Iaşi Outdoors

August 19, 2013

Grossglockner

Si din pacate cam atat s-a ales din tura cea mai importanta de anul acesta, nu ca varful Grossglockner 3798 m, cel mai inalt din Austria, ar fi prea putin. Dar planul initial includea inca 3 varfuri mari din Alpi : Mont Blanc, Matterhorn (foarte discutabil pentru mine) si Eiger toate in aproape 3 saptamani. Eram partu: eu, Lucian, Andrei si Gabi, si plecam cu masina din Bucuresti. La dus am oprit in Ploiesti, unde am participat la Road Grand Prix, un concurs de sosea circuit, impreuna cu Adrian. Asta a faut sa am si mai multe bagaje, si oricum aveam 2 genti mari (una de la Lucian), 1 rucsac mare, iar acum si cursiera. Pe urma am mai petrecut o zi in Bucuresti la cumparaturi si asteptand sa fim gata toti.
Am plecat cam obositi si foarte inghesuiti in masina, avand foarte mult echipament; pus cu greu in toate colturile portbagajului si inca 3 rucsaci mari la mijloc pe bancheta din spate, unul peste altul. Ne-a luat cam o zi si o noapte intreaga de condus ca sa ajungem aproape de Grossglockner, Austria. Dimineata ne-am odihnit putin la marginea unei paduri, fara sa mai punem corturile.


evidenta la echipament

Am continuat sa conducem inca putin, urcand pasul care duce la ultima parcare care e la ~2350m altitudine. Peisajul era tot mai frumos si o multimie de biciclete urcau de dimineata la deal. In parcarea etajata de sus unde se termina soseaua am gasit cu greu loc si ne-am apucat sa ne facem bagajele, incercand sa nu luam ce nu aveam nevoie pentru acest prim varf. Totodata ne-am decis sa schimbam traseul, eu aveam pe GPS cea mai simpla ruta care ocoleste insa destul de mult, dar cum Lucian a mai fost cu mai multi ani in urma pe o tura mai rapida – si ceva mai expusa – a propus sa mergem pe aia si asa am facut. Era destul de tarziu dar aveam sanse sa ajungem pana sus in creasta si sa punem corturile acolo.


varful, cum il vedeam prima data


trasee

O prima opriune destul de aglomerata cobora de la parcare pana pe ghetar, sau in prima parte mai bine spus pana la un lacul care a inlocuit ceea ce a fost recent ghetar, care insa s-a retras ceva mai sus. Dupa ce am intrat pe ghetar si am mai mers putin au disparut brusc oamenii, dar traseul era inca usor de ghicit fiind marcat. Am inceput sa urcam destul de abrupt pe stanca. Cararea nu punea insa probleme, nu erau pasaje expuse si am ajuns cu bine intr-o portiune superioara de zapada si gheata. Aici ne-am pus coltarii, urmand sa traversam cu oarecare emotii mai ales portiunile de gheata. Era panta mare si in jos se continua destul de mult, iar pe gheata coltarii nu prindeau prea mult, insa nu ne-au dat acum decat emotii. Am ajuns dupa inca o limba de gheata si o panta abrupta cu zapada in zona superioara, urma un urcus mai lin si apoi se vedea creasta. Uneori vedeam deja refugiul Erzherzog Johann, 3454 m. Lucian si Andrei mergeau ceva mai bine in fata iar Gabi venea dupa mine. Au gasit ei un loc in creasta unde zapada era aproximativ orizontala, si putin ferit de vant de niste stanci. Am campat acolo si era inca devreme. A urmat o noapte odihnitoare insa vantul ne-a trezit din cand in cand, fiind necesar sa mai tinem cortul sa nu se indoaie.


pe ghetarul Pasterze


urcand pe stanci


de aici urmeaza portiunea de zapada si gheata


urat pe gheata


A doua zi am plecat nu foarte devreme, dupa ce am mancat cate ceva. Ar fi fost bine sa punem jos corturile (doar sa scoatem betele), dar nu am preconizat ce urma. Am trecut pe la refugiu dar nu am intrat inauntru decat foarte putin, a mai urmat o portiune de pietre apoi un abrupt de gheata si zapada unde am pus coltarii si coarda. Era destul de circulat iarasi aici, pentru ca ruta se reunise – de la corturi deja – cu alte rute mai circulate. Locul unde se incepe brusc urcarea pe pietre – catarare destul de tehnica dar frumoasa, este destul de stramt. Aici am asteptat putin si am urcat o prima parte mai scurta cu coltarii. I-am scos si i-am lasat intre niste pietre ceva mai sus. Am tot urcat asa, asigurati in coarda inca o bucata, apoi pe o creasta mica pe care trebuie sa asiguri in niste piloni metalici, si o ultima coborare si apoi urcare – o sea intre cele doua varfuri, destul de abrupte. Vantul nu ne lasa in pace si asta facea ziua mai neplacuta, plus circulatia pe traseu. Dar am ajuns cu bine pe varf si am avut ceva timp de poze si admirat peisajul.

