Iaşi Outdoors

August 19, 2013

Grossglockner

Si din pacate cam atat s-a ales din tura cea mai importanta de anul acesta, nu ca varful Grossglockner 3798 m, cel mai inalt din Austria, ar fi prea putin. Dar planul initial includea inca 3 varfuri mari din Alpi : Mont Blanc, Matterhorn (foarte discutabil pentru mine) si Eiger toate in aproape 3 saptamani. Eram partu: eu, Lucian, Andrei si Gabi, si plecam cu masina din Bucuresti. La dus am oprit in Ploiesti, unde am participat la Road Grand Prix, un concurs de sosea circuit, impreuna cu Adrian. Asta a faut sa am si mai multe bagaje, si oricum aveam 2 genti mari (una de la Lucian), 1 rucsac mare, iar acum si cursiera. Pe urma am mai petrecut o zi in Bucuresti la cumparaturi si asteptand sa fim gata toti.
Am plecat cam obositi si foarte inghesuiti in masina, avand foarte mult echipament; pus cu greu in toate colturile portbagajului si inca 3 rucsaci mari la mijloc pe bancheta din spate, unul peste altul. Ne-a luat cam o zi si o noapte intreaga de condus ca sa ajungem aproape de Grossglockner, Austria. Dimineata ne-am odihnit putin la marginea unei paduri, fara sa mai punem corturile.


evidenta la echipament

Am continuat sa conducem inca putin, urcand pasul care duce la ultima parcare care e la ~2350m altitudine. Peisajul era tot mai frumos si o multimie de biciclete urcau de dimineata la deal. In parcarea etajata de sus unde se termina soseaua am gasit cu greu loc si ne-am apucat sa ne facem bagajele, incercand sa nu luam ce nu aveam nevoie pentru acest prim varf. Totodata ne-am decis sa schimbam traseul, eu aveam pe GPS cea mai simpla ruta care ocoleste insa destul de mult, dar cum Lucian a mai fost cu mai multi ani in urma pe o tura mai rapida – si ceva mai expusa – a propus sa mergem pe aia si asa am facut. Era destul de tarziu dar aveam sanse sa ajungem pana sus in creasta si sa punem corturile acolo.


varful, cum il vedeam prima data


trasee

O prima opriune destul de aglomerata cobora de la parcare pana pe ghetar, sau in prima parte mai bine spus pana la un lacul care a inlocuit ceea ce a fost recent ghetar, care insa s-a retras ceva mai sus. Dupa ce am intrat pe ghetar si am mai mers putin au disparut brusc oamenii, dar traseul era inca usor de ghicit fiind marcat. Am inceput sa urcam destul de abrupt pe stanca. Cararea nu punea insa probleme, nu erau pasaje expuse si am ajuns cu bine intr-o portiune superioara de zapada si gheata. Aici ne-am pus coltarii, urmand sa traversam cu oarecare emotii mai ales portiunile de gheata. Era panta mare si in jos se continua destul de mult, iar pe gheata coltarii nu prindeau prea mult, insa nu ne-au dat acum decat emotii. Am ajuns dupa inca o limba de gheata si o panta abrupta cu zapada in zona superioara, urma un urcus mai lin si apoi se vedea creasta. Uneori vedeam deja refugiul Erzherzog Johann, 3454 m. Lucian si Andrei mergeau ceva mai bine in fata iar Gabi venea dupa mine. Au gasit ei un loc in creasta unde zapada era aproximativ orizontala, si putin ferit de vant de niste stanci. Am campat acolo si era inca devreme. A urmat o noapte odihnitoare insa vantul ne-a trezit din cand in cand, fiind necesar sa mai tinem cortul sa nu se indoaie.


