Iaşi Outdoors

august 19, 2012

Mount Rainier

Planificat relativ din scurt, si pentru o ocazie speciala, Mount Rainer s-a incardat perfect cu o schimbare de peisaj; fiind mult mai in nord si la altitudine este inzapezit incepand de la 1600m, astfel era clar ca o sa folosim iar echipamentul de iarna, si ce mai era nevoie. Ocazia speciala era vizita lui Mihai prin zona cu munca, insa weekendul liber ne permitea din Seattle sa mergem pana unde se incepe urcarea, localitatea sau mai bine zis statiunea Paradise. Pentru mine o zi in plus de concediu, si inca jumatate neplanificata la intors au extins putin vizita; si am si lucrat 2 zile din saptamana ce urma din office-ul din Seattle, iar noaptea am stat la TVA in apartament. Vineri am ajuns de dimineata cu avionul in Seattle si m-am dus direct la inchiriat masina, totul era planificat si verificat. Am mers cu ea singur toata ziua inainte si inapoi pana in Paradise, unde am luat permisul de urcat, destul de scump 43$ mai ales dupa ce conduci o zi intreaga pentru el. Intors tarziu si foarte obosit in Seattle, ma intalnesc intai cu TVA si apoi cu Mihai si un coleg de-al lui, Andrei; cu care urma sa mergem prin parc.
Cum pentru varf era nevoie sa plecam cel tarziu pe la 4 dimineata si noi acum ajungem in camping inapoi de-abia pe la 1 noaptea, nu prea mai mergea sa facem urcarea sambata. Ramane ca sambata sa ne plimbam lejer prin parc prin apropiere de masina, toti 4, iar duminica desi ultima zi fara munca sa facem varful, eu si Mihai. Sambata am dormit mai mult si ne-am plimbat pe jos pe unde nu era nici zapada si nici frig sau alte probleme.


ma revad cu Mihai in Seattle


la camping


Rainer pe fundal


Mount Adams (cred)


si Rainer, sigur

Duminica reusim sa plecam cat de devreme speram, avem putin de condus dar la 3:45 o luam la picior cu toate pregatite. Si Vlad si Andrei urmau sa urce pana la primul refugiu dar plecand mult mai tarziu. Noi reusim sa trecem de refugiu, sa urcam in continuare printre o gramada de alpinisti destul de echipati (majoritatea grupurilor mergeau asigurati). Noi stateam ceva mai prost cu echiparea: Mihai isi uitase suprapantalonii acasa, asa ca a urcat in blugi, iar eu pierdusem pe undeva ochelarii. Dupa experienta din Maroc in care a 2-a zi nu puteam sa ma uit la nimic luminos (mersesem pe zapada fara ochelarii), asta imi dadea ceva emotii. Am mers cu ochii semi-deschisi si nu a fost chiar atat de grav. Vreo doua zile de vazut prin ceata pe urma din care cel mai grav lucru a fost ca nu am putut conduce deloc la intors. Pe munte am urcat bine, fiind fara bagaj prea mare si am ajuns pe la 1-2 ziua pe craterul de pe varf, unde am hotarat sa ne intoarcem. Undeva la 4320m am ajuns si mai era vreo jumatate de ora pana la 4392m cat are exact varful, dar eram oricum intarziati. Ultimul grup care facuse varful il intalnisem cu ore bune inainte sa ajunge noi sus, coborand. Eram ultimii. Am facut poze si ne-am intors. La vale a fost bine si mai frumos prima parte, mai jos de refugiu insa ceata si norii au aparut si era ceva mai greu sa ne orientam, mai ales ca nu era propriu-zis o carare ci multe urme pe zapada. In final am ajuns, ne-am intalnit si cu baietii care au fost si ei pana la refugiu, si cu greu ne-am intors acasa si am intrat direct intr-o zi de munca, dupa cateva ore de somn si un dus.
Am urcat duminica de la 1600m la 4320m in total 2720m si i-am si coborat in 15 ore total. Cred ca niciodata nu am mai urcat atat de mult intr-o singura zi fara bicicleta.


