Iaşi Outdoors

August 11, 2014

Alte competitii 2013

Dupa cum spuneam in postul anterior, anul trecut cel putin pana in octombrie am avut totusi ceva activitate, si cea mai mare parte din ce am facut nou au fost inca o serie de competitii de ciclism. In principal in timpul anului am participat la tot ce a fost de MTB in Iasi si de cursiera cateva evenimente si din afara orasului. Despre primele am povestit deja aici si aici. Despre cele de care nu am zis voi spune acum; mai ales ca acum imi amintesc cu placere.

 


25 august 2013. Pe Roti Verzi, Iasi. Strava.

Un concurs organizat de Iasibike, deja la editia a 14-a in 2013. Desi a trecut aproape un an de atunci imi amintesc destul de bine, traseul la categoria elite unde m-am inscris era repetarea de 6 ori a unui circuit relativ mic, o urcare pe un drum pietruit si o coborare interesanta pe o poteca prin padure. Am fost surprins sa vad faptul ca la categoria avansata s-au inscris chiar foarte putini oameni, 6 mai exact, desi numarul de ture era cu doar doua in plus fata de amatori. Pe la final l-am intrecut doar pe Adrian care a ramas fara apa, iar la ultima coborare inainte de finish am fost intrecut de Rares, care a obtinut locul 1 la toate competiile de prin Iasi la care a participat. Astfel am trecut linia de finish imediat dupa si conform regulamentului nu am mai facut circuitul a 6-a oara. (dupa ce primul termina numarul maxim de ture se opresc toti iar in clasament apar prioritar dupa numarul de ture terminate) Calculasem candva faptul ca pe clasamentul amatorilor as fi fost undeva in top 5, dar ce a fost mai importat era evolutia fata de MyRace care a fost cu cateva luni mai devreme, evolutie ce se datoreaza faptului ca am acumulat experienta de baza la MTB.

 


25+ septembrie. Trans si Road Grand Prix Ramnicu Valcea. Transbucegi + RGP + Trasfagarasean

A fost o iesire cu mai multe scopuri, principal era ceva auxiliar in Bucuresti, pana unde am facut un singur popas dupa Bacau unde am facut o dezmorteala cu biclele (mergeam cu masina). Dupa ce am rezolvat problemele la Bucuresti am plecat in Sinaia unde ne-am cazat la o pensiune, si eu desi urma o competitie peste doua zile am vrut sa urc Transbucegi, sosea noua pe care nu am mai avut ocazia sa o fac. Am mers destul de incet, sa nu ma obosesc pentru concurs. Asfaltul era bun dar drumul cam ingust. Asta nu a pus probleme acum pentru ca era foarte putin circulat. Sus a venit si Adrian cu masina si am baut un ceai la cabana Piatra Arsa. Am vazut cu ocazia asta zone din Bucegi pe care nu le vazusem, dar in continuare nu am ajuns inca la Sfinx sau Babele… 🙂

Apoi am condus pana in Ramnicu Valcea, unde avea loc o etapa Road Grand Prix. Destul de frumos faptul ca etapa asta nici nu era anuntata initial in seria de evenimente (eu mai participasem in Iasi pe Copou la un criteriu si la Ploiesti, unde aveam drum oricum); insa numarul semnificativ de participanti a incurajat organizatorii. Acum in 2014 au fost si mai multe curse in serie insa din pacate fiind plecat din tara nu mai particip la niciuna.
Si la sosea la Ramnicu Valcea s-a vazut ca am inceput sa am macar putina experienta. Traseul a fost asemanator cu cel de la Lugoj, o distanta de aproximativ 80 km fara sa fie un circuit, cu mai multe urcari. S-a plecat de la inceput destul de tare, si in pluton compact. La prima trecere peste calea ferata are loc o cazatura in lant, fix in spatele meu, eu scap la limita. Apoi cred ca dupa prima urcare mai serioasa imi gasesc grupul cu care merg pana la final aproape. Majoritatea din cei cu care raman sunt mai rapizi pe urcari unde nu ma ajuta cu nimic, iar pe plat ajung sa duc destul de mult trena eu pentru ei. Adrian din pacate desi oficial ‘elite’ ramane in urma pe primul deal pentru ca se simte rau, iar la final (dupa ultima urcare), am si eu probleme tehnice. O lovitura destul de puternica se aude la roata constant dar nu pot opri sa rezolv sau sa vad macar ce e; pentru ca mi-as pierde pozitia in grup. In final pe un ultim deal mai mic vad ca e o spita rupta si nu am ce sa fac, merg inainte pana la finish. Singura emotie era sa nu afecteze cadrul, si a fost in final ok. Termin pe locul 32 din 103 ceea ce e destul de bine, iar o evolutie. Fara problemele tehnice as fi urcat inca 2-3 pozitii maxim. Asta avand in vedere ca primii 15-20 erau ‘elite’, iar la sosea asta inseamna sportivi legitimati; e satisfacator.
In ultima zi din toata iesirea am urcat Transfagaraseanul, daca tot eram in zona. Adrian ma lasa iar sa merg singur dar vine cu masina pana sus sa imi faca galerie pe finalul urcarii. Ce tin mine e ca am obtinut un timp mai bun decat in 2009, desi eram obosit acum; iar la final am avut probleme cu frigul. M-am ambitionat totusi sa cobor tot cu bicla desi aveam obtiunea sa merg in masina. Era toamna deja iar pe stanci la Balea Lac apa era inghetata.