Inca de pe portiunea de stanca am observat cum corturile noastre din vale – daca vedeam corect – fie se miscau in vant, fie deja fusesera luate cu totul si duse cine stie unde. Lucian care se simtea ceva mai bine a plecat inainte sa le recupereze, dupa ce am terminat cu stancile, iar apoi am continuat coborarea ceva mai incet in 3. Cand am ajuns si eu la corturi l-am gasit pe Lucian recuperand echipament, doar cu cortul nostru rupt si cu betele indoite, iar cortul celalalt era plecat cu totul. Din fericire aproape tot ce era in interior (in afara de un izopren si doua frontale) au ramas afara, si le-am gasit aici in niste gropi. Lucian si Andrei au incercat sa se intoarca unde vazusem eu un rest de cort – ceva portocaliu asemanator, insa pana s-au intors ei nu mai era nimic deja. Eram acum nevoiti sa coboram pana la masina, ceea ce aveam de gand sa facem oricum. Am ales sa coboram tot pe ruta pe care urcasem, fiind mai scurta.


incercand sa gasim cortul disparut

O prima parte a fost usoara si chiar placuta, pe zapada in panta usoara, apoi stiam ca urmeaza o gheata foarte abrupta care nu mi-a placut deloc la urcat. Acum parca a fost mai bine, probabil venind din deal am putut vedea mai bine cum sa ocolim gheata. Imediat mai jos insa avea sa se intample cel mai urat eveniment de care am avut eu parte pe munte pana acum.

Trebuia sa coboram pe o portiune abrupta de zapada in stanga (cum coboram) unei stanci; apoi inca o portiune de gheata trebuia parcursa diagonal pe panta pana la o alta stanca dupa care tineam minte ca panta se mai linisteste. Mergeam toti incet, in ordinea Lucian Andrei eu si apoi Gabi. Eram oarecum linistit pentru ca trecusem de gheata si acum mergeam pe zapada. Totusi, la un moment dat Andrei aluneca cu un picior de unde era, si incepe sa cada incet la vale. Personal nu am simtit acum un pericol prea mare, imi dadea senzatia ca s-ar putea opri si ca asta urmeaza sa se intample. Ne uitam toti la el si i-am strigat sa foloseasca pioletul, ceea ce el evident ca incerca. La un moment dat a parut ca se opreste, cu putin inaintea unei portiuni si mai abrupte de gheata. Inca nu constientizam nici eu ce se poate intampla si ce s-a intamplat. Andrei n-a reusit decat sa incetineasca caderea, eu am ramas mut si m-am speriat in final cand a ajuns la gheata. Gheata era mai abrupta si dupa cativa metri nu se mai vedea ce urmeaza, dar era clar ca urma si mai abrupta ca ce puteam sa vedem. Andrei a prins viteza, cum a ajuns pe gheata, pare ca s-a rasturnat si apoi .. a disparut.

