Iaşi Outdoors

iulie 24, 2013

Shasta 4322m, Crater Lake si Lassen

Probabil una din ulimtele iesiri nementionate din trecut si mai sigur cea mai importanta. Mai mult este si aproape singura iesire din state importanta despre care n-am povestit, si cel mai lung concediu pe care l-am avut acolo in toata perioada : 9 zile, 2 weekenduri legat cu zilele libere dintre, 2 zile sarbatori nationale – thanksgiving si 3 luate din concediu. Plecarea sambata pe 17 noiembrie cu masina de acasa, urmand sa vedem mai multe obiective si mai important 2 parcuri nationale si Shasta, pana si dupa la granita Californiei cu Oregon.


Crater Lake National Park
Am inceput cu ce era mai departe, asa ca prima zi a fost un condus continuu, pana in Oregon unde am intalnit zapada si temperaturi mai mici. Am campat intr-un loc oarecum interzis intre niste case mobile, iar a doua zi ne-am continuat drumul pana la Crater Lake National Park. Aici am stat aproximativ doua zile dar vremea nu ne-a lasat sa vedem peisajul, fiind tot timpul innorat. Am facut insa amandoi – eu si Titus – un hike sustinut pana pe un varf mai important din zona (Garfield & Appelgate mai exact, cele mai inalte de pe marginea craterului). Am vazut putin lacul insa vizibilitatea era redusa.


Applegate Peak – 2477m
Track Strava


(cum arata lacul intr-o zi cu vizibilitate) – poza preluata National Geographic


Lava Beds National Monument
In urmatoarea parte a turei am revenit in California, dar in nord foarte aproape de granita. Nu era un obiectiv principal, dar un ‘national monument’ care parea interesant, si asa a si fost. Am prins vreme mai buna, nu senin insa vizibilitate ok si poate asa au fost si pozele mai interesante.


Pestera luminata. am fost si in cateva fara lumina


Titus intr-un pasaj ingust, cam singurul de asa mic prin care am trecut


Shasta
Acum sa trecem la partea principala a intregii ture, mai ales pentru mine. Observasem Shasta de cateva luni inainte, ca o bulina mare alba pe imaginile din satelit Google Earth si mi-a atras atentia. Un adevarat stratovolcan, asemanator Rainer, insa unul din cei mai din sud din marele lor lant, cu o altitudine mare : 4322m. Era noiembrie destul de tarziu si aveam de gand sa incerc sa urc pe el. Este evident in emisfera nordica asa ca ce aveam in gand era sa fac un 4miar iarna, si asta solo; pentru ca nu am gasit nici un alt coechipier. Am cautat sa aflu din timp ceva mai multe informatii despre cat de accesibil sau periculos este, care sunt rutele cele mai potrivite iarna. Ma bazam in mare parte si cu intalnirea cu padurari de la plecare, care insa n-a mai avut loc.

Localitatea cu aceelasi nume „Mt Shasta” unde am dormit la hotel noaptea dinainte este la aproximativ 1100m altitudine. Cand am ajuns era senin si puteam vedea muntele fix de sub el, imens si singur, cum era de asteptat. Inca il mai vazusem cu ceva timp intainte, de la o distanta impresionanta.


in drum apropiandu-ne de Shasta, vremea se face mai buna dupa cum era anuntat
asta a fost si un motiv pentru care am ales sa mergem intai la Crater Lake, ca sa ajungem la Shasta pe vreme buna


prima data cand vedem muntele


si mai aproape

Inainte de plecare am facut inregistrarea la padurari, insa nu am gasit pe nimeni care sa ma poata sfatui. Era sarbatoare si aveau toti liberi, insa sistemul de inregistrare permitea sa faci asta fara ca ei sa fie acolo, inclusiv plata taxei (parca 20$ din ce tin minte). Am gasit la un magazin de munte si o harta faina care arata si ruta pe care am decis acum sa merg, fiind recomandata iarna : Casaval Ridge. A doua zi ne-am trezit cu noaptea in cap si am urcat cu masina cat de mult s-a putut, pana la intrarea pe poteca, la 2150m altitudine aproximativ.


Casaval Ridge, creasta din partea din stanga pe care urma sa urc
nu stiam cum voi ajunge pe ea exact, traseul intrand initial in valea din dreapta ei
poza facuta din oras de jos


Avalanche Gulch – valea de undeva din dreapta
poza facuta putin dupa intrarea in traseu.

Am urcat initial amandoi, in final Titus mergand destul de bine a ajuns chiar pana aproape de 3000m. Nu am intalnit multi alti oameni, doar cativa in galeata si mai spectaculos niste schiori care au coborat din creasta chiar cand am ajuns noi la ea. Atunci am hotarat sa ne despartim, Titus fiind fara planuri prea mari si fara echipament.


din vale, privind spre sud de unde veneam


schiorii


ultima poza