Transbucegi


eu la finish Road Grand Prix, Ramnicu Valcea, 2013


dezechiparea


spre Transfagarasean


la final

 


13 octombrie. Tur de Iasi. Strava

Deja incepuse ‘facultatea’ si nu aveam foarte mult timp de antrenament .. vorba vine. Traseul avea sectiuni comune cu Pe Roti Verzi, si deja cunosteam mai mult de traseele din zona in general. Mai mult Lucian avea sa participe si el, si am facut o tura de recunoastere inainte daca tin minte bine. La ‘avansati’ – iar, erau doua repetari ale unei bucle de aproape 30 km. Am avut ceva probleme la plecare din cauza pedalelor proaste (care aveau sa-mi mai faca probleme si in viitor), dar cum la inceput era o urcare serioasa imi revin la pozitia normala. Pe traseu mai tin minte ca la prima tura am pierdut poteca pentru cateva minute, si noroc de cativa culegatori de ciuperci care m-au strigat sa ma intorc. In final termin cu bine, locul 5/13 la Elite18-29, 12/34 la Elite general. Frumos si dupa concurs, mai ales ca Adrian si TVA erau spectatori si am mai stat la discutii cu ei.


la start Tur de Iasi 2013


la iesirea din Slobozia


Lucian pe traseu


la finish line (cred ca doar dupa prima tura)


totusi eram si eu .. 🙂
pe cei doi ii intrec la ultima tura desi nu ma mai asteptam

 


3 noiembrie. Up Hill Contest. Strava

Cu adevarat la ‘final de sezon’, editia a 3-a a Up Hill Contest Iasi depaseste iar pe cea precedenta. Eu mai participasem in 2011, cu putin inainte sa plec in California pentru o perioada mai mare, iar in 2012 eram inca acolo. Up Hill spre deosebire de celelalte competitii are un caracter mai mult social, de intalnire la final de iesiri, in noiembrie cand iarna bate la usa. M-am chinuit eu sa adun mai multi oameni sa vina si sa participe, insa am reusit cu greu sa-i conving doar pe Lucian si TVA si doar ca spectatori. Adrian era deja plecat din tara si el. Primul lucru nou, fata de acum 2 ani cand a fost ultima mea participare, au fost ‘obstacolele’ de pe traseu, busteni amenajati astfel incat sa trebuiasca sa pedalezi peste ei, ca si cum panta nu ar fi fost destula (pe partia de schi la deal :P).
Un alt ‘amanunt’ este faptul ca am intarziat destul de mult, si fara sa am timp sa ma pregatesc se anunta grupa mea, ‘traseul’ fiind unul de cateva minute la deal pe partie, concurentii se organizau in ture. Reusesc destul de usor sa ma calific dupa prima ‘etapa’, insa cu mari emotii la start : nici nu stiam bucatica adaugata la inceput prin padure care includea un sant destul de ciudat la prima vedere, iar pedalele imi faceau probleme (odata desprinse era greu sa prind SPD-urile la loc). Oricum odata calificat mai departe asta nu mai conta. Cred ca la urmatoarea etapa era deja serios si stiam ca sunt cel putin 2 concurenti clar mai buni ca mine (si doar doi treceau mai departe). Norocul meu insa, unul din ei se dezechilibreaza pe un abrupt si cade, apoi renunta politicos; astfel incat ajung in semifinala impreuna cu adversari detasat mai buni ca mine. Termin pe ultimul loc aici, insa onorabil, la cativa metri. Finala e si ea cat se poate de spectaculoasa, castigator insa tot Rares cu care ma obisnuisem. E de remarcat pentru prima data din ce stiu eu – calitatea inregistrarilor mai ales video. Finala + UHC2013, inclusiv drona :). Dupa concurs nu mai zic, atmosfera super.
Macar la UHC 2014 pot sa particip deja, pentru ca ma intorc in octombrie si de-abia astept.


UHC 2013


podium

 


29 Februarie 2014. Pe Roti pe Gheata. Strava.

Normal asta nu se incadreaza temporal in cele de mai sus. Roti pe Gheata are mult mai putine editii, dar ce e special e faptul ca are loc iarna pe zapada, pe un circuit relativ scurt in padurea de la aeroport. Fara aproape niciun antrenament, dar am stiut sigur ca vreau sa particip. Cu cateva zile inainte fac o recunoastere a traseului – care ma sperie destul de mult la anumite santuri. In final la concurs astea sunt acoperite de niste grilaje si totul e mult mai usor – pentru mine, din pacate nu si pentru toata lumea. Ce e rau insa pentru mine, mai ales la concursul asta dar si la celelalte, este faptul ca merg cu pedalele proaste cu care am participat tot anul pe MTB. Problema lor e faptul ca ele sunt de cursiera in realitate, si au prinderea doar pe o anumita parte si aia nu sta in sus. Normal nu iesi prea des din pedale, insa aici prin padure pe zapada se intampla chiar des. Problema mare e sa prinzi iar papucii in pedale, asta imi face tot felul de pauze inutile, in care sunt intrecut de mai multi concurenti, si ma demoralizez. Termin destul de slab dar multumit de participare – si ma duc rapid la oala cu vin fiert si la carnati 😀
Acum am cumparat deja pedale noi normale, si sper ca anul urmator sa-mi iau revansa…


RPG 2014


bulgareala de dupa


grijalul din sant nu ii ajuta pe toti
destul de multe cazaturi (merita vazut).

