e greu, ca e imposibil. Si am ajuns, dimineata la ora 6 mangaiat de razele soarelui!

Am stat minute intregi pe varf, poze, imbratisari, ganduri, telefoane, o bucurie de nedescris. Era visul nostrul, povestea noastra: 8 oameni care intre timp au devenit prieteni. Un munte leaga prietenii mai presus de multe altele.

Repede coboram de pe varf, aproape alergand. Ne gandim la mancarea ce ne asteapta, un somn bun si ..o furtuna. Dupa cateva ore, suntem inapoi la corturi.

Totusi decidem sa coboram in camping in aceeasi zi. Ar fi un efort dublu, suplimentar, dar incercam. Pe peretele dintre Gouter si Tete Rousse alunecam intr-un ritm nebunesc, coboram aproape alergand pe langa cei care abia paseau. Acest ritm nebunesc ne opreste totusi de un alt nebun care cade pe langa noi, un ceh ce aproape ca ma atinge in cadere, mai cade 10 m iar apoi nu-l mai vad. Caderea lui e pentru mine o cadere psihica. Imi vine greu sa imi revin, totul se misca mai lent pentru mine acum, fieacare priza o asigur de cateva ori, picioarele imi tremura. Drept consecinta ajung ultimul la Baraque forrestiere (2700 m). Decidem sa petrecem noaptea aici. Si ce decizie inteleapta. Suntem singurii din baraca, poate doar ibecsii ce mai stateau cu noi. Un apus perfect si un ibesc batran face deliciul pozelor , Ady fiind in spatele aparatului cu al lui Nikon D50. Si ce minunatie o iesit!

Noaptea adormim impliniti, un somn lung si binemeritat pentru efortul depus.

7 august. Coboram repede-n Chamonix, mai facem ceva cumparaturi, si mergem in acelasi camping ordinar. Curatam meticulosi echipamentul, pe noi, maine urmeaza o alta aventura. Ne luam ramas bun de la Stefan si Ileana si seara o petrecem cu bere si voie buna la corturi.

8 august. Plecam toti in Chamonix, facem cumparaturile de rigoare (suveniruri, un reverso, tricouri personalizate si ceva de mancare) si ne luam ramas bun de la ceilalalti membri ai echipei . Am mai ramas cu Ady, fiecare cu al sau rucsac si cu gandul ca ajungem in Romania cu autostopul. O aventura s-a terminat, alta incepe!

PS. Varianta lui Ady (mult mai la cald scrisa si cu multe detalii) o gasiti aici

august 8, 2007

Doua weekenduri de mai la catarat in Cheile Bicazului II

Filed under: 4A, catarare, clasice, dealuri, primavara — Etichete:, , , , — Mihai Diac @ 9:46 pm

Obiectiv:Traseu: Piatra Altarului, Creasta Estica Grad: 4A (FRAE), VI (UIAA) Lungime: 7LC

Carpati.org

Al doilea weekend suntem in echipa mai mare: Vlad, Catalin si Ioana, Florin si cu mine. Atat Vlad cat si Catalin sunt mult peste nivelul nostu si au Santinela (grad 9, 9LC) in plan.

Plecam duminica la ora 5 din Iasi, planuind sa ne intoarcem in aceeasi zi. Imediat dupa 8 ajungem in Chei, trecem de Gatul Iadului si Politele Bardosului unde e Santinela baietilor si la aprox 200m dupa tunel (mergand spre Lacul Rosu) tragem pe dreapta in dreptul ultimelor chioscuri cu suveniruri. Ne alimentam, echipam si dezmortim nitel, cateva urari de catarat cu spor inainte sa ne despartim, apoi baietii se intorc in Chei iar noi o pornim pe cararea marcata cu linie alba – nu e marcaj turistic clasic, probabil fiindca e de interes doar pentru cataratori.

Urcam putin, trecem raul, urcam mai mult, ajungem sub niste pereti si continuam prin padure pe la baza lor, pentru ca apoi sa luam abruptul pieptis.

E un soare superb, inca racoare, iar peticele de iarba sunt presarate cu stanjenei salbatici.

Dupa aproximativ o lungime de coarda ne oprim in ceea ce trebuia sa fie prima regrupare si trecem pe espadrile, filam corzile si ne pregatim de catarat. Folosim si crema de soare, avand in vedere experienta de data trecuta. Tura asta va face Florin cap de coarda, cu mine si Ioana ca secunzi.