pe ghetarul Pasterze


urcand pe stanci


de aici urmeaza portiunea de zapada si gheata


urat pe gheata


A doua zi am plecat nu foarte devreme, dupa ce am mancat cate ceva. Ar fi fost bine sa punem jos corturile (doar sa scoatem betele), dar nu am preconizat ce urma. Am trecut pe la refugiu dar nu am intrat inauntru decat foarte putin, a mai urmat o portiune de pietre apoi un abrupt de gheata si zapada unde am pus coltarii si coarda. Era destul de circulat iarasi aici, pentru ca ruta se reunise – de la corturi deja – cu alte rute mai circulate. Locul unde se incepe brusc urcarea pe pietre – catarare destul de tehnica dar frumoasa, este destul de stramt. Aici am asteptat putin si am urcat o prima parte mai scurta cu coltarii. I-am scos si i-am lasat intre niste pietre ceva mai sus. Am tot urcat asa, asigurati in coarda inca o bucata, apoi pe o creasta mica pe care trebuie sa asiguri in niste piloni metalici, si o ultima coborare si apoi urcare – o sea intre cele doua varfuri, destul de abrupte. Vantul nu ne lasa in pace si asta facea ziua mai neplacuta, plus circulatia pe traseu. Dar am ajuns cu bine pe varf si am avut ceva timp de poze si admirat peisajul.

Inca de pe portiunea de stanca am observat cum corturile noastre din vale – daca vedeam corect – fie se miscau in vant, fie deja fusesera luate cu totul si duse cine stie unde. Lucian care se simtea ceva mai bine a plecat inainte sa le recupereze, dupa ce am terminat cu stancile, iar apoi am continuat coborarea ceva mai incet in 3. Cand am ajuns si eu la corturi l-am gasit pe Lucian recuperand echipament, doar cu cortul nostru rupt si cu betele indoite, iar cortul celalalt era plecat cu totul. Din fericire aproape tot ce era in interior (in afara de un izopren si doua frontale) au ramas afara, si le-am gasit aici in niste gropi. Lucian si Andrei au incercat sa se intoarca unde vazusem eu un rest de cort – ceva portocaliu asemanator, insa pana s-au intors ei nu mai era nimic deja. Eram acum nevoiti sa coboram pana la masina, ceea ce aveam de gand sa facem oricum. Am ales sa coboram tot pe ruta pe care urcasem, fiind mai scurta.


incercand sa gasim cortul disparut

O prima parte a fost usoara si chiar placuta, pe zapada in panta usoara, apoi stiam ca urmeaza o gheata foarte abrupta care nu mi-a placut deloc la urcat. Acum parca a fost mai bine, probabil venind din deal am putut vedea mai bine cum sa ocolim gheata. Imediat mai jos insa avea sa se intample cel mai urat eveniment de care am avut eu parte pe munte pana acum.

Trebuia sa coboram pe o portiune abrupta de zapada in stanga (cum coboram) unei stanci; apoi inca o portiune de gheata trebuia parcursa diagonal pe panta pana la o alta stanca dupa care tineam minte ca panta se mai linisteste. Mergeam toti incet, in ordinea Lucian Andrei eu si apoi Gabi. Eram oarecum linistit pentru ca trecusem de gheata si acum mergeam pe zapada. Totusi, la un moment dat Andrei aluneca cu un picior de unde era, si incepe sa cada incet la vale. Personal nu am simtit acum un pericol prea mare, imi dadea senzatia ca s-ar putea opri si ca asta urmeaza sa se intample. Ne uitam toti la el si i-am strigat sa foloseasca pioletul, ceea ce el evident ca incerca. La un moment dat a parut ca se opreste, cu putin inaintea unei portiuni si mai abrupte de gheata. Inca nu constientizam nici eu ce se poate intampla si ce s-a intamplat. Andrei n-a reusit decat sa incetineasca caderea, eu am ramas mut si m-am speriat in final cand a ajuns la gheata. Gheata era mai abrupta si dupa cativa metri nu se mai vedea ce urmeaza, dar era clar ca urma si mai abrupta ca ce puteam sa vedem. Andrei a prins viteza, cum a ajuns pe gheata, pare ca s-a rasturnat si apoi .. a disparut.