La inceput am vorbit cu Lucian sa luam coarda – care era la mine in rucsac acum – si sa coboram dupa el. Nu parea imposibil, pentru atata distanta cat puteam sa vedem, asa ca am inceput sa cobor spre el si el la vale. El s-a speriat insa cand a ajuns la gheata. Dupa portiunea asta de gheata era o stanga alungita spre vale pe langa care era zapada, pe care am fi putut mers. Dar intai trebuia trecuta gheata. Dupa cateva minute de coborat increzator a intrat frica brusc si in mine. Nu mai puteam merge deloc eficent, continuam foarte incet infingand pioletul cat de mult puteam si coltarii la fel. Intre timp Gabi a sunat la salvamont, formand 112. Apoi s-a urcat pe stanca de sus si a mers putin la vale pe ea, si in ceva timp ne-a strigat ca il vede jos pe Andrei. Asta era foarte bine, si cred ca a fost un prim factor pozitiv. Un altul a fost faptul ca aveam telefon – din pacate doar Gabi, si mai ales ca aveam semnal. Vizibilitate era perfecta, dar batea vantul. Cei de la urgente ne-au spus sa nu coboram noi dupa el, pentru ca trimit elicoptere care vor ajunge imediat. Din motivul asta si pentru ca ne-am speriat – acum tot mai tare, cel putin eu; am decis sa nu mai coboram. Am urcat inapoi cu greu la Gabi si ne-am dus amandoi pe stanca. Intre timp Gabi a spus ca pare ca-l vede pe Andrei miscandu-se, ceea ce a fost iarasi un lucru foarte bun. N-am stiut asta sigur insa, pana cand nu am ajuns si eu si m-am uitat prin aparatul foto. Ar fi fost foarte util acum binoclu dar binoclu era la masina. Am mai sunat de cateva ori la salvamont, incercand sa ne asiguram ca vor veni si sa aflam cat de repede. Elicopterul a aparut cam in 30 mintue, insa n-a putut decat sa survoleze zona. Ne vedea sigur pe noi si incercam sa-i facem semne sa-i aratam unde a cazut Andrei, adica fix mai la vale de noi. Probabil ca au observat si ei, si bine ca Andrei avea gheaca si casca galbene (spre deosebire de ale mele, care sunt negre 😦 ). Aveam de asteptat aici fara sa stim ce e cu Andrei jos, si desi el se misca clar ne imaginam tot felul de scenarii. Mai mult, un bolovan destul de mare incat sa poata provoca orice tragedie s-a desprins si a inceput sa cada fix pe culoarul pe care cazuse si Andrei. Vedeam doar zapada cum sare in toate partile la contactul lui cu pamantul. Incercam sa tipam si sa-i atragem atentia lui Andrei, pe langa care bolovanul a trecut la doar cativa metri. Apoi el s-a miscat putin si s-a adapostit dupa o stanca. Se misca insa greu si ne puteam da seama ca nu sta in picioare ci in fund, si ne-am imaginat ca a patit ceva la picioare totusi.
Daca ar fi fost sa asteptam o echipa de salvare terestra care sa vina de la parcare ar fi durat mult, poate vreo ora jumatate minim, ceea ce ne cam speria. Norocul nostru a fost insa ca au venit 4 salvamonti (ghizi mai exact) de sus de la refugiu. Au ajuns cam in 40 minute dupa ce am sunat, si coborat cu coarda toti 4 mult mai repede si confident decat ne-am fi asteptat sau mai ales permis noi. Ne-au sups sa stam acolo si si-au facut un plan despre cum sa coboare la Andrei pe care-l vedeau si ei. Pe urma ne-au zis sa urcam la deal pana la refugiu unde sa stam peste noapte, portiunea de mai sus nu era asa periculoasa. Am asteptat insa pana am vazut ca au ajuns la Andrei.
Dupa asta ne-am legat in sfoara si am inceput sa urcam. Am trecut rapid de ce mai era tehnic si periculos, iar dupa inca o distanta ne-am intalnit cu alti 3 ghizi care veneau dupa noi. Cel mai benefic a fost faptul ca ne-au spus despre Andrei, comunicand cu ghizi care ajunsesera la el; ca este intr-o stare buna, avand insa probleme la picioare si la piept. Dupa ce am urcat inca putin cu ei am vazut si elicopterul cu care l-a luat in final suspendat pe sfoara intr-o targa, impreuna cu un ghid si l-a dus spre parcare.
Ghizi care erau cu noi ne-au sfatuit sa alegem sa coboram la Salmhutte, un refugiu mai jos de pe ruta clasica. Asa am si facut. Cand am ajuns la refugiu stiam deja ca Andrei e la spital si ca nu e intr-o stare critica, si incercam sa sunam la asigurare si sa aflam numarul politei.


intorcand-une la stanca dupa ce Andrei a cazut
eu, cu mult mai putina incredere in zapada


cum il vedeam jos pe Andrei, cu zoom maxim


salvamontii


Urmatoarea zi am plecat dupa ce am primit cheia de la masina – care era la Andrei, adusa de ghizi dimineata pana la noi. Am mers destul de mult si obositor pe ploaie. Mai mult nu mai aveam prea multa mancare asa ca am plecat fara sa mancam; si am mers asa pana am ajuns la sosea. De acolo dupa ce am mancat ceva rapid am plecat spre Lienz, unde am mers la spital. Ne-am bucurat mult sa ne revedem cu Andrei si sa vedem ca e bine – partial. Avea o fractura (?) la piciorul stang, si tot piciorul era in ghips acum, pe langa multe alte vanatai si zgarieturi dar nimic foarte grav. Am stat mai mult cu el la discutii iar dupa asta am plecat cu masina noasta cu Andrei cu tot; care acum statea pe scaunul din fata tras in spate la maxim.


inapoi la sosea


Heiligenblut


la spital, elicopterul parea ca face destul de multe drumuri ..