Am facut o schita a traseului, aproximativa, insemnand si regruparile. Sunt numai 6 lungimi de coarda, probabil ca pe prima (din cele 7 care apar in topo) am facut-o neasigurati.

Carpati.org

Lungimea 1 si lungimea 2 sunt usoare, multa iarba, si functioneaza perfect pentru incalzire. Ma simt in forta, urc repede si nu ma pot opri din zambit .

Carpati.org

In lungimea 3 se iese pe creasta. Nu pune probleme deosebite, dar deodata schimbi privelistea, si vantul incepe sa te bata in fata cand treci muchia, iar dedesupt se deschide haul.

Carpati.org

Carpati.org

Carpati.org

Cam acum se incheie si „joaca”, urmatoarele doua lungimi sunt cele mai dificile din traseu si cele carora le e datorat gradul 6.

Intrarea in a 4-a lungime este probabil punctul cel mai greu. Lipsesc prizele la maini, Florin si Ioana trag de o bucla si urca fara probleme. Ma ambitionez putin si folosind o priza mai din dreapta pe care doar eu o ajungeam reusesc sa intru in lungimea asta „curat”, doar ca apoi sa calc pe un piton :”>. Mai departe se urca prin fisuri uriase, solicitant si interesant dar „facubil”. Regruparea de sus e foarte mare, „teren de fotbal”.

Florin porneste in a 5-a lungime, urca calculat si constant, cum a facut tot traseul. Trage si cele doua corzi dupa el prin bucle in zig-zac, puncteaza si lasa in urma cea mai dificila portiune. Merge excelent, si pentru el e prima data cand face cap de coarda pe clasic.

Carpati.org

Dupa vreo 4 metri de la intrarea in lungime, dispar prizele de picior si se ajunge la „biscuite”. Si eu si Florin incepem in bavareza, pentru ca apoi sa-l apucam si de latura cealalta si sa avansam in sprait pana cand poate fi prins de sus. Traseul e dificil si in continuare, la un moment dat te gasesti intr-o fisura si trebuie iesit pe fata stancii fara prize de picior, „la aderenta”. Sus regruparea e destul de mica, dar tot poti sta in picioare dupa ce te prinzi in zelb. Ioana vine ultima tura asta, si e mandra nevoie mare, nu a folosit anoul lasat de Florin la biscuite, portiunea cea mai dificila pentru ea. Inainte de a porni mai departe, Ioana ii aminteste lui Florin ca sus nu mai e regrupare ranforsata, si ca trebuie trecuta coarda pe dupa niste pini si asigurat direct.

Ultima lungime incepe printre petice de iarba, se ajunge la un horn in care se ramoneaza putin, si apoi ..

Carpati.org

Undeva pe peretele de 350m dinspre Gatul Iadului, Catalin si Vlad sunt inca in Santinela, probabil pe final.

Stam si admiram privelistea cateva minute, trecem la adidasi (picioarele se cam resimteau dupa peste 3 ore in espadrile) si mai facem cateva poze.

Carpati.org

Echipa la final:

Carpati.org

Carpati.org

O varianta de retragere e prin rapel de mai multe ori pe traseul pe care am venit, noi mergem insa inspre un palc de pini mai din spate, asiguram la unul dinre ei si  facem un rapel. Coborarea continua la picior, cu portiuni destul de dificile (era buna o cordelina), mai asiguram in zelb la sufa intinsa pe langa perete. Apoi prin padure la sosea, si pe sosea pana in Gatul Iadului. Pe drum apar si baietii, si mai poposim o tura la rau sa ne spalam si sa rememoram traseele. In Gatul Iadului vedem si noi Santinela si Vlad cu Catalin ne fac o prezentare, nu strica sa incepi pregatirea din timp …

Luam bere din Bicaz, ceva de mancare, si continuam drumul discutand despre muzica, ascultand rock, si apoi dormind.

Urmatorul in plan: Raraul, sunt multe trasee de escalada deschise noi si amenajate.