La inceput am vorbit cu Lucian sa luam coarda – care era la mine in rucsac acum – si sa coboram dupa el. Nu parea imposibil, pentru atata distanta cat puteam sa vedem, asa ca am inceput sa cobor spre el si el la vale. El s-a speriat insa cand a ajuns la gheata. Dupa portiunea asta de gheata era o stanga alungita spre vale pe langa care era zapada, pe care am fi putut mers. Dar intai trebuia trecuta gheata. Dupa cateva minute de coborat increzator a intrat frica brusc si in mine. Nu mai puteam merge deloc eficent, continuam foarte incet infingand pioletul cat de mult puteam si coltarii la fel. Intre timp Gabi a sunat la salvamont, formand 112. Apoi s-a urcat pe stanca de sus si a mers putin la vale pe ea, si in ceva timp ne-a strigat ca il vede jos pe Andrei. Asta era foarte bine, si cred ca a fost un prim factor pozitiv. Un altul a fost faptul ca aveam telefon – din pacate doar Gabi, si mai ales ca aveam semnal. Vizibilitate era perfecta, dar batea vantul. Cei de la urgente ne-au spus sa nu coboram noi dupa el, pentru ca trimit elicoptere care vor ajunge imediat. Din motivul asta si pentru ca ne-am speriat – acum tot mai tare, cel putin eu; am decis sa nu mai coboram. Am urcat inapoi cu greu la Gabi si ne-am dus amandoi pe stanca. Intre timp Gabi a spus ca pare ca-l vede pe Andrei miscandu-se, ceea ce a fost iarasi un lucru foarte bun. N-am stiut asta sigur insa, pana cand nu am ajuns si eu si m-am uitat prin aparatul foto. Ar fi fost foarte util acum binoclu dar binoclu era la masina. Am mai sunat de cateva ori la salvamont, incercand sa ne asiguram ca vor veni si sa aflam cat de repede. Elicopterul a aparut cam in 30 mintue, insa n-a putut decat sa survoleze zona. Ne vedea sigur pe noi si incercam sa-i facem semne sa-i aratam unde a cazut Andrei, adica fix mai la vale de noi. Probabil ca au observat si ei, si bine ca Andrei avea gheaca si casca galbene (spre deosebire de ale mele, care sunt negre 😦 ). Aveam de asteptat aici fara sa stim ce e cu Andrei jos, si desi el se misca clar ne imaginam tot felul de scenarii. Mai mult, un bolovan destul de mare incat sa poata provoca orice tragedie s-a desprins si a inceput sa cada fix pe culoarul pe care cazuse si Andrei. Vedeam doar zapada cum sare in toate partile la contactul lui cu pamantul. Incercam sa tipam si sa-i atragem atentia lui Andrei, pe langa care bolovanul a trecut la doar cativa metri. Apoi el s-a miscat putin si s-a adapostit dupa o stanca. Se misca insa greu si ne puteam da seama ca nu sta in picioare ci in fund, si ne-am imaginat ca a patit ceva la picioare totusi.
Daca ar fi fost sa asteptam o echipa de salvare terestra care sa vina de la parcare ar fi durat mult, poate vreo ora jumatate minim, ceea ce ne cam speria. Norocul nostru a fost insa ca au venit 4 salvamonti (ghizi mai exact) de sus de la refugiu. Au ajuns cam in 40 minute dupa ce am sunat, si coborat cu coarda toti 4 mult mai repede si confident decat ne-am fi asteptat sau mai ales permis noi. Ne-au sups sa stam acolo si si-au facut un plan despre cum sa coboare la Andrei pe care-l vedeau si ei. Pe urma ne-au zis sa urcam la deal pana la refugiu unde sa stam peste noapte, portiunea de mai sus nu era asa periculoasa. Am asteptat insa pana am vazut ca au ajuns la Andrei.
Dupa asta ne-am legat in sfoara si am inceput sa urcam. Am trecut rapid de ce mai era tehnic si periculos, iar dupa inca o distanta ne-am intalnit cu alti 3 ghizi care veneau dupa noi. Cel mai benefic a fost faptul ca ne-au spus despre Andrei, comunicand cu ghizi care ajunsesera la el; ca este intr-o stare buna, avand insa probleme la picioare si la piept. Dupa ce am urcat inca putin cu ei am vazut si elicopterul cu care l-a luat in final suspendat pe sfoara intr-o targa, impreuna cu un ghid si l-a dus spre parcare.
Ghizi care erau cu noi ne-au sfatuit sa alegem sa coboram la Salmhutte, un refugiu mai jos de pe ruta clasica. Asa am si facut. Cand am ajuns la refugiu stiam deja ca Andrei e la spital si ca nu e intr-o stare critica, si incercam sa sunam la asigurare si sa aflam numarul politei.