Cam astea au fost restul concursurilor la care am participat in 2013, de care nu am spus in posturi anterioare. In 2014 teapa in mare parte – nu sunt in tara. Pe Roti Verzi nu se organizeaza desi era cel mai reusit traseu de MTB – fara circuit, probabil asta il face si greu de organizat.
Sper sa imi iau revansa in tara anul urmator. Aici am facut ceva kilometri, pe cursiera inchiriata, si anul urmator chiar nu cred ca voi mai pleca din tara.

Anunțuri

Martie 11, 2012

Yosemite Iarna

Probabil unul din cele mai notabile posturi de cand m-am mutat in California. Motivatia – in mod special folosirea echipamentului de iarna, atat timp cat aici, macar la munte, mai este iarna. Adrian mi-a adus de acasa si bocancii de iarna si sacul de dormit, astfel incat era important sa le folosesc macar odata. Tura viitoare sper ca va fi vara in Alaska, dar pentru California doar in muntii Sierra Nevada gasesti zapada iarna, cel putin in apropiere de mine. Evident ca in Yosemite era si cel mai usor sa ajung, nu destul de usor insa, si cunosteam putin si zona, avand insa si destule locuri noi de cercetat. In cadrul Yosemite, am ales varful Lyell ca tinta principala, pentru este cel mai inalt din parc, cu 3999m altitudine. In vara 2010 mai incercasem odata acest varf, in conditii oarecum opuse : o tura de o singra zi (chiar mai putn), vara, fara posibilitate de campat, si am reusit atunci sa ajund doar pana in Donohue pas, pe la 3600m, mergand vreo 40 kg fara sa-mi ating totusi obiectivul complet. Diferenta fata de atunci este ca acum aveam sa il incerc incepad din Yosemite Valley, pasul Tioga fiind inchis iarna, trebuia sa fac un drum mult mai lung, incepand de la ~1200m altitudine fata de ~3000m cat mi-ar fi permis daca era deschis pasul. Avantajele insa sunt timpul, aveam cam 3 zile pline de traseu, echipamentul mult mai complet, cort, etc; si faptul ca nu imi trebuia rezervare pentru permisul (‘wilderness permit’) necesar pentru a campa in zone superioare. O mica parte din echipament am completat-o prin comenzi pe Amazon in ultima saptamana (primus, cort), astfel incat vineri seara eram gata de o iesire de 4 zile, din care 3 pline dedicate traseului.
Un prieten din San Francisco m-a ajutat cu o cazare vineri noaptea acolo, pentru ca sa pot pleca a doua zi devreme dimineata; si ii multumesc si pe aceasta cale. Un alt element nou e ca am gasit o modalitate de transport mai eficienta putin, desi destul de scumpa (235$), un tur oferit de extranomical.com. Turul foloseste si e frecventat mai mult de straini care viziteaza zona, probabil cei care s-au stabilit aici au masini si nu e prea convenabil. Mie mi-a convenit si asa, chiar daca a fost putin mai scump, si in plus am aflat si cateva lucruri interesante de la ghid despre California, Sierra Nevada, Yosemite.


Sambata Ma trezesc devreme pe la 5 daca tin minte bine, si ma duc rapid la punctul de unde am spus sa fiu preluat de autobuz. Intarzie vreo ora aproape, iar cand vine e destul de plin. Nimeni nu avea rucsac ca mine, dar gasim loc pentru el si in final plecam din San Francisco. Dupa cele 5-6 ore de tranzit destul de interesante dealtfel, ajungem in Yosemite Valley unde prima oprire este la Tunel View. Chiar daca ma intarzie cu plecatul efectiv in traseu de oprirea asta ma bucur in mod special, pentru ca e considerata una din cele mai frumoase panorame din Yosemite, si chiar din lume :), iar eu nu o vazusem inca. Mai mult, e senin perfect asa ca evident toata lumea face poze.

From Yosemite Martie

Tunel View


cu putin zoom: (de la stanga la dreapta): El Capitan, Clouds Rest (inzapezit), Half Dome


la intrarea in vale pe stanga e El Capitan, perete vertical de 900m


Yosemite Falls, a 5-a cascada din lume ca inaltime

Dupa alte cateva opriri ajungem si la cea finala. Vorbesc putin cu ghidul, sunt singurul care o sa stau 4 zile, aproape toti fiind pentru un ‘day tour’. Programul normal e luat masa in vale si intors acasa, eu desi am cu 3 zile mai mult decat majoritatea, consider ca nu am timp sa iau masa acum, decat ceva pe fuga. Trec pe la centrul de informatii si imi iau permis, le zic ce planuri am, ei imi verifica putin echipamentul. E important sa stie cam pe unde ma duc, totusi fiind o tura de iarna realizata solo, mai ales ca aflu ca in zona respectiva nu prea merg oameni iarna. Numai bine, o sa fiu si mai singur 😛
Pe la ora 3:30 ajung cu ‘free shuttle’ in punctul de unde se face intrarea in traseu. E vreme buna, pe aici sunt inca oameni, asa ca ii dau rapid pe portiunea pe care o cunosteam de cand urcasem pe Half Dome. O singura variatie mica ma face sa ratez la dus Vernal Fall, pentru ca poteca ce trece pe langa ea e inchisa iarna. O vad eu oricum la intors, iar acum ma grabesc sa ajung cat se poate pe lumina la Little Yosemite Valley, un loc de camping special amenajat sub Half Dome, pe la 1800m. Ajung chiar la limita cu lumina, insa imi dau seama ca atat timp cat e senin nu voi avea probleme nici noaptea: Luna aproape plina si zapada pe jos face vizibil totul aproape ca ziua. Doar vreo 6 km parcursi si urcare cam 600m, in prima jumatate de zi de traseu. Imi pun cortul rapid si-mi fac de mancare, nu e nimeni dar e frumos, liniste si pace. Stau asa si ma gandesc la faptul ca e prima data cand campez pe continentul American, dupa ce am campat deja in Europa, Africa si Asia. Acum au mai ramas tot mai putine continente..