Mihai urcand, putin inainte de rasarit


eu la refugiu (Muir Camp)


Mount Rainier are cel mai mare complex de ghetari din USA in afara Alaska, destul de explicabil asta


Ingraham Flats, ultima ‘tabara’ inainte de varf


odihnindu-ma inainte de ultimul abrupt


Mount Adams


pe varf


Little Tahoma Peak


o vulpe pe drumul de intors

Cam asta a fost, un weekend cu adevarat deosebit din doua motive, intalnirea cu Mihai si un munte mare, serios, cu zapada si crevase si ce e mai interesant, al 2-lea ca altitudine pentru mine si primul pentru Mihai. Ne-au iesit foarte bine toate chiar asa din scurt cum a fost nevoie sa le planificam. Urmatorul weekend cand Mihai era inca in state a venit in San Francisco la mine si am facut impreuna un maraton; cel mai popular din zona. Despre asta insa altadata.

Reclame

decembrie 4, 2010

Inceput de iarna in Bucegi

Desi inceputul a fost mai mult calendaristic, prima zi a turii fiind 1 decembrie, pe cand vremea s-a prezentat putin mai blanda decat ne-am fi dorit.
Important e pentru mine ca s-au inceput turele de iarna, de care vorbeam si pe care le doream de atat timp. Diferite probleme si amanari au facut ca asta sa fie prima. Plecarea marti seara evident pe fuga cu bagajul facut in graba, puncte culese si aruncate aleator pe GPS. Oamenii : eu, Lucian (care avea sa stea o singura zi, 24 ore, cu noi), si Titus care a avut timpul si dispozitia de a ma insoti. Bucegi pentru ca Meridionalii conveneau mai mult cu planurile de dupa ale lui Lucian, Craiul din planul initial fiind refuzat de Titus.

Trenul de noapte cu legaturi dubioase in Ploiesti a avut intarziere pana la 190 minute, datorita poleiului (?). Intrati tarzior in traseu, pe la 12-13, plecam rapid din Busteni spre Gura Diham – Diham – Malaiesti. Lapovita, chiar ninsoare si zapada ne intampina inca de la inceput si asta ne bucura. Pe la Diham incepe si vantul sa bata mai puternic. Acolo ne incalzim putin, si alegem traseul cel mai usor pentru a ajunge la Malaiesti : cruce si banda albastra. Pe urcare Titus merge tot mai bine, iar noi ramanem putin in urma, ne regrupam insa rapid. Pe culoarele de avalansa dinaintea cabanei gasim urme clare de urs pe putina zapada prezenta. Ajungem aproape pe lumina.

Cabana e pustie, intram in ea si cu greu casim cabanierul, bucatareasa etc. Ne culcam devreme, fara planuri prea clare pentru a doua zi.

From Bucegi 2010


la Diham


urmele de urs

Dimineata vremea e frumoasa iar Lucian pleaca grabit pentru a ajunge la timp in Sibiu. Noi hotaram sa luam traseul prin Hornul Mare pentru a ajunge la Varful Omul, cu intoarcere posibila prin Tiganesti. Ne gandim evident si la o varianta extrema in care am ajunge pana la Babele dus-intors intr-o singura zi. Plecam pe la 9 dimineata si urcam incetisor spre horn. La distanta vedem 2-3 capre negre, eu le vad pentru prima oara in culoarea inchisa specifica anotimpului. Nu e multa zapada si pana la intrarea in horn merg fara parazapezi. De acolo incepe ceva mai greu, zapada adunata la un loc si abrupt. Singura portiune mai intersanta de care ne bucuram din plin.


plecare lui Lucian


caprele


panta si zapada cresc inainte de intrarea in horn

Dupa horn intram pe platou, unde nu avem vizibiltate completa insa desulta pentru a observa ca zapada e doar pe alocuri. Doar vantul e mai puternic. Ajungem rapid si pe varful Omu, unde aspectul aduce mai mult a iarna. Cabana e incuiata, intram la meteo unde de-abia dupa ce ne punem putin la masa vin meteorologii. Spun ca nu se asteptau deloc la vizitatori. Ne racim iar afara vantul se inteteste. Ne imbracam ca pentru ce e mai rau si iesim, pregatirile speciale s-au meritat. Nu mai avem timp decat de intoarcere pe un traseu putin ocolitor. Pentru aproape o ora avem parte si de ceva mai serios, vant foarte puternic.