intorcand-une la stanca dupa ce Andrei a cazut
eu, cu mult mai putina incredere in zapada


cum il vedeam jos pe Andrei, cu zoom maxim


salvamontii


Urmatoarea zi am plecat dupa ce am primit cheia de la masina – care era la Andrei, adusa de ghizi dimineata pana la noi. Am mers destul de mult si obositor pe ploaie. Mai mult nu mai aveam prea multa mancare asa ca am plecat fara sa mancam; si am mers asa pana am ajuns la sosea. De acolo dupa ce am mancat ceva rapid am plecat spre Lienz, unde am mers la spital. Ne-am bucurat mult sa ne revedem cu Andrei si sa vedem ca e bine – partial. Avea o fractura (?) la piciorul stang, si tot piciorul era in ghips acum, pe langa multe alte vanatai si zgarieturi dar nimic foarte grav. Am stat mai mult cu el la discutii iar dupa asta am plecat cu masina noasta cu Andrei cu tot; care acum statea pe scaunul din fata tras in spate la maxim.


inapoi la sosea


Heiligenblut


la spital, elicopterul parea ca face destul de multe drumuri ..

Am condus o gramada pana in Viena, unde era varul lui Andrei si unde urma sa vedem ce facem mai departe, si cum ajunge si Andrei in tara. Dupa ce am dormit o noapte la hostel si am cautat variante pentru Andrei – care erau oarecum ok urma sa vedem ce facem noi. Eu as fi vrut sa continuam, cel putin pe Mont Blanc dar oricum rutele cele mai usoare, insa Lucian si Gabi au preferat sa ne intoarcem; si asa am si facut. Cu ceva organizare am reusit sa incapem toti patru astfel in masina, si la intors am oprit in Ungaria la lacul Balaton pentru o zi intreaga unde ne-am relaxat la un camping. A fost necesara si binevenita ziua asta, mai ales ca facusem atata drum in masina.


in camping, zi de relaxare

Cateva concluzii personale:

* am fost vinovati de ce s-a intamplat, pentru ca ne-am grabit prea mult in prima parte a turei; pentru ca am ales ruta ceva mai grea si mai ales pentru ca am mers fara coarda
* poate fi critic sa scoti betele cortului daca urmeaza sa-l lasi campat o zi intreaga si bate vantul (si cum vantul poate incepe sa bata oricand, e bine sa faci asta totdeauna in zonele expuse).
* trebuia sa mergem asigurati cu coarda pe mai multe traversari. Totusi inca nu sunt convins ca la o cadere a unuia din 4 coechipieri toti pe gheata abrupta ceilalti 3 ar putea sa-l opreasca. Eu de-abia imi tineam eu echilibrul pe gheata. Pe de alta parte insa, coarda era destul de lunga inca sa traverseze bucatile de gheata; si ar fi utile si pitoanele de gheata (pe care noi nu le aveam).
* serviciile de urgenta au functionat foarte bine, si presupun ca asa este si in restul Alpilor
* este foarte important sa ai asigurare care sa includa si activitati gen alpinism. Factura de elicopter a fost de 12000 euro, restul nu stiu inca exact. Andrei avea asigurare si s-a folosit de ea din plin
* graba ne-a scurtat si stricat toata vacanta aproape; ca sa nu mai zic de Andrei care urmeaza sa stea cu piciorul in ghips / atele o buna perioada de timp. Sigur, si mai mult; la o cadere de 250m lucrurile s-ar fi putut termina si mult mai grav

Traseul complet realizat de noi; pe o durata de 3 zile (~2 zile complete).

Iunie 19, 2013

Calimani 2x

De cand am venit am mai facut doua ture la munte pana in prezent, excluzand pe cea de ciclism pe Transalpina. Ambele au fost in Calimani dar au fost foarte diferite.