Nevada Fall


cortul nu s-a dovedit prea bun, un singur strat si fara ancore
cu siguranta nu un cort de iarna, dar cu sacul de deormit super-ok, am dormit bine


primusul e insa excelent


pe la 1 noaptea ma tresezte o cucuvea (!) ies afara si fac niste poze cu expunere


Duminica Destul de obosit, nu aud ceasul cand suna la 5. Ma trezesc pe la 6, dar pana pe la 8 aproape nu sunt gata de plecare. In final, plec, totusi putin intarziat fata de plan. Urmeaza sa merg pe valea raului Merced, ca si pana acum, macar pana la lacul Merced. Pe parcursul zilei vad ca valea asta e foarte lunga, si urca lin. Practic stilul asta de vale nu se gaseste in Carpati sau pe unde am mai fost eu, si e interesant, dar poate putin plictisitor pana la urma. Poti merge si cate 3-4 zile pe o vale din asta, urcand incet si avand peisaje similare, dupa fiecare cotitura, dar destul de frumoase incat sa nu te plictisesti. La mine, s-a mai schimbat putin peisajul cand stratul de zapada s-a facut tot mai gros, apoi incepe portiunea in care trebuie sa bat zapada, dragut la inceput dar pana la urma tot mai greu, simt nevoie mare de coechipier cu care sa fac schimbul. Imi amintesc si de intrebarea din vale, daca am ‘snow shoes’, rachete. Mi-ar fi prins bine. Dar sunt obisnuit doar cu bocanci si parazapezi, cu batut si cazut pana la genunghi la fiecare pas, si asa continui. Soare puternic, trebuie sa-mi pun si ochelarii, incerc o singura variatie de la traseu pentru a ocoli zapada, insa sunt nevoit sa ma intorc. Deci am parte si de cateva momente speciale, insa pe la jumatatea zilei ma simt tot mai obosit. Cand ajung la lacul Merced, e 3:30, dar tremur tot si nu mai pot merge normal. Rucsacul il simt foarte greu, adevarul e ca imi luasem putin prea multa mancare, si destul de mult echipament. E un camping special aici si chiar multe cladiri, toate inchise, asa ca imi pun cortul. Imi dau seama ca nu mai pot continua, ma simt terminat, si iau decizia asta care avea sa schimbe tot rezultatul turei. Vina principala cred ca o are faptul ca nu am mancat foarte bine dimineata, si nici in timpul zilei. Urmeaza sa ma chinui sa mananc cat mai mult, ca sa pot sa o duc toata ziua cat e lumina, si aveam sa reusesc asta in ziua urmatoare, dar acum .. e deja prea tarziu. Ma ocup de campat, mancare, niste poze, si ma culc pe la 6 dupa-amiaza. Dorm dus, undeva la 2200m, la peste o zi de mers distanta de orice alt om, pentru ca nici oameni, nici urme nu am vazut toata ziua.


urme de urs, undeva pe la 1900m, singurele pe care le vad


pasaje ce necesita atentie


aici incerc sa evit zapada pe partea stanga, insa e cam expus, asa ca ma intorc prin zapada pe dreapta raului, cum e traseul normal


alte pasaje ce-ti ridica pulsul


(poza cu timer), greu la batut


pauza necesara


ajung si la Merced Lake


alimentare (jos – cutia speciala de depozitat mancare, ferit de urs)


seara ma plimb putin pe lacul inghetat


Luni
Ma trezesc mult mai odihnit si bine. Urmeaza un moment greu, de gandire, sa iau decizia finala, daca ma duc in sus spre varful Lyell, sau cobor inapoi, realizand insa un varf secundar. Pana la urma aleg a doua varianta. Lyell pare putin prea departe pe harta, si risc sa nu pot sa ma mai intorc la autobuzul care venea peste 2 zile, mai ales, dupa experienta din ziua precedenta in care la 3:30 nu mai puteam continua. Acum insa ma alimentez fortat mult mai bine, si reusesc sa merg toata ziua voios. Varful secundar avea sa fie Clouds Rest, o muchie de deasupra Half Dome, care atinge cota 3027m. Am harta si stiu exact unde sa fac abaterea. Traseul il urmaresc bine tot timpul, doar pe portiuni scurte mai ratez cararea, in mod special unde e mult prea multa zapada ca sa se vada orice. Bat mult mai multa zapada decat in ziua precedenta, aproape toata ziua merg cu zapada pana in gat. Fac pauza de masa la pranz, iar aproape de varf incerc iar o evitare a zapezii pe un versant de stanca abrupt, pe care merg pe limbile de zapada care sunt, acestea devin insa prea subtiri si ma retrag, inapoi la stratul gros de zapada care ma incetineste si ma stoarce de energie. In final, fix la apusul soarelui (aprox 6:30 p.m.); ajung pe Clouds Rest. Fac multe poze rapid ca sa am timp sa cobor putin si campez pentru prima data chiar in zapada, aproape de cota 3000m.