Aparat&Poze: Ioana, fara primele doua cu Piatra Altarului care sunt luate de pe net

Doua weekenduri de mai la catarat in Cheile Bicazului I

Filed under: 3B, catarare, clasice, dealuri, primavara — Etichete:, , , , , , — Mihai Diac @ 9:45 pm

Despre Cheile Bicazului se spune ca e unul dintre primele puncte de atractie din tara din punct de vedere al cataratorilor, atat pentru traseele de escalada, cat in special prin traseele clasice de dificultate, lungime si spectaculozitate maxima. Pereti de peste 300m, tavane, fisuri, tot tacamul. Sunt insa si trasee accesibile incepatorilor.

Pentru mai multe informatii, se gaseste un topo complet pe roclimbing.net in sectiunea de download, scris de Florin Mastacan (Kobe).

Fiind asa de laudate si deasemenea relativ usor accesibile din partea noastra de tara, trebuia sa le incercam. Deja erau ceva planuri de plecare in chei de cu o saptamana inainte, eu aveam programat Parang si nu am mai mers. Povestile lui Florin de la intoarcere insa m-au lasat cam cu parere de rau.

Asa ca vineri seara cand vine telefonul nu mi-a luat decat vreo 10 secunde sa ma hotarasc. A doua zi pe la 9, ca lenesii (a se citi Florin :P), dupa o scurta aprovizionare umplem portbagajul micutului peugeot107 pana la refuz cu echipament de catarare si campare, ne asezam si noi in masina – Florin iar regreta ca nu are aparat foto sa ma pozeze, cei care ma mai stiu de prin ture inteleg de ce 😀 – si o pornim la drum.

Echipa completa: Florin, Ioana si cu mine.

In vo’ 2h30′ suntem in Bicaz, oprim inainte de intrarea in Chei pe dreapta, la cheile Sugaului, unde la cabana lui Ticu Lacatusu sunt proaspat pitonate cateva trasee de escalada f placute si fara dificultati deosebite (este si o bucata surplombata dificila dar nu a facut obiectivul nostru :D). Aici ii gasim pe Lush, Cristina si Irina, Stropi si nu numai (n-am retinut numele incepatoarelor :D) care erau de dimineata la treaba, Ioana face cap un traseu dupa care urcam si eu si Florin de mai multe ori in diverse combinatii (cap, doar punctand in bucle etc). E f placut, o zi f frumoasa, soare, umbra pe peretele unde suim si un peisaj idilic in jurul nostru. Mai facem ceva trasee, pentru mine e intaia oara cand cand am iesit din poligoanele de la repedea si merg altfel decat in mansa, sunt absolut incantat.

Spre seara plecam spre Raza Soarelui, pe drum Ioana ne arata celebrele trasee ale Cheilor: Fisura Artei, Fisuara Neagra, Pintenul lui Catalin, apoi trei sutarii impunatori din Gatul Iadului: Tavanele, Armata (ala cu cruci la baza :D), Santinela, dificila Faleza K2, in continuare la iesirea din chei, Lacrima de Piatra si Piatra Altarului cu Muchia Estica.

Ajungem la Raza Soarelui unde e trupa mare din Iasi, Kojak, cei doi Cristi, Ioana Avion si nu numai, ei catarasera toata ziua in Suhard si acum se pregateau de sarbatorit ziua lui Cristi’. Ne spalam, bagam ceva crema de galbenele la palme, si dupa vreo doua ceasuri de stat la vinisor, tigari vesele facute posta, si ceva cantare hotaram ca suntem terminati si ne intoarcem la Sugau unde punem cortul sub un cer superb, cu atatea stele cum nici nu poti visa ca exista in oras.

Ne inghesuim nitel 3 in cort de 2 persoane, nevoia de spatiu ne impinge la tehnica riscanta de asezare cap/picioare, dar oboseala isi spune cuvantul, si dormim relativ multumitor.

Dimineata ne intampina o vreme superba, iesim la bancile de lemn si avem un mic dejun frugal, dupa care o pornim inapoi inspre Raza Soarelui. Planul de azi: traseul Postei (zis si Fetelor), grad 5, cotatie clasice – pentru mine va fi primul clasic.

La cabana facem echiparea, Ioana se umple de fieraraie intrucat urmeaza sa faca cap, fiind singura dintre noi care stia traseul dupa ce o initiase Catalin in alta tura.