Am condus o gramada pana in Viena, unde era varul lui Andrei si unde urma sa vedem ce facem mai departe, si cum ajunge si Andrei in tara. Dupa ce am dormit o noapte la hostel si am cautat variante pentru Andrei – care erau oarecum ok urma sa vedem ce facem noi. Eu as fi vrut sa continuam, cel putin pe Mont Blanc dar oricum rutele cele mai usoare, insa Lucian si Gabi au preferat sa ne intoarcem; si asa am si facut. Cu ceva organizare am reusit sa incapem toti patru astfel in masina, si la intors am oprit in Ungaria la lacul Balaton pentru o zi intreaga unde ne-am relaxat la un camping. A fost necesara si binevenita ziua asta, mai ales ca facusem atata drum in masina.


in camping, zi de relaxare

Cateva concluzii personale:

* am fost vinovati de ce s-a intamplat, pentru ca ne-am grabit prea mult in prima parte a turei; pentru ca am ales ruta ceva mai grea si mai ales pentru ca am mers fara coarda
* poate fi critic sa scoti betele cortului daca urmeaza sa-l lasi campat o zi intreaga si bate vantul (si cum vantul poate incepe sa bata oricand, e bine sa faci asta totdeauna in zonele expuse).
* trebuia sa mergem asigurati cu coarda pe mai multe traversari. Totusi inca nu sunt convins ca la o cadere a unuia din 4 coechipieri toti pe gheata abrupta ceilalti 3 ar putea sa-l opreasca. Eu de-abia imi tineam eu echilibrul pe gheata. Pe de alta parte insa, coarda era destul de lunga inca sa traverseze bucatile de gheata; si ar fi utile si pitoanele de gheata (pe care noi nu le aveam).
* serviciile de urgenta au functionat foarte bine, si presupun ca asa este si in restul Alpilor
* este foarte important sa ai asigurare care sa includa si activitati gen alpinism. Factura de elicopter a fost de 12000 euro, restul nu stiu inca exact. Andrei avea asigurare si s-a folosit de ea din plin
* graba ne-a scurtat si stricat toata vacanta aproape; ca sa nu mai zic de Andrei care urmeaza sa stea cu piciorul in ghips / atele o buna perioada de timp. Sigur, si mai mult; la o cadere de 250m lucrurile s-ar fi putut termina si mult mai grav

Traseul complet realizat de noi; pe o durata de 3 zile (~2 zile complete).

Anunțuri

August 14, 2010

3 days yosemite

Intro In sfarsit a venit vremea sa scriu si despre weekendul prelungit 7-9 august, timp petrecut in una din cele mai frumoase ture realizate, care doboara cateva recorduri si aduce multe elemente noi. Parte din planurile realizate acum isi au radacinile cu cateva luni chiar inainte sa vin in California, cand am inceput sa visez la pasul Tioga si sa ma aflu mai multe detalii despre Yosemite. Stiam ca va depasi probabil tot ce voi face aici si s-a respectat.

Yosemite National Park (wikipedia) este unul din primele parcuri nationale din USA si isi face cam totdeauna aparitia in topurile celor mai frumoase parcuri nationale de aici, de cele mai multe ori pe primele pozitii cu puncte de interes precum tunnel view sau glacier point. Ocupa o suprafata de peste 3000 km patrati din care un procent foarte mic sunt vizitati de cei peste 3.7 milioane de vizitatori anuali.

Intrarea in traseu Tura era pregatita de cateva saptamani inainte. Aveam doua mari obietive in aceasta zona, primul fiind pasul Tioga iar al doilea de a urca Half Dome. Amandoua fiind solicitante dar si datorita faptulul ca pentru Half Dome in weekend sunt necesare permise care sunt rezervate pana in toamna, a fost nevoie de o zi in plus de refacere intre ele asa ca mi-am luat din timp liber luni sa pot realiza ce aveam in cap.
Vinerea ne-am intarziat cam mult la munca, dar dupa ce am adunat toate necesare si am pus bicicletele in masina am pornit la drum, echipa fiind eu cu Vlad. Am oprit in trecere pe la Vlad sa mai luam cateva lucruri necesare: mancare si saci de dormit.