portiune foarte greu de batut


dupa ce ajung intr-un fel de pas se deschide privelistea si incep sa vad varfurile mari
nu-mi dau seama care e Lyell exact, dar sunt multe frumoase si le incadrez cum pot in fotografii


zona cam expusa la care trebuie sa renunt in final


foarte aproape de varf, soarele apune


jos, Yosemite Valley, si Half Dome


iarasi, cateva poze de noapte


Marti E mai frig ca de obicei dimineata, initial cred ca e doar de la altitudine. Imi dau seama apoi ca bate vantul, si mai mult, viscoleste. Dupa 3 zile de senin perfect in ultima zi ma trezesc pe furtuna. Cu greu ies din sac, e frig tare si in cort. Fac o supa inauntru cortului. Ma imbrac in sfarsit cu toate hainele, bucuros oarecum ca nu le-am carat degeaba, si ies afara. Nu e chiar asa rau pana la urma. Destul de rapid sunt gata de plecare. Trebuie sa cobor 1800m altitudine, dar stiu cat de cat cararea si am destul timp. Dupa vreo ora aproximativ ies din zona expusa cu vant puternic, iar apoi totul se transforma intr-o ninsoare ca de sarbatori, si totul e mult mai calm. Aproape ca-mi pare rau. Cand ajung in Little Yosemite Valley, iar o pereche de bete de trekking pe care le-am vazut lasate acolo si la dus, prea putin probabil de acum ca proprietarul lor sa se mai intoarca :P. Dupa cascadele pe care acum le vad mai bine (Nevada si Vernal), ma intalnesc si cu primii oameni dupa 3 zile complete. Majoritatea ma intreaba tot felul de lucruri. Jos am destul timp sa-mi iau o cola, sa ma schimb putin si sa anunt ca m-am intors cu bine la centru.


betele pe care le fur :p


Nevada Fall


Vernal Fall


Half Dome inca acoperit de nori

Asta a fost, prima si ultima tura de iarna cu adevarat de anul asta, prima tura de iarna de mai multe zile in care merg singur, prima tura de iarna in Yosemite, sau prima data cu cortul in USA. Din pacate in final obiectivul principal tot neatins ramane, si e chiar a doua oara cand incerc Lyell fara sa reusesc sa ajung pe el. E totusi mai politicos sa-l fac intai vara, si apoi iarna, asa ca ma impac cu ideea, dar devine deja un motiv in plus, cum a fost creasta Rodnei in ultimii ani in Romania. E numai bine asa, sa am un plan si o motivatie pe termen putin mai lung.
50 km parcursi, mult mai putin decat ma asteptam, totusi avand in vedere zapada nu e deloc putin. Urcat de la ~1200m pana la 3027m, aproape continuu urcarea, coborat apoi totul de-odata. Putin si tehnic (foarte putin, dar intens), mult de batut, campat sus, vreme perfecta cu exceptia furtunii din ultima zi. Deci de toate, asa cum trebuie sa fie. M-am intors bucuros acasa.

Unele lucruri care le-as fi putut face mai bine:

  • Sa am rachete de zapada
  • Cort mult mai bun, desi paractic m-am descurcat perfect si cu asta
  • Sa ma alimentez calumea si in ziua de duminica. Asta probabil ar fi facut posibil varful.
  • Sa am trepied la aparat, pentru pozele facute noaptea mai ales 😀
  • Sa nu-mi iau asa multa mancare

Decembrie 30, 2010

Ceahlau tura de oameni

Cu toate dezavantajele aduse de repetarea turelor pe anumite trasee in aceeasi perioada, imi dau seama ca traditia de a merge la anumite vacante intr-un loc anume isi are avantajele ei. Astfel mergeam intr-o perioada in Rarau la vacanta de Paste, acum parca devine traditional sa mergem in Ceahlau la vacanta de iarna. (a se vedea 2009)
Toate pregatirile mai serioase s-au facut cu doua zile inainte de plecare, fiind de-abia venit din Rodnei. N-a fost insa nevoie de prea mult timp. Oamenii s-au mobilizat si ei: Lucian, Tva, Adrian, Monica, Oana, Alina, Monica2, Titus, Veve, Andrei, Radu. Duminica la eram la autogara pentru primul autobuz, cu care am venit toti cu exceptia lui Lucian si Titus. Ajunsi mai devreme decat preconizam in Durau, ne-am bucurat de sansa de a termina traseul pana la Dochia pe lumina.

From Ceahlau 2010

Asa ca am inceput sa mergem rapid spre Fantanele, prima cabana; nu inainte de a ne intalni cu Titus care se coborase de la Dochia unde ajunsese de dimineata prin Izvorul Muntelui, venit din Bacau.


ne-am regrupat la Fantanele


si am plecat mai departe

Vremea era buna, nu parea sa fie vant puternic nici pe varful Toaca spre care ne uitam in sus. Nu era nici frig, doar lipsa zapezii ne-a dezamagit. Putin peste fantanele insa peisajul s-a mai albit.

Si am ajuns cu bine la Dochia pe lumina la limita, insa putin obositi. Ne-am revergorat cu o masa si am inceput sa numaram sticlele de bautura, dupa care ne-am apucat rapid de cantat. Dupa poate prea multa bautura si putin obositi, eu cu Radu ne-am aerisit putin pe afara, mergand pe la 2 noaptea pana pe Toaca, fara probleme mari si in terminand traseul in mai putin de o ora.