La 10 minute de la Raza Soarelui inspre perete ajungem la sfarsitul abruptului si inceputul stancii. Aici gasim un mosulet mustacios si simpatic care initia pe cineva in escalada facand manse pe o bucata din traseului Postei, si care cu foarte mult bun simt ne da si noua cateva sfaturi, nu stim cum sa-i multumim si noi mai frumos, sa tot intalnesti asa oameni. Aflu cu ocazia asta ca hamul se strange peste sold, cum se fileaza la semicabestan, cum poti asigura numai cu anou in lipsa de al doilea ham etc.

Dupa ce termina si ne luam ramas bun de la ei, trecem si noi pe espadrile si Ioana o porneste catinel in traseu. Merge usor si sigur, bucland alternativ coarda mea si a lui Florin. Dupa un timp dispare in traversarea la dreapta si apoi ne face semn prin coarda – nu ne mai auzeam – ca a ajuns in regrupare si a asigurat, deci putem porni.

Urcam toata lungimea pe rand, hotarand ca e putin riscant sa ne fileze simultan pe amandoi, Florin primul. Dispare si el dupa creasta.


Descrierea traseului, din perspectiva proprie:

Lungimea 1: Primii 15 metrii sunt f usori, prize mari si fara probleme. Se ajunge apoi la o bavareza de 4-5m pe stanga, fara suprafata prea buna pentru picioare, pe care am trecut-o cu putin efort.

Traseul se schimba apoi pe partea dreapta intr-o traversare la fisura, trecerea de pe bavareza la fisura facandu-se „dinamic”. Fisura este destul de adanca (pe putine zone nu incape si a doua falanga), dar picioarele lungi se intorc impotriva mea de aceasta data si ma scot din perete, obligandu-ma sa trag tare in brate. Dupa 10 metri de mers la fisura trec de umarul de stanca si ii vad pe Ioana si Florin in regrupare, o atentionez pe Ioana sa ma tina putin ca imi cedau (nervos) antebratele. Nu-s prea mandru de modul cum am parcurs bucata. Observ cu ocazia asta ca mi-am insangerat un deget tot infingandu-ma in fisura. Continui pana in regruparea destul de comoda, proaspat refacuta in doua pitoane si cu lant solid.

A doua lungime e triviala, incepe cu o traversare spre stanga si apoi se iese la top. Sus facem cateva poze, e primul clasic parcurs in formula aceasta.

Carpati.org

Privelistea inspre Lacul Rosu e superba, zi foarte frumoasa si insorita, chiar prea insorita si in special calda, ne-am ars/innegrit toti trei.

Carpati.org

In spate pe peretele urias care se ridica spre chei se vad doi baieti ce urcau cu spor pe Lacrima de Piatra (8+), initial ii confundam cu Cristina si Irina si le facem niste urari cam prea cordiale pentru niste necunoscuti. Las ca nu are de ce sa le strice :)).

Retragerea se face prin rapel la un pin zdravan, apoi prin padure intoarcerea la masina lasata in fata vilei Raza Soarelui.

Carpati.org

La intoarcere spre Iasi il luam si pe Kojak cu noi, masinuta lui Florin e din ce in ce mai surprinzatoare (si eu si Kojak suntem lungani si aveam si bagaje). O pauza de alimentare in Bicaz, apoi drum intins pana in Iasi.

La sfarsit, promisiunea ca o repetam cat de curand, cum s-a si intamplat weekendul urmator cand am facut Creasta Estica, traseu mult mai lung si interesant, si cu poze mai faine.

.. va urma, sau, cum ar spune Seinfeld „micutul Timmy ramane blocat in pestera pana la episodul urmator” :d.

Aparat&Poze: Ioana

Idea !

Filed under: iasioutdoors — Etichete:, — Mihai Diac @ 9:39 pm

Iac-asa, lenevind in loc sa muncesc numa’ ce m-a traznit o idee asa de geniala, de ma intrebam cum de m-a lovit tocmai pe mine.

Cum tot ne place mult sa ne bucuram de iesiri, ce-ar fi sa le si consemnam intr-o forma sau alta, nu numai ca astfel putem sa le aratam nepotilor (sau macar noi sa ne amintim in cativa ani) cat de nebuni eram, da si sa mai dam in dreapta si stanga poate corupem si pe altii la fapte vitejesti.

Zo, dau drept de editare la cativa oameni di increderi, si vad cum se contureaza treaba.

O sa incep eu cu ceva continut, turnand ce am mai postat de-a lungul timpului pe carpati.org.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.