La horn continuam drumul inainte pentru a alege alt traseu, dunga rosie + galbena, si a vedea si caldarea Tiganesti. Coboram in ea insa prin alt horn care scurteaza traseul insa nu e marcat. Judecam destul de mult, zapada e mare in horn si panta abrupta, insa sunt mai multe culoare si stanci mai mari care ne fac sa ne gandim ca nu e chiar un culoar pentru avalansa. Ajungem jos in caldare fara emotii mari si vedem imediat si traseul marcat, care ocolea semnificativ ca distanta. Ne schimbam putin dar restul traseului se parcurge mult mai rapid decat ne asteptam. Coboram la Malaiesti in 9 minute o distanta estimata la 45. Poate am gresit ceva la cronometrat, insa fata de ziua precedenta ajungem chiar pe lumina. Dupa ce mancam si terminam lemnele de foc, adormim instant.


aici ne despartim de marcaj. dunga galbena e destul de tehnica dupa cum se vede, lanturile ingropate in zapada


caldarea Tiganesti in spate

Pentru ultima zi traseul era iar neclar, dimineata cu harta in fata alegem dunga/crucea rosie care coboara spre Busteni, cu posibilitatea de a urca si pe Bucsoiu Mare – Omu – coborat prin Valea Cerbului. Traseele astea sunt interzise iarna dar acum zapada e foarte putina. Cand ajugem la intersectia la care trebuia sa alegem traseul spre Bucsoiu, ne speriem putin de marcaj dar alegem sa continuam. Nici ploaia / ninsoarea / grindina nu ne opresc instant, insa primele pasaje mai expuse si tehnice ne intorc. Ocolisul adauga cam o ora jumate la traseu, dar restul merge constant si rapid, insa e destul de lung si in zonele mai joase apare iar ploaia. La Gura Diham peisajul e mult mai deprimant decat acum 3 zile la urcare, nu mai e deloc zapada ci doar balti si o ploaie marunta .. ne ia un camion pana in Ploiesti si acolo legatura rapida spre Iasi. Ajungem parca prea devreme acasa si putin nemultumiti ca s-a terminat cam rapid, fiind si destul de departe Bucegi ar fi meritat macar patru zile. Insa vremea si conditiile nu ne-au mai permis sa stam.


curcubeu


cabana de vanatoare, ultima abatere de la traseul marcat


tura de inaugurare a GPS-ului pt ture de munte (nu ciclism); si-a facut treaba perfect

Astfel a decurs prima tura de iarna, dificila doar pe anumite portiuni. Traseul urmat a fost:

iulie 31, 2010

First Tuesday Penvelo ride

Marti am participat la primul meu „eveniment” de ciclism, organizat de un club local: Peninsula Velo. Aflasem de la colegi de munca de el, si am mers impreuna 5 de la servici, plecand pe la ora 17:10. La ora 18:00 se dadea startul la o distanta de vreo 15 mile, pana la care n-am mai ajuns la timp din cauza unei pene dar am prins baietii venind spre noi, dupa cum era orientarea. Prima senzatie pe care am avut-o mergand cu „plutonul” de vreo 25-30 cursiere a fost deosebita, se mergea foarte rapid si toata lumea avea biciclete si echipament profesionist. Se auzea puternic vajaitul rotilor. S-au format doua randuri, iar eu am ramas pe la urma cu colegii de munca, ca dupa cativa kilometri sa-mi dau seama prea tarziu ca ne-am despartit de grupul din fata.
Am mai mers putin asa si m-am gandit sa incerc sa prind plutonul din urma, deoarece puteam sa cresc ritmul putin. Putin nu a fost de-ajuns, si am ajuns foarte greu plutonul din spate la o intersectie, mergand singur cu o medie de peste 37 km/h pana la pluton. Split 2 e distanta parcursa cu grupul si revenirea mea, iar la Split 3 deja ma tai de pluton pentru a doua oara, de data asta definitiv. Mi-am gasit un partenter care sa mearga cu aceeasi viteza ca mine si am ajuns la destinatie in final, insa n-am mai intalnit pe nimeni din grupul initial. Zona pe care s-a facut „plimbarea” asta e plina de ciclisti, majoritatea cu echipament profesionist, si pe langa zecile de biciclete intalnite ne-am mai intersectat cu un grup mare de la alt club.
Intoarcerea la firma am facut-o singur, ratacindu-ma la final desi pe gps aveam doar directia spre destinatie, a se vedea traseul. 91 km realizati intr-un ritm alert (3h:30min total / 3h:16min pedalat si avg spd 27.85 km/h) dar si dupa o zi plina de lucru, au adus destule elemente de noutate experietei. Sunt bucuros ca aici gasesc multi biciclisti, ca sunt organizati in cluburi si mai ales ca nu putini ajung la performante bune.
Tura asta de marti are loc saptamanal, alaturi de alte ture joi sambata si duminca, cea de marti fiind cea mai rapida. Vreau sa merg la cea de sambata care e mai inceata, sa o termin fara sa raman in urma iar apoi poate ma gandesc sa mai incerc cea de marti … dar pentru viitorul apropiat am alte planuri.