From 3 days Yosemite

Drumul cel mai scurt pana la baza pasului, care era primul obiectiv planificat pentru sambata a fost discutabil, iar in final am oprit intr-o zona pustie fara sa intram in parc propriu-zis si am dormit in masina intr-o parcare. Fara sa cumulam destule ore de somn ne-am trezit pe la 7 dimineata si am coborat cu masina in vale, la intersectia drumurilor de unde aveam planificat sa incepem pedalatul, la cota 1200m.

Sambata Pasul Tioga are o altitudine de 3031m fiind cel mai inalt din California si lantul muntos Sierra Nevada. Plecand de la 1200 unde eram noi aveam de urcat deci aproximativ 1800 m in aproape 100 km, dar la care s-au adaugat dupa cum stiam multi metrii de coborat, pe care urma sa-i si urcam in plus de doua ori, la dus cat si la venit. Stiam ca estimarile aratau ca voi depasi recordul la altitudine urcata intr-o zi cu bicicleta. Am mancat ceva dimineata, ne-am pregatit tot ce vom lua la noi judecand bine fiecare obiect, eu am reusit sa plec fara rucsac. Putini kilometrii am mers impreuna, pentru Vlad fiind evident mai mult ca discutabila finalizarea intregului traseu.


intrarea in vale, de care noi ne departam acum

Cu un ritm relativ bun ajung la intersectia cu drumul 120 pe care se afla cu adevarat pasul. Aici sunt aproape la 1900 m si stiu ca am facut singura bucata semnificativa care urca continuu. Traficul momentan e destul de lejer dar in intersectie se gaseste ceva civilizatie. Continui pe un profil schimbator, desi urc semnificativ mai mult nici coborarile nu sunt de neglijat. Padurea se transforma pe nesimtite intr-o zona tot mai stancoasa si cu putini copaci, pana se ajunge la extrem.


depasesc altitudinea maxima atinsa cu bicla pe pasul Pordoi cu cateva luni inainte


Siesta Lake


peisaj tipic


soseaua pare camuflata


Cloud’s Rest


Tenaya Lake


Half Dome


alpinisti

Dupa ce trec de zone cu stanci masive apar iar sectiuni de padure iar apoi un fel de „campie” pe la altitudinea de 2600m, numita Tuolumne Meadows. De aici se urca lin pana in pas, la care ajung intr-un timp total de 6 ore si ceva. Pe ultima sectiune ma gandesc sa filmez, sa vorbesc in timp ce pedalez in film insa nu prea stiu ce sa spun. Fac totusi filmul asta si acum imi pare bine, il vedeti mai jos.


sus ma odihnesc putin

Intoarcerea a fost mai scurta ca timp dar mai chinuitoare. Ca de obicei lipsa de confort e mai acuta ca durerea musculara, si pe vaile finale ma sperii putin de masinile care se aduna in spatele meu. Cam tot timpul ma gandesc ca-l voi vedea in curand pe Vlad, insa dupa cum estimez de-abia pe final; el se intorsese deja la masina. Ajung si eu la 18:40, dupa aproape 11 ore de pedalat. 182 km si 3310m urcare par sa fie in final, depasesc recordul de urcare si pe cel de calorii consumate (8182) dar ambele la limita : Track gps.


ultimii metri. poza facuta de Vlad.

La masina Vlad imi povesteste ca a renuntat la pas dar a parcurs 116 km dus-intors ceea ce e mult ca parte dintr-o urcare aproape continua pentru un incepator. Ma spal, mai mancam ceva urcam bicicletele si plecam spre vale unde aveam de gand sa dormim tot in masina.


Vlad pe traseul lui


pana sa intram in vale oprim sa facem cateva poze in culorile apusului


El Capitan


dormim a doua noapte in masina, acum insa destul timp

Duminica. Pentru duminica nu aveam un plan stabilit, gandindu-ma ca probabil vom parcurge incet cele 12 mile de pista ciclabila din vale. Mergem intai la centru de informare unde intreb in primul rand de cazare, sunt trimis intr-o alta zona a vaii unde cica ar mai exista loc la un camping. Nu stiu daca persoana cu care am vorbit a inteles ca ma refeream la bivuac, neavand cort, insa la campingul la care ajung sunt destul de multe afise care preciseaza ca nu mai e loc, e oarecum coada si ne intoarcem la masina. Tot in timpul asta ne vine ideea ca pe parcursul zilei sa mergem la Glacier Point, iar eu prefer asta ca sa mai schimb ciclismul cu alt fel de efort. Ne intoarcem la masina unde lasam bicicletele, facem un oarecare bagaj si plecam. Printre altele mai cumparam si ceva mancare de la un magazin, sa avem cat de cat pe traseu. In vale ne miscam rapid, sau potecile sunt mai scurte decat par pe harta, si ajungem la intrarea in traseul lung de 4 mile doar dus, care e estimat la 6-8 ore dus-intors, unul din cele mai grele de pe pliantul primit la centru de informare.