A doua zi ne-am trezit relativ devreme, avand in vedere seara precedenta si dupa putin timp aveam deja traseul planificat. Din pacate Andrei ne paraseste aici deoarece trebuie sa se intoarca in Iasi, cu ceva probleme de sercivi neasteptate. Alegem unul din cele mai frumoase trasee, poate putin prea lung insa: Dochia – Stanilei incepand pe creasta spre Duruitoarea si intoarcerea prin poiana Varatec, Maicilor, si Claile lui Miron. Ne-am pornit aproape toti.


schitul Stanilei, unde am hotarat sa nu mai oprim

Ajungem in final si la Claile lui Miron prin care trecem mai incet, apoi in golul alpin si padurea de dupa, iar o oprtiune mai expusa si deja vedem cabana. Toate astea ne iau ceva timp si ne despartim in diferite echipe, prima Adrian cu Tva cei mai rapizi, apoi restul, iar pe portiunea finala raman eu cu Monica2 care se simte putin rau, fiind la unul din primele trasee mai ales iarna. Oricum toti au mers foarte bine si sper ca traseul i-a motivat.


in poza e Ovidiu un tip cu care ne-am intalnit la cabana si care a completat grupul

A urmat iar o seara de baut si tura asta jocurile au inlocuit cantatul, starnind insa multe discutii „cu cantec”, si oamenii s-au culcat putin mai devreme. Ziua urmatoare lumea nu a mai fost doritoare de trasee, si am continuat jocurile pana pe la amiaza cand am facut rucsacii ca sa plecam. Desi era frig, traseul te incalzea la maxim prin peisajul deosebit, desi nu senin perfect norii lasau deseori sa se vada zone extinse iar zapada acoperise tot muntele.


capra neagra pe Toaca


Radu isi sclinteste un deget


pana la Fantanele ne prinde si noaptea

Ajungem insa cu bine in Durau, unde in 20 minute pleaca autobuzul.
Toata tura a fost parca putin prea scurta, insa mai nimeni n-a putut prelungi cu o zi asa ca ne-am intors. Fata de anul trecut mai multi oameni au facut trasee mai lungi si asta m-a bucurat. De-acum mai asteptam vacante sau perioade mai libere sa mai facem ture, cu tot atat de multi participanti sau poate si mai si.


traseul parcurs in cele doua zile

Din pacate nu sunt incluse si pozele de la Lucian pe care nu le am inca dar care ma astept sa fie cele mai frumoase…

Decembrie 24, 2010

Rodnei-Urgia Iernii

Tot am sperat anul asta să mai merg odată în munţii Rodnei, nişte munţi frumoşi, spectaculoşi, aproape de sufletul meu. Şi uite că s-a ivit ocazia, chiar înainte de Crăciun, împreună cu Paul. Şi el îşi dorea la fel de mult să meargă pe muntele ce ne tot încearcă răbdarea de vreo 2 ani încoace.

Ca de fiecare dată ne-am făcut planuri măreţe, din Pasul Rotunda, măcar până pe Pietrosul Rodnei dacă nu, şi mai departe până în pasul Şetref. Planuri mari, vise mari şi ele. Ne-am pregătit temeinic pentru tura asta. Am scos de la naftalină echipamentul cel mai bun. Şi pentru mine şi pentru Paul urmau nişte premiere (pufoaică, plastici, colţari şi altele ce urmau să fie testate pentru prima oară).

Mai mult, pe GPS am avut trackuri şi puncte de pe întreg masivul.

Ca şi bonus, chiar înainte de plecare primesc un email foarte încurajator.

„Nu va fi nevoie de GPS, o sa aveti parte de o vreme in Rodnei de invidiat cu „mare alpina” si mult soare, dar si nori, cat sa faca fotografiile mai spectaculoase, de duminica 19 dec. pana pe vineri sau sambata 24-25 dec.

Temperaturi la 1500 care vor ajunge si la 5…6 grade cu plus, mai sus ceva mai rece dar nu foarte frig. Vor iesi niste fotografii de pus in rama. ”

Mă motivează să îmi iau toată şandramaua de scule foto (respectiv aparatul foto şi cele 3 obiective).

În sfârşit, dumincă seara, la 17.30 alergăm puţin să prindem trenul, dar ne aşezăm liniştiţi în compartimentul nostru şi începem a povesti. Urmează testatul colţarilor pe bocanci, inventarul echipamentului.

Iar imediat înainte de Paşcani, un apus de foc parcă prevesteşte tura. Admir cu ochi mari un cer aprins cum nu am mai văzut de mult.

Planul era să mergem până-n Iacobeni, iar de acolo cumva până-n Cârlibaba, dar preotul Grigore, cunoştinţă de-al lui Paul ne-a dat o mână de ajutor şi ne-a luat el din gară până acasă la el, în Cârlibaba. Pe drum admiram o lună plină, şi un peisaj furat din povestirile lui Calistrat Hogaş. Seara o petrecem la căldurică, urmând ca a doua zi dimineaţă să pornim din Pasul Rotunda (ajutaţi de acelaşi preot).

Ziua de luni se anunţă perfectă, de vis. Un soare frumos, ceva grade sub zero şi multă zăpadă.

Ne luăm la revedere de la civilizaţie şi începem binecunoscutul traseu: din pasul Rotunda până-n Ineu cu trecere pe sub varful Ineuţ. Dar cu cât înaintăm, zăpada e din ce în ce mai mare, chiar deseori trece de genunchi. Avem noroc că e afânată. În prima parte traseul nu pune probleme, căci urmăm drumul forestier ce duce până sub creastă. Soarele e sus pe cer, ceea ce ne bucură, dar mersul prin zăpadă multă nu ne ajută să mergem foarte repede.