februarie 10, 2010

Rodnei pentru a treia oara

Incep in sfarsit sa scriu si despre ultima excursie din Rodnei care a avut loc din pacate acum cam o luna. Intre timp n-am mai apucat sa ies nicaieri, si nici in viitorul apropiat din pacate nu voi mai reusi. In tura asta participantii au fost tot eu si Mihai, traseul a fost fix ca tura precedenta, creasta muntilor Rodnei plecand din Prislop, planul insa putin diferit. Speram sa nu mai fim nevoiti sa coboram spre cabana Puzdrele ci sa facem noaptea in creasta cumva ori sa mergem pana dimineata. Ne-am pregatit deci mai bine si pentru un bivuac adevarat, nefiind insa siguri ca asta vom alege.
Inca din tren in zona Suceava – Gura Humorului se arata mai multa zapada, ceea ce ne bucura pentru ca ne doream conditii cat mai aproape de ceea ce inseamna iarna. Coboram in Mestecanis pentru a prinde mai usor autobuzul de Borsa, in final nu castigam mare lucru si ajungem in Prislop tot pe la pranz. Vremea era frumoasa, zapada pe care batea soarele parea mai serioasa ca in tura precedenta, si noi o luam repejor la pas bucurosi.

Pierdem putin drumul la intrarea in padure, ne revenim rapid continuam deplasarea, intalnim doua caprioare, mai tarziu cativa snow-board-isti, cand incepem urcusul spre creasta observam si capatul teleschiului ce urca din statiundea Borsa chiar in functiune. Toatea astea dau un aspect mai uman, civilizat, la inceputul traseului. Sus pe creasta apar insa ceva nori, incepem sa mai pierdem directia, ne uitam des la GPS. Ni se face frig la maini, Mihai isi pune supramanusile. Intre seile Galantului si Gargalaului unde intram cu adevarat in creasta principala o luam in directia opusa fata de sensul normal, ne salveaza GPS-ul care dovedeste inca odata ca nu poate gresi (atat timp cat are semnal, baterie, etc). Recuperam rapid, trecem iar la zone cunoscute de tura trecuta, deosebind insa destul de greu prin ceata. Verific GPS-ul frecvent.

Stiam ca urmeaza sa urcam Varful Galantului, o urcare lejera fara pericole deasupra careia in tura precedenta ni s-a facut rau la amandoi. Acum era deja soarele apus, sau asa presupuneam ca lumina care strabatea ceata nu era prea puternica. Incepe si urcarea in sfarsit fapt care ma bucura pentru ca imi confirma ca suntem pe traseul cel bun. Cred ca in conditiile astea trecerea de la zi la noapte este deosebit de brusca. Cum urcam, Mihai care era la nici jumate de metru in fata mea, se impiedica si cade. Imi pare ca s-a rupt stratul de zapada si se afunda putin ca in apropierea unui jneapan, insa in tot albul care-l vedeam in fata ochilor, inchis la culoare, Mihai incepe sa se faca tot mai mic. Cadea pur si simplu in dreapta putin si mai ales in jos, ca dintr-o data si fara nici o explicatie pentru mine. Nu a fost o cadere in gol, ci pe un abrupt destul de mare si dupa mai multi metrii ajunge sa se opreasca. Puteam sa-l vad si inca sa vorbesc cu el, ceea ce ma bucura foarte mult, daca ar fi fost sa dispara complet nu stiu ce as fi facut, dar cat timp cadea tin minte ca ma uitam la cornisa in dreapta ca sa caut un punct de acces. Mihai se ridica singur, il ajut putin fix la trecerea peste cornisa. Ce se intamplase era datorat a mai multi factori care observ ca se combina dubios in turele de iarna, lipsa vizibilitatii, ne-orientarea (nu eram chiar pe unde am fost tura trecuta; acolo nu erau cornise sau abrupturi), intunericul, oboseala. Ce bine ca nu s-a intamplat nimic grav, mai mult ne-am trezit putin si am devenit mai constienti: am scos imediat frontalele. Ce e rau e ca daca ar mai fi cazut cativa metrii, abruptul sub el continua, nu se stie cu cat, si in final mai bine ca n-am aflat.