free shuttle


boulder-isti


Yosemite Falls cele mai inalte cascade din America de Nord

Desi anuntat astfel, traseul nu urca deosebit de brusc. Nici nu e foarte circulat dar pare amenajat foarte bine, si chiar pana sus cararea e lata si alocuri chiar asfaltata. Peisajul e din ce in ce mai frumos cum urcam si valea se vede tot mai jos, in schimb nu si mai departe. Aproape de final ne oprim cand auzim in tufisuri niste zgomote clare iar eu ma urc rapid pe o stanca spre ele spre a observa, sperand sa fie un urs. Erau insa doua caprioare. Sus e o cabana, magazin de suveniruri si alimentara, e multa lume deoarece pe partea cealalta este acces cu masina, iar in punctul de belvedere e cam aglomerat. Peisajul e insa magnific, si regret ca pozele chiar cu autostitch nu reusesc sa arate asta destul de bine.
Pe coborare intalnim un fel de gainuse de munte si mai facem o scurta abatere de la traseu pentru alte stanci, in rest ritmul fiind constant.


Half Dome in centru


oamenii de jos par furnici

Ajungem jos si facem alte cumparaturi, ne asesam in masina. Langa parcare in apropiere de rau sunt cateva mese de picnic, loc care imi pare foarte sigur si bun pentru bivuac la noapte, insa putin departe de intrarea in traseul pentru Half Dome. Eh cum stam noi asa linistiti in masina Vlad observa fix in directia asta .. un urs! Iau rapid aparatul si fug spre el. Nu il observ foarte bine dar reusesc sa fac oarecare poze, iar el incepe sa se urce intr-un copac. E de dimensiune oarecum mica ceea ce imi indica din start ca ar putea sa nu fie singur. Cand ma ma vede din copac incepe sa coboare rapid, ceea ce ma face instant sa fug in directia opusa, reactie pe care le-o transmit si altor cativa oameni din parcare. Ursul pleaca pe langa rau spre vale, Vlad se intoarce la masina sa inchida, aveam tot felul de lucrui pe capota si toate portierele deschise. Pana se intoarce Vlad ursul se opreste intr-un loc fix, fiind admirat de partea cealalta a raului de cativa oameni relaxati si de partea asta doar de mine, mai putin relaxat ca sa zic asa. Fac un film, si dupa cum spun si acolo ma gandesc daca nu cumva in spatele meu ar fi altul. Vine si Vlad si mai pozam putin apoi ne gandim sa ne intoarcem, apropierea de animal nu prea pare o idee buna si nu doar din motive de nesiguranta. Ne intoarcem spre banci, iar cand ajungem la acestea Vlad in gluma striga „ursul”, ca sa-mi artaga mie atentia. Gluma se dovedeste insa adevarata pentru ca mult mai aproape de noi vad acum un urs mult mai mare, de care fugim instant, iar el, din fericire, reciproc. Cred ca nu e nevoie sa zic care e relatia de rudenie intre un urs mare si unul mic cand acestia merg impreuna si ce implicatii aduce asta de obicei cand te intalnesti cu ei. Impreuna cu alti cativa curiosi mai urmarim cateva secunde dar nu reusesc sa fac o poza semnificativa si ne intoarcem oricum.
Desi momentul nu cred ca a fost chiar atat de periculos sau extraordinar in locurile astea, ma bucur ca am avut ocazia sa vad de aproape aceste animale, insa asta imi da ulterior si reflectand asupra aspectului global un sentiment trist. Ursii astia sunt foarte atrasi de civilizatie, de gunoaie si mancare depozitata necorespunzator. Nu mai sunt salbatici, nu mai sunt asa cum ar trebui ei sa fie si instinctele li s-au schimbat. Padurarii fac eforturi mari de a ameliora efectul in vale, prin cosuri de gunoi speciale si locuri de depozitat mancarea dar si prin multe moduri de a informa turistii despre cum e mai bine sa trateze toata situatia.