Prima ar fi o tura de iarna putin tarzie, cu plecarea pe 9 martie, la care au participat Lucian si Mihai, cel din urma venind cu ideea. O tura scurta de o singura zi din lipsa de timp, dar la care am vrut sa urcam oricum pana pe Pietrosu Calimani, cu ajutorul echipamentului mai mult. Baietii aveau schiuri iar eu niste rachete imprumutate si urma sa le folosesc pentru prima data. Fara probabil n-am fi putut parcurge toata distanta in conditiile date. Vremea a fost buna mai ales in prima parte a turei, pana pe varful Pietrosul si chiar pana la Negoiul Unguresc. Apoi cand am inceput sa coboram prin vale (unde am balaurit renuntand la poteca), am avut parte si de ceva viscol si frig. Am ajuns obositi tare dupa inca un drum lung pe forestier, la masina care ne astepta in vale. De oboseala nu am putut conduce (mai exact baietii, nu eu), pana acasa in aceeasi noapte, dar am ajuns spre dimineata dupa un somn scurt in masina. Ce ar fi de remarcat la tura asta este pentru mine rachetele pe care le-am folosit prima data si pentru baieti schiurile.


spre Pietrosul


pe varf – 2100m


la calcat urme


Am revenit in Calimani in cu totul alt stil peste doua luni si ceva, iar acum era deja la inceputul verii. Am ales iar Calimani pentru ca eram un grup mai mare si am vrut sa evitem Rarau / Giumalau sau Ceahlau, muntii la care am fi putut ajunge mai usor si in care am fost de mai multe ori. Am fost vreo 11 in total, si am stat cam 2-3 zile, ultima zi despartindu-ne in doua grupuri, cei care si-au putut lua luni liber si cei care nu..
Acum traseul a fost cu plecare direct din Gura Haitii, urcare pana la 12 Apostoli intr-un ritm lejer de grup mai mare. Acolo a inceput pentru prima data si ploaia, fara sa ne ingrijoram la inceput, apoi dupa ce ne-am udat treptat tot mai tare a devenit cam neplacut. Mergeam pe creasta spre Pietrele Rosii si vroiam sa ne oprim la primul loc bun de pus cortul care sa aiba si o sursa de apa. L-am gasit datorita unei pietre care semnaliza izvorul in prima poienita mai mare de pe creasta. Pana ne-am organizat si am campat a aparut si soarele, care a ne-a uscat partial. Am facut si un foc de tabara..

A doua zi am continuat impreuna traseul pe creasta pentru o portiune relativ scurta, pana la primul traseu care cobora prin alta poteca spre Gura Haitii (cruce albastra), astfel incat sa nu repetam traseul de ieri. Acolo ne-am despartit si majoritatea au coborat in vale, continuand creasta doar un grup de 4 cu un singur cort. Am ajuns si trecut de Pietrele Rosii iar dupa inca vreo ora a inceput iar ploaia, prinzandu-ne intr-o poienita cu jnepeni desi. Am mers mult timp asa, udandu-ne mai mult de la jnepenii uzi decat de la ploaie, sperand ca se va opri totusi. Dupa ce ne-am udat bine si am vazut ca vreamea nu pare sa se imbuneze ci dimpotriva am inceput sa ne gandim sa oprim. Am facut asta la primul loc pe care l-am gasit cand ploaia s-a transformat in lapovita. Am campat in graba cortul in care am intrat uzi, revenindu-ne de-abia dupa o supa calda si alte alimente, iar pantalonii mei s-au uscat treptat toata noaptea, doar dimineata simtindu-ma cu adevarat confortabil. Am levenit mult timp si urmatoatea zi, dormind peste 12 ore; sperand ca ploaia s-ar opri insa nu a fost asa.
Am plecat la limita la care calculasem ca vom ajunge ok pe seara in Iasi, dupa inca un drum lung cu masina. Pe coborare am improvizat un traseu urmand albia unui rau, dar am ajuns relativ usor si la un drum forestier. Ploaia s-a oprit si am avut chiar si putin soare in final; urmat insa de alte rafele si tot asa. Oricum pe coborare si dupa nivelul de confort si siguranta s-a restabilit permanent.


majoritatea grupului initial care a plecat duminica


Pietrele Rosii


lapovita ..


valea Bistritei la intors


drum frumos


Aceste doua ture au fost singurele ture de munte clasice de cand m-am intors in Iasi, foarte putine avand in vedere ca de aproape 4 luni sunt aici si nu am inca un job. Pentru restul verii sunt ceva planuri desigur si mai marete, dar sa vedem cate si cum se vor implini.