Prima pauză o facem sub intrarea în creastă, la răspântia spre Varful Ineuţ şi lacul Lala. Aici apar şi primele probleme de ordin tehnic. Imediat punem colţarii, şi începem a răzbate zăpada. O pantă de 45 de grade, multă zăpadă şi noi punem presiune pe ea…..suntem avertizaţi…pericole de avalanşe. Versantul pe care suntem se împarte în doua de ceea ce putea fi o avalanşă.

Urcăm imediat în creastă, alegem altă variantă, la fel de obositoare. Efectiv înnotăm în zăpadă , o bucăţică de traseu de 50 m ne stoarce de puteri. Înaintăm greu, dar mai rău, soarele încetu cu încetu dispare între nori, în schimb apare un vânt teribil, urâcios, ce bate din faţă. Mai mult, pierdem din vizibilitate, iar cu cât urcăm, ceaţa sau white-out uneori ne îngreunează misiunea. E deja târziu, aproape să se întunece iar noi suntem abia sub vârful Ineuţ. Ne minţim singuri că am mai putea merge noaptea până în Şaua Gărgălău. Ne dăm seama că e cam imposibil, şi repede căutăm o retragere într-una din văi, pe valea râului Cobăşel.

După 10 minute găsim un loc numai bun de cort, săpăm puţin la el, montăm cortul şi începem procesul de gospodarire. Ciocolată caldă, o supică şi nişte spaghetti sunt un adevărat ospăţ după o primă zi grea. În cort, dar şi afară nu e extraordinar de frig, după cum arată termometrul lui Paul. Să fie vreo 4 grade înăuntru şi 4 cu minus afară. Măcar atât.

Dimineaţa ne trezim greu, ne ia cam 2 ore să ne punem rucsacii în spate. Mai rămân 6 ore de lumină. Dar poate măcar astăzi ajungem în Şaua Puzdrele, celebră pentru locul de cort de care imi tot povesteşte Paul.

Înaintăm la fel de greu ca şi ieri, iar vântul e şi mai aspru. Acum suntem pe crestă, lăsăm în dreapta varful Ineu şi ne îndreptăm cu pas de melc. Noroc de GPS, deşi nu avem track-ul, avem ceva puncte ce ne ajută să ne orientăm. Vremea e la fel de urâtă, vizibilitate 0, iar vântul urlă în urechile noastre. Abia ne putem ţine echilibrul. Estimez că are cam 60-70 km/h, dar împreună cu acele de gheată parcă formează un asalt împotriva noastră. Ne simţim copleşiţi de înaintat împotriva vântului. Chiar dacă nu ne dăm seama, lupta împotriva nămeţilor, dar mai ales a vântului ne seacă de energie. Ne dăm seama că nu avem cum să ajungem în Şaua Puzdrele, poate doar în Şaua Gârgălău. Traseul pe timp de iarnă, şi fără vizibilitate e dur, iar pe unele porţiuni e tehnic, căci nu urmăm traseul de vară, ci mergem numai pe creastă. E deja după-amiază iar noi abia ce trecem de varful Omu (2134) şi mai sunt vreo 2 ore de mers până-n Gărgălău. Începem a căuta loc de cort, ferit de vânt, mai întâi pe versantul stang, dar acolo parcă suflă mai cu putere şi nu ne lasă deloc să ne orientăm şi hotărâm a ne întoarce către ceva stânci unde sperăm să ne adăpostim de furia vântului. Mă simt epuizat, stors de puteri, dar în final găsim un loc de cort sub o stâncă. Săpăm vreo 30 de minute, ridicăm pereţi de zăpadă în speranţa că măcar noaptea vom scăpa de zgomotul asurzitor al vijeliei de afară.

Seara ne sfătuim bine, şi decidem, că dacă ziua următoare e senin şi frumos afară mergem pe creastă, dacă nu, tragem pe dreapta spre prima vale, pe valea râului Putreda.  Seara ne refacem puterile cu o supă caldă şi un piure cu conservă de peşte plus predesert şi desert. 😀

Dimineaţa suntem treziţi de urletele vântului ce izbea necontenit cortul. Decidem rapid să coborâm. Până pe valea râului tot am coborât ba în stilul fundeni ba înnotând. Pentru prima oara în 3 zile avem parte de linişte, vântul nu mai bate şi chiar ne bucurăm de aspectul asta. Ne întâlnim cu ceva urme de urşi şi mergem pe un drum forestier de-a lungul Bistriţei Aurii până la întâlnirea cu şoseaua principală. De acolo un camionagiu simpatic ne duce în Cârlibaba, din Cârlibaba prindem repede un microbuz până în Iacobeni şi o oră mai târziu suntem în trenul spre Iaşi.


Cam aşa arată traseul făcut de noi în 3 zile pline.

 

Lucian

 

Decembrie 4, 2010

Inceput de iarna in Bucegi

Desi inceputul a fost mai mult calendaristic, prima zi a turii fiind 1 decembrie, pe cand vremea s-a prezentat putin mai blanda decat ne-am fi dorit.
Important e pentru mine ca s-au inceput turele de iarna, de care vorbeam si pe care le doream de atat timp. Diferite probleme si amanari au facut ca asta sa fie prima. Plecarea marti seara evident pe fuga cu bagajul facut in graba, puncte culese si aruncate aleator pe GPS. Oamenii : eu, Lucian (care avea sa stea o singura zi, 24 ore, cu noi), si Titus care a avut timpul si dispozitia de a ma insoti. Bucegi pentru ca Meridionalii conveneau mai mult cu planurile de dupa ale lui Lucian, Craiul din planul initial fiind refuzat de Titus.