Mihai bucuros ca e viu

O buna bucata de creasta am continuat sa mergem prin noapte, relativ dezorientati dar cu incredere in GPS-ul care face o treaba minunata. In zone unde sunt locuri bune de dormit marchez puncte, continuam insa sa mergem inainte. Depasim punctul maxim atins de tura trecuta, ajungem pe creasta la zone cu bolovani greu de depasit (cand nu stii cat de adanc e abruptul de pe laterale), un ultim varf la intersectia crestei cu Varful Puzdrele ne anunta sosirea la un loc care-l stiam din tura anterioara, unde planuiam eu sa dormim. Mihai nu vrea, studiaza mult vantul si alte locuri posibile de dormit, insa groapa care se afla intre doua varfuri ramane cel mai bun, pazindu-ne de vant prin directia perpendiculara fata de directia lui, insa urma sa realizam ca rafalele puternice ne vor afecta oricum destul de mult. Incepem sa sapam.

Noaptea a fost pentru mine mai mult ca acceptabila, comparativ cu altele, am dormit cred mai mult de jumatate din timp. Mihai a suferit mai mult de frig, insa a putut dormi si el. A doua zi eram in forma. In timpul nedormit cat am stat in sac gandeam tot felul de lucruri intorcandu-ma pe toate partile pentru a distribui diferenta de temperatura, strangand gura sacului cand auzeam vantul mai tare, largind apoi ca sa pot respira (larg inseamna ca avea in diametru cam 5 cm 🙂 ). Auzeam tot felul de zgomote, iar in intervalul nedefinit dintre ne-somn si somn mi se pare ca aud oameni. Salvamonti, cred prima data, desi n-am intalnit niciodata oameni pe creste macar ziua. Se apropie insa de noi ceva, vad ca prin somn cum isi fac culcus in continuarea locului nostru, ma ridic putin speriat si observ doi oameni ciudati, arabi, imbracati complet in alb, langa ei deslusesc cu greu o movila mare si alba care realizez la urma ca era … o camila. Apoi ma trezesc, nu stiu cat timp trecuse dar numarul stelelor de pe cer crescuse exponential. Vream mult sa stau privind stelele, insa daca pozitionam gaura sacului spre directia cerului vantul imi aducea mai multa zapada in fata. Renunt la idee, incep iar sa dorm, sa ma trezesc, mai multe bucati. Nu am vorbit nimic cu Mihai desi el dormea si se trezea cam in aceelasi fel si stiam ca mare parte din timp e treaz.

Dimineata verific daca GPS-ul tinut fara grija in buzunarul pantalonilor pentru rezistenta bateriei, inca functioneaza, vad ca apa din sticla ce o tineam in sac nu inghetase, mai pe scurt toate erau bune. Se lumina, il trezesc si pe Mihai, incepem sa ne miscam. Imi doream foarte mult sa ma pot plimba sa vad imprejurimile acum, si cand am reusit sa curat zapada din bocanci si sa ma incalt am facut-o si s-a meritat din plin. In cateva minute a rasarit si soarele, evident a venit si Mihai si am facut ceva poze.