August 21, 2012

Alt Yosemite

Nu in ultimul rand, poate nu cel din urma de anul acesta. Am fost 7 baieti cu doua masini, am plecat vineri dupa munca si dupa ce am inchiriat restul echipamentului necesar, pana in Wawona Campground, care nici macar nu e in parcul national propriu-zis. Am ajuns atat de tarziu incat nu mai era nimeni acolo sa ne numere sau inregistreze, si am si plecat devreme. Oricum ne stiam locul dupa numarul de la rezervare.

Sambata dimineata devreme am trecut pe la Tunnel View iar, din pacate soarele bate dimineata dinspre peisaj asa ca nu prea e ideal pentru facut poze. Devreme am ajuns si la Visitor Center unde am ales un traseu cu stat la cort peste noapte pe North Dome, aproape ca zona de vale si centrul parcului. In schimb a trebuit sa urcam la inceput foarte brusc si pe caldura. Pe la finalul urcarii am ramas fara apa aproape, gandindu-ne cum ar fi sa nu gasim deloc sus. Am gasit in final un rau chiar cand ne asteptam mai putin si am stat o gramada de timp la el. Pana seara am mai trecut o vale am schimbat directia iar dupa ceva timp am intalnit o ursoaica cu doi pui. Noaptea ne-a prins pe un dom, aproape de North Dome, incercand fara success sa coboram spre padure si spre un rau. Mai bine a fost ca am renuntat, nu ca nu am fi putut ajunge la apa dar campingul in varful stancii direct sub un cer senin s-a meritat din plin. Eu am preferat bivuacul, desi erau locuri destule la corturi.

From Yosemite August

Noaptea in Wawona

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

Tunel View, iar

From Yosemite August
From Yosemite August

la plecare dupa o parcare ‘extrema’

From Yosemite August

greu la deal

From Yosemite August
From Yosemite August

‘bucuros’ ca am gasit apa

From Yosemite August

puiul negru, frate-su era mai deschis la culoare

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

toti 7

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

Coulds Rest si Half Dome dupa apus

From Yosemite August

un foc mic chiar pe stanca

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

zone la altitudini mai mari

Duminica dimineata am dat o fuga pana pe North Dome singur, inainte de rasarit. La intors am luat-o cu toti la vale, iar la primul rau am oprit iar ca sa gatim si iar am stat sigur peste o ora, poate doua. Apoi valea a devenit si mai spectaculoasa, cu pereti verticali mult mai inalti fix sub noi. Am ajuns foarte aproape de Yosemite Falls, a 3-la cascada din lume ca inaltime; din pacate acum secata. Chiar pe langa ea am coborat un sir foarte lung de serpentine scurte. La final obositi cu totul, ajungem in vale, ne spalam si mancam ceva rapid ca sa fim gata de drum cat mai repede. Conduc eu prima parte a drumului si iar la iesirea din munti peisajul e deosebit, mai ales ca acum era foarte aproape de apus. Am ajuns bine acasa, cam obositi dar dupa una din cele mai reusite iesiri la munte de vara asta. Cel putin dupa Rainier, as zice ca a fost cea care mi-a placut cel mai mult. Momentan 🙂

From Yosemite August

soarele inca nu a rasarit dar sunt deja oameni pe Half Dome

From Yosemite August
From Yosemite August

unde am campat noi, vazut de pe North Dome

From Yosemite August

noua bascalie

From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August
From Yosemite August

pe acolo cadea cascada dar acum e secata

From Yosemite August

seara la iesirea din munti

From Yosemite August

Traseul GPS
din pacate GPS-ul il taie in bucatele : 1 + 2 + 3
vreo 25 km in total cu multa urcare