singura poza decenta facuta de Vlad

Ne intoarcem oarecum entuziasmati la masina, eu insa constientizez acum ca a dormi sub cerul liber in zonele astea nu e un lucru atat de indicat. Il mai tin pe Vlad vreo ora aici, el ma duce cu masina intr-o zona mai aproape de intrarea in traseul de maine. O buna parte din timp ma gandesc sa ma intorc cu Vlad, in final insa imi iau inima in dinti si-i zic sa plece, pentru ca si el avea mult de condus pana acasa iar a doua zi prezentare la munca. Ramas singur in parcul complet intunecat, in care se vad doar cateva lumini de frontale si focuri, ma ghidez dupa vocea care o aud de la un fel de prezentare intr-un camping. Acolo un padurar prezinta chiar o istorie a luptei duse de ei pentru a ameliora efectul pe care il are turismul in zona asupra ursilor iar poze semnificative proiectate pe un ecran te conving rapid ca problema e complexa si dificil de rezolvat. Chiar in timpul prezentarii care are loc in mijlocul unui camping si la care sunt prezenti macar 20-30 oameni, apar o caprioara cu un cerb, luminate rapid de lanternele curiosilor. Se departeaza relativ rapid, insa nu in fuga. Timid astept sa plece toata lumea si intreb padurarul, sau mai bine zis „padurarita” despre unde mi-as putea gasi un loc de dormit fara cort, doar in sacul de dormit. Raspunsul e cat se poate de pozitiv „backpacker’s camp”. Oricat ar fi fost de departe faptul ca exista asa ceva ma bucura mult, insa indicatiile imi arara ca e chiar foarte aproape.
Ajung in vreo 10 minute. Aici nu mai sunt nici un fel de masini/rulote, doar multe corturi si cateva focuri. Mi-e rusine sa ma asez in centru asa ca ma pun la granita dintre corturi si padure, desi gandindu-ma la cele intamplate azi asta imi da oarecare emotii. Nu pot sa adorm rapid si asta e bine pentru ca asa cunosc putin atmosfera camp-ului. E intuneric aproape complet, se vad doar cateva focuri si frontale. Se aud sunete ciudate. Cand se face mai intuneric se vad forme de copaci care sunt prin tot campingul, si mai ales stelele care impanzesc orice zona din cer lasata libera de crengile arborilor. E frumos si mare parte din lipsa mea de som se datoreaza acum entuziasmului pentru loc.
Conform sfaturilor incep sa-mi pun mancarea in cutiile speciale. Mai bine zis incep sa o caut in rucsac, incercare care esueaza complet in final. Stiam ca am pus-o intr-o punga undeva, alaturi de gps cateva baterii si alte accesorii electrice de care aveam oarecum nevoie insa nu critic. Nu sunt de gasit. Cum stiam ca nu am deschis rucsacul de cand am iesit din masina ii dau mesaj lui Vlad si-l intreb daca macar in masina, mai exista sacosa mea gandindu-ma la pretul nu chiar mic al gps-ului. Dupa mai mult timp imi raspunde ca se gasesc acolo, si ma linistesc oarecum. Mai aveam din intamplare la mine doar cativa samburi si putina branza. Ultimul gand e ca voi pleca doar cu ele intraseul de maine, magazinul fiind departe si probabil inchis la ora 4 dimineata. Abia apoi adorm.


dorm 😛

Luni. Ma trezesc putin inainte ca ceasul sa sune desi era programat la 4:15. Mai stau putin si incep sa strang lucrurile. Imi iau putina mancare ramasa si cele doua sticle mici cu apa/suc, impachetez sacul de dormit si plec la 4:33. Nu dureaza mult si dau in drumul principal care duce spre sudul vaii, unde e intrarea in traseu si pana la care vad deja 2-3 grupuri echipate care plecau sigur pentru aceeasi destinatie. Iar imi place atmosfera; e diferit. Parasesc drumul dar se continua pe o poteca lata si asfaltata, care urca destul de abrupt. Intrec mai toate grupurile, din care cateva ma ajung apoi cand opresc ca sa scap de hainele groase. Pana la prima cascada e inca inuneric. Sunt doua cascade in prima jumatate a urcarii : Vernal si Nevada Fall.