Nu pierdem mult timp, nici nu mancam serios ci strangem bagajele si o luam pe creasta in continuare. Urma cel mai inalt varf din toata tura, foarte aproape, trecem de el apoi ocolim urmatorul trecand insa print-o zona destul de periculoasa, abrupta. Nu e inca asa cald, dar soarele bate din plin. Plecarea s-a facut fara multe calcule care sa prevada ce traseu urma sa indeplinim, insa dupa cateva ore maxim e deja clar ca pana la Pietrosu nu mai ajungem decat daca renuntam la maxi-taxi-ul de la ora 3 din Borsa, ceea ce nu prea puteam face. Incercam alta varianta, sa prindem macar urmatorul varf mare, insa nici asta nu era prea plauzibil si nici n-ar fi fost o realizare prea multumitoare. Coboram in galeata din dreapta, care deschide o vale imensa ce coboara pana in Borsa. Dupa o stana pierdem orice carare si ii dam in abrupt prin padure, imi rup si cealalta parazapada, dar continuam sa mergem, intr-un final ajungand si la firul de apa si cararea care se transforma in final intr-un rau serios cu drum cu poduri si etc. Intalnim niste baieti care vreau fara succes sa pescuiasca pastravi, trecem raul prin zone destul de dificile, in final, ajungem si in Borsa.

Din Borsa au urmat alte aventuri, lipsa timpulul facandu-ne sa fugim de la autobuz la restaurant, la autobuz inapoi, sa prindem in Iacobeni trenul la limita, evident cum v-ati obisnuit sa ajungem insa cu bine si la timp in Iasi. A doua zi la 8:00 examen la TAIP pentru care nu invatasem nimic, dar 2 ore dimineata s-au dovedit arhi-suficiente.
Ca scurt rezumat a fost o tura in care am acumulat ceva experienta, de la cazatura lui Mihai si bivuacul la 2100 metrii altitudine, plus alte cateva. Imi pare rau ca anul acesta nu voi mai apuca sa razbun toate incercarile esuate de a parcurge creasta Rodnei pe timp de iarna, dar ierni vor mai fi …

decembrie 21, 2009

Rodnei, la testat echipament.

Filed under: iarna, munte, trekking, Uncategorized, viscol — Etichete:, , — Mihai Diac @ 1:28 am

Iesirea a venit cumva ca o continuare a celei dinainte din Rodnei. O tura mai spartana, doar cu Paul, cu planul pentru jumatatea de creasta ramasa. A iesit foarte aventuroasa, cu rau (fizic) facut in creasta la lasatul noptii – planul era sa mergem toata noaptea – un coborat „de-a dreptul”, destul de riscant, si o oapte de bivuac. A doua zi a fost superb.

Echipamentul nou pe care voiam sa-l testam.

Pana in tren, camelback-ul a avut scurgeri si mi-a udat sacul (de puf) .. din fericire, pusesem si multa miere in el ..

In loc sa coboram inainte de Iacobeni, ne intoarcem de acolo. Paul vede maxi-ul si fuge disperat. Eu ma opresc sa-i fac o poza .. pentru posteritate.

Pana la urma ne descurcam cu un autostop si ajungem in Prislop, de unde urma sa urcam in Saua Gargalau si reluam de unde ne oprisem cu o luna inainte. In Prislop, pe la -10C.

Drumul e poetic, da pamantul inghetat sub zapada putina cam incomod la bocancii rigizi ..

Pe undeva pe acol banuim saua, dar ne hotaram sa-i dam direct la deal.

Se echipeaza si Paul cu parazapezi.

In sus, numai bine si frumos .. da tot ne place.

Iesim in creasta (cel putin asa banuim, dupa faptul ca nu mai era de urcat :D), si o pornim catinel .. O lectie importanta din ultimele ture .. daca n-ai fost vara sa stii traseul, fii pregatit pentru balaureala si riscuri mai mari iarna.

No hai sa testam si cagula .. s-a dovedit f faina (in sensul ca nu-ti mai ingheta fata), dar si cu un mare dezavantaj: se uda de la respiratie si umple si de muci :)). In conditii de viscol serios m-ar durea fix in pix de dezavantaj.

Se lasa intunericu, si risipeste putin ceata, asa ca avem ce admira.

Ne oprim pentru mancare, din pas am mers fara oprire si cum camelback-ul inghetate (alta lectie, desi destul de retarda asa, a trebuit invatata – iarna fara temos – nu), nu bausem nimic in vreo 4h.