Iulie 11, 2012

Yosemite vara

Dupa ce am fost un weekend in Sequoia, ocolind Yosemite pentru a fugi de aglomeratie si complicatii la rezervari, la doar doua saptamani distanta, n-am mai avut ce face si am fost in Yosemite. Si tura asta am fost mult mai multi, cat pentru doua masini, 8 in total. Am reusit sa rezerv un camping pentru vineri noapte si sambata dimineata am gasit o poteca unde am putut campa peste noapte in noaptea urmatoare, desi nu a fost chiar in vale, unde e centrul parcului ci intr-o zona de la altitudine mult mai mare, dar frumos, si diferit fata de vale. Mai putine stanci imense verticale, dar mai multe varfuri interesante, Tuolumne Meadows, ca zona ‘civilizata’ in care am stat prima noapte. Am ajuns tarziu pe la 1-2 noaptea, plecand tot asa de vineri imediat dupa o zi de munca. In camping era inca ceva miscare, si ne-am pus si noi corturile rapid si ne-am culcat.


acum am si inchiriat un cort, chiar unul imens

Dupa cum spuneam, a doua zi am plecat rapid sa rezervam ceva, nestiind care ne sunt sansele. Insa am gasit, chiar pentru toti 8, desi putine poteci au ‘first come – first served’ fara rezervare pentru mai mult de 10 oameni pe noapte. Si ca si in Sequoia, ne-am intalnit cu padurari pe poteca care ne-au verificat permisul. Dupa asta si ceva mancare, am si plecat rapid, cu destinatia finala Young Lakes, pe o bucla, la intors avand sansa sa venim pe alta parte.


Dog Lake


tot grupul


TVA, care a fost pentru vreo 10 zile aici iar acum e in Seattle pe perioada verii


3 ieseni, chiar toti de la aceeasi facultate

Pana sa ajungem la ultimul lac (mai exact erau 3 lacuri ca destinatie finala), tantarii isi fac simtita prezenta. Stiind din Sequoia ce poate insemna asta, ne apropiem fara rucsaci de lac, facem cateva poze si ne retragem, ratacind vreo ora dupa cautarea unui loc de cort, nu atat confortabil cat departe de apa sau zone unde sunt tantari. Gasim ceva, printre stanci, si aproape de poteca.


Young Lake


Ragged Peak (presupun)


avem timp de carti, avem 3 sticle de vin, si ne bucuram de apus


dupa care urmeaza o mafia in cortul mare

Cu ceva frica ca vine ursul desi aveam cutii speciale pentru mancare, dormim singura noapte in salbaticie, pentru ca urmatoarea zi sa plecam usor la vale, pe un drum mai simplu si cu ceva mai putine peisaje, dar frumos si asta.

Dupa ce ajungem la masini mergem la rau sa ne si ne spalam oarecum, apoi ne impartim in 2 echipa pentru cei care vor sa mai conduca prin parc si sa vada mai multe, iar ceilalti sa ajunga mai rapid acasa. Eu raman mai mult evident, desi am vazut cel mai mult dintre toti obiectivele care urmeaza. In final conving lumea sa mergem si la Mariposa Grove, unde sunt capaci Sequoia in Yosemite, insa din masina nu vezi foarte multi, iar pentru hike nu e timp. Acasa nu ajungem foarte tarziu, pe la ora 11, dar cu o intarziere de vreo 3 ore fata de celalalt grup.


Tenaya Lake


Half Dome


Bridalveil Fall, deja in ‘valley’


Yosemite Falls


celebrul Tunnel View


Mariposa Grove


ca si acum 2 weekenduri, coboram dupa-amiaza din munti,
iar dealurile sunt foarte galbene, soseaua intinsa etc

Cam asta a fost, deosebit in mod special pentru ca am fost asa multi, si Yosemite impresionat mai ales pentru cei care nu au mai fost. Si nici traseul nu a fost chiar scurt, foarte aproape ca distanta de cel din sequoia, de vreo 20-23 km in total.

Acum urmeaza deja alte planuri, plus ca au mai fost multe iesiri mici prin apropiere; despre care o sa povestesc cand o sa mai am timp. Ma astept ca voi fi nevoit sa scriu tot mai scurt ca si acum, ceea ce nu e neaparat rau insa.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.