mancare pentru traseu de 25 km


Vernal fall

Dupa ce ajung si trec si de Nevada Fall numarul oamenilor pe care-i intalnesc scade dramatic, semn ca sunt probabil printre primii. Vad pentru prima oara Half Dome de aproape dupa a doua cascada. Aici e iar un fel de campie in capatul careia e organizat un camping. Aveam sa aflu mai tarziu ca multi prefera sa faca traseul din bucati si asta e un loc bun de oprit, poate daca as fi stiut ar fi fost o varianta buna si pentru mine. Merg bine in continuare si incep iar sa urc mai abrupt. Intalnesc acum mai multe grupuri plecate probabil din campingul de care vorbeam.


obiectivul

Cu cat ma apropii mai tare de dom peisajele se fac mai frumoase, dar si oboseala sa se simte mai acut. E cam 8 dimineata si ma opresc sa mananc chiar inaintea primului dom. Pe acesta se urca foarte abrupt si continuu pe stanci, insa nu e nevoie de lanturi si cararea isi gaseste un parcurs relativ sigur.


pe varful domului mic


la baza ultimei urcari fac iar o pauza ca sa observ lanturile, sa estimez anumite lucruri si sa vad cum se urca altii


nu e greu, desi am renuntat la a-mi lua manusi nu am probleme


4 ore si un sfert pana pe varful Half Dome


o marmota lenesa


valea din directia pasului Tioga, nu reusesc sa vad soseaua


domul mic vazut de sus

Sus am stat destul de mult, aproape 40 de minute pentru ca stiam deja ca stau bine cu timpul, autobuzul de care depindeam in vale fiind la ora 15:40. La intoarcere se simte deja pe lanturi ca fluxul e mult mai mare iar jos intru putin in discutie cu cativa organizatori care culegeau statistici despre timpul de urcare mediu al oamenilor. Pe coborare in continuare exersez tot felul de saluturi, grupurile venind continuu din sens opus si deloc in sensul meu. La cascade ma opresc iar pentru un peisaj chiar spectaculos. Aici sunt oamenii de tot felul, dintre care sigur foarte putini au in plan traseul facut de mine. Unii ma intreaba curiosi cum a fost. La ultima cascada mi se termina bateria la aparat nu inainte de a face cateva poze care imi par printre cele mai frumoase acum.


coborarea sub Vernal Fall


si Vernal Fall 😀


oameni; pentru a realiza dimensiunea cascadei…

Ajung jos la 8 ore de la plecare, pe harti traseul fiind indicat ca de departe cel mai greu, un fel de „ruperea setului” estimat la 10-12 ore. Nu e chiar asa pentru ca ritmul meu nu mi s-a parut spectaculos. Cum ajung in statie iau shuttle-ul spre visitor center unde aflu de unde se ia autobuzul si am timp destul dar ma iau pe nesimtite cu ceva expozitie si ilustrate despre Yosemite. Intru intr-un amfiteatru unde se proiecta un film despre acest parc. Fiindca nu am mancat inca nimic ma gandeam sa plec imediat, dar filmul reuseste sa ma tina aproape 30 minute nemiscat, gandindu-ma insa totdeauna ca trebuie sa plec. E fascinant. De-abia dupa ce se termina merg si-mi cumpar ceva mancare pe care o savurez la locul unde am vazut ursul, fiind in apropiere. Ma spal putin in rau si revin la statia de autobuz. Restul zilei l-am pierdut pe doua trenuri si vreo 3 autobuze majoritatea intarziate, in final noroc ca am putut ajunge acasa. Masina e cu adevarat utila aici.
Au trecut deja 4 zile de cand am ajuns in care n-am facut nimic sportiv in afara mersului pe bicicleta in scopul deplasarii, dar febra musculara inca se simte. Presupun ca e aproape complet de la traseele de trekking, simtindu-ma mai rau mai ales la urcatul si coboratul scarilor. Weekendul asta imi iau pauza, dupa plan, insa pe zi ce trece gandurile unei noi excursii, de orice fel, imi surad tot mai mult.
Concluzie. Imi dau seama ca pentru cititorii acestui blog este foarte greu sa ajunga aici, mai ales daca ar fi doar in scopul vizitarii muntilor. Insa oricare ar fi situatia daca va aflati prin California si aveti putin timp Yosemite e un loc care nu trebuie ratat. Si sunt sigur ca am vazut doar o mica parte din el. As vrea sa aflu cum e sa campezi in zone mai departate de civilizatie. Si am un nou plan, pe care nu l-as fi preconizat: sa fac un varf inalt din parc fiind destule peste 3500m din care nici unul nu impune in august conditii de iarna sau echipament la care nu as avea acces. Deci fiti pregatiti..

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.