Trenul de noapte cu legaturi dubioase in Ploiesti a avut intarziere pana la 190 minute, datorita poleiului (?). Intrati tarzior in traseu, pe la 12-13, plecam rapid din Busteni spre Gura Diham – Diham – Malaiesti. Lapovita, chiar ninsoare si zapada ne intampina inca de la inceput si asta ne bucura. Pe la Diham incepe si vantul sa bata mai puternic. Acolo ne incalzim putin, si alegem traseul cel mai usor pentru a ajunge la Malaiesti : cruce si banda albastra. Pe urcare Titus merge tot mai bine, iar noi ramanem putin in urma, ne regrupam insa rapid. Pe culoarele de avalansa dinaintea cabanei gasim urme clare de urs pe putina zapada prezenta. Ajungem aproape pe lumina.

Cabana e pustie, intram in ea si cu greu casim cabanierul, bucatareasa etc. Ne culcam devreme, fara planuri prea clare pentru a doua zi.

From Bucegi 2010


la Diham


urmele de urs

Dimineata vremea e frumoasa iar Lucian pleaca grabit pentru a ajunge la timp in Sibiu. Noi hotaram sa luam traseul prin Hornul Mare pentru a ajunge la Varful Omul, cu intoarcere posibila prin Tiganesti. Ne gandim evident si la o varianta extrema in care am ajunge pana la Babele dus-intors intr-o singura zi. Plecam pe la 9 dimineata si urcam incetisor spre horn. La distanta vedem 2-3 capre negre, eu le vad pentru prima oara in culoarea inchisa specifica anotimpului. Nu e multa zapada si pana la intrarea in horn merg fara parazapezi. De acolo incepe ceva mai greu, zapada adunata la un loc si abrupt. Singura portiune mai intersanta de care ne bucuram din plin.


plecare lui Lucian


caprele


panta si zapada cresc inainte de intrarea in horn

Dupa horn intram pe platou, unde nu avem vizibiltate completa insa desulta pentru a observa ca zapada e doar pe alocuri. Doar vantul e mai puternic. Ajungem rapid si pe varful Omu, unde aspectul aduce mai mult a iarna. Cabana e incuiata, intram la meteo unde de-abia dupa ce ne punem putin la masa vin meteorologii. Spun ca nu se asteptau deloc la vizitatori. Ne racim iar afara vantul se inteteste. Ne imbracam ca pentru ce e mai rau si iesim, pregatirile speciale s-au meritat. Nu mai avem timp decat de intoarcere pe un traseu putin ocolitor. Pentru aproape o ora avem parte si de ceva mai serios, vant foarte puternic.

La horn continuam drumul inainte pentru a alege alt traseu, dunga rosie + galbena, si a vedea si caldarea Tiganesti. Coboram in ea insa prin alt horn care scurteaza traseul insa nu e marcat. Judecam destul de mult, zapada e mare in horn si panta abrupta, insa sunt mai multe culoare si stanci mai mari care ne fac sa ne gandim ca nu e chiar un culoar pentru avalansa. Ajungem jos in caldare fara emotii mari si vedem imediat si traseul marcat, care ocolea semnificativ ca distanta. Ne schimbam putin dar restul traseului se parcurge mult mai rapid decat ne asteptam. Coboram la Malaiesti in 9 minute o distanta estimata la 45. Poate am gresit ceva la cronometrat, insa fata de ziua precedenta ajungem chiar pe lumina. Dupa ce mancam si terminam lemnele de foc, adormim instant.


aici ne despartim de marcaj. dunga galbena e destul de tehnica dupa cum se vede, lanturile ingropate in zapada


caldarea Tiganesti in spate

Pentru ultima zi traseul era iar neclar, dimineata cu harta in fata alegem dunga/crucea rosie care coboara spre Busteni, cu posibilitatea de a urca si pe Bucsoiu Mare – Omu – coborat prin Valea Cerbului. Traseele astea sunt interzise iarna dar acum zapada e foarte putina. Cand ajugem la intersectia la care trebuia sa alegem traseul spre Bucsoiu, ne speriem putin de marcaj dar alegem sa continuam. Nici ploaia / ninsoarea / grindina nu ne opresc instant, insa primele pasaje mai expuse si tehnice ne intorc. Ocolisul adauga cam o ora jumate la traseu, dar restul merge constant si rapid, insa e destul de lung si in zonele mai joase apare iar ploaia. La Gura Diham peisajul e mult mai deprimant decat acum 3 zile la urcare, nu mai e deloc zapada ci doar balti si o ploaie marunta .. ne ia un camion pana in Ploiesti si acolo legatura rapida spre Iasi. Ajungem parca prea devreme acasa si putin nemultumiti ca s-a terminat cam rapid, fiind si destul de departe Bucegi ar fi meritat macar patru zile. Insa vremea si conditiile nu ne-au mai permis sa stam.


curcubeu


cabana de vanatoare, ultima abatere de la traseul marcat


tura de inaugurare a GPS-ului pt ture de munte (nu ciclism); si-a facut treaba perfect

Astfel a decurs prima tura de iarna, dificila doar pe anumite portiuni. Traseul urmat a fost:

Older Posts »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.