Mainile ingheata instantaneu pana la gasirea sandwitch-urilor in rucsaci. Lui Paul i se face rau.

La cateva minute, mi se face rau si mie. Banuiesc ca deshidratarea a fost problema. Trag o poza sa nu uit momentul ;)). Greata combinata cu ameteala. Ne fortam sa mancam, golul din stomac se simtea destul de acut.

Ne pregatim sa continuam, si mai mergem cateva sute de metrii pe creasta prin intuneric. Nu e destul sa ne puna sangele in miscare si sa ne revenim, ne hotaram sa coboram din creasta inainte sa ne ia frigul pe bune, si o dam de-a dreptul in directia unde banuiam Cabana Puzdrele (aveam o vaga idee ca arsese candva).

Coboratul de-a dreptul nu e tocmai o idee geniala, panta f mare il face foarte riscant, si mergem inainte-inapoi incercand sa gasim o cale unde versantul sa nu o dea in verticala (a doua zi dimineata o sa vedem peste ce abrupt stancos ne-am miscat ..).

Pana la urma ne intoarcem pe curba de nivel in directia de unde se bifurca traseul oficial, dar cum dam de caldare continuam coborarea directa, acum intr-o zona ceva mai domola. Cu frontalele inchise ghiceam valea si nu mai pareu a fi aceleasi abrupturi.

Pe sub abrupturile desupra carora balaurisem inainte.

Urs insomniac, umpluse zapada de urmele labelor lui .. pb auzise ca provoaca somnolenta ..

No hai orientare.

De-a zdroanga mai mult sau putin.

Se profileaza cabana. Fara GPS-ul lui Paul nu am fi gasit-o. Este distrusa.

Singurul loc unde ramsese ceva din acoperis si nu era complet nins.

Gasim beciul, care are atat intrarea dinafara cat si cea din casa sparte. E si aici curent, dar parca ceva mai putin si nu e zapada. Ne hotaram sa dormim aici.

Echipat complet (si cu supramanusile in picioare), ma bag in sac.

Dimineata. Noaptea fu ok, 8h de somn calumea, cu doar 3-4 treziri pentru a schimba partea corpului care intra in contact cu solul bocna de dedesupt. Alta lectie, izoprenul e esential (si asta invatata si cu alte ocazii dar deh ;)) ).

E senin, se anunta o zi faina.

Ne-am trezit la 7. Dilema: o dam la vale sa fim siguri ca prindem maxi direct iasi de la 3, sau mai tragem o fuga pana-n creasta ?

No parca e prea alb si frumos acolo sus ..

Vf Puzdrele, destul de stancos.

Deci o luam inapoi la deal, deacord fara discutii.

Fatza din dreapta imi face cu ochiul. Ar fi un exercitiu bun o abordare frontala, e umbra si frig (pb cam -15 grade in absenta soarelului) si zapada ar trebui sa fie bocna.

Din pacate si apa e bocna. Terminasem peste noapte apa, tinuta in sacii de dormit cu noi.

Paul realimenteaza undeva mai jos.

Eu urc mai sus si pozez caldarea. Acum vad si stancaraia din stanga deasupra careia bajbaisem in noapte .. am un scurt gand de „branza masii, ce fac eu totusi ?” da-mi trece repede. E dimineata, e soare si frumos.

Afine inghetate, Paul nu face mofturi. Versantul e plin, pb ca asta ii placuse si lui Mos Martin in zona.

Soarele apare de peste culme, cu o aura completa.

Ne apropiem de panta. Am mers pe linia directa, spre varf, zig-zag-uind usor din cand in cand. Deja miscarea ma incalzeste, si ma dezechipez. Lumina destul de puternica, incerc si ochelarii de soare si merge ..

haifaiv :d

Valea in spate.

Si fata. Inclinatia masurata cu GPS-ul lui paul, undeva pe la 40 grade. Zapada destul de putina si tare, deci fara risc de avalansa.

Paul are ceva dificultati unde e crusta. Mie tocmai pe acolo imi place ca ma misc repede, in forta si cu tupeu (fata de portiunile cu iarba care imi par nesigure), asa ca el are de suferit putin ..

Pe portiunile cele mai abrupte, incearca tot felul de tehnici. Din pacate, aplecatul pe panta, desi creste sentimentul aparent de siguranta, imi pare mie ca mareste riscul ca picoarele sa alunece, si apare un cerc vicios.

Am luat insa inaltime. Sub noi, spre 300m diferenta de altitudine urcati pieptis. Inca putin si varful.

Mi-au placut la nebunie bocancii, cu talpa rigida fi suport excelent la glezna. Infipti putin cu varful in jos, am „simtit” f bine miscarea si nu am scos coltarii. Cred ca ar fi fost o idee buna, zapada foarte inghetata nu permitea infingerea decat superficiala a pioletului, am fi si exersat si pb ca lui Paul i s-ar fi parut mai sigura urcarea. Lipsea insa si experienta in mersul cu ei, si locul potrivit pentru schimbare.

Sus gheata devine f tare.Pentru prima data iau si eu pioletul de coada, si dubland pe capul lui ies sus. Imediat vine si Paul, de data asta el incantat.

Incercare de zambet. L-a solicitat mult urcusul.

Aici avem peisaj de care sa ne bucuram. Pioletul ii e din pacate putin cam scurt.

Iesirea in cornisa.

The edge

.. and beyond.

Ice&Rock.

Puzdrele, numele cu rezonante golanesti.

Saua larga. Vom cobora in dreapta.

Ne miscam f repede la vale. Urcatul incet ne-a dus la mult timp pierdut si suntem in urma orelor setate ca necesare, tb sa alergam putin pentru maxi.

Intram inapoi in valul de nori.

Aici mi se termina memoria aparatului. Ii dam la vale pana la cabana distrusa, unde vedem cateva cosmelii de stana muuuult mai primitoare decat beciul jegos in care trasesem noi pe intuneric. Luam apoi drumul mare la stanga, si nu poteca de pe firul vaii. Asta cred ca ne va costa putin, drumul ocoleste f mult.

Dupa inca cateva culmi urcate si coborate pe drum, ajungem la fanete in sfarsit. Peisajul e superb, grajduri si colibe acum parasite pe timpul iernii. Genu de loc unde e fain sa vii cu mancare, beutura, si (optional :)) ), o mandra, la lenevit in fan, vara.

lasand la o parte visele de caldura, iesim la drum cu vreo 30 min dupa maxi. Sansa urmatoare, o ocazie spre Iacobeni pentru tren, nu iese, asa ca ne trezim cu perspectiva unei nopti petrecute aiurea. Un preot modest ne invita in casa lui, in timp ce altul care ne-ar fi putut scoate in Iacobeni trece cu Tuaregul pe langa noi fara sa opreasca. Dar nu suntem inca dispusi sa renuntam, aflam ca daca luam un tren din partea cealalta (Sacele) spre Transilvania, sunt sanse sa interceptam Tim-Iasi. Bagam, si ajungem cu bine, dupa o escala intr-un restaurant elegant ce contrasta cu … noi. Bere, ciorbe etc. Noaptea o sa o petrecem pe tren.

In tren era cald, am dormit boiereste. Dimineata la 7 in Iasi, la 8 baie, la 10 la munca ..

A fost fain, inca gust f mult aventurile astea „studentesti” si planificarea la punct si virgula nu o simt necesara decat pentru grupuri mari, si poate nici acolo. E ceva f provocator in a nu sti daca o scoti la capat din start.

Pe de alta parte, pe langa cateva greseli minore care nu ne-au afectat decat confortul, in tura asta ne-am si asumat unele riscuri cam marute. Senzatia, cel putin pe moment, e ca in ture de iarna mai tehnicutze, riscurile sunt mai mari decat la catarare, chiar si clasicele rar repetate si cu unele asigurari subrede. S-ar putea sa fie si din cauza experientei mai putine ..

Ca o concluzie, nu intentionez sa mai iau decizia risc perceput – risc real – risc asumat trecand usor peste prima tranzitie. Trebuie ceva experienta pentru a o face.

In rest, tura s-a atins scopul, si acum suntem pregatiti pentru urmare. In special ca sunt ceva planuri mai speciale.

PS: postul asta e generat, experimental asa, de pe albumul Picasa corespunzator, folosind un mic tool, PicPost facut de Ciprian si mine intr-o dupa-amaiaza, for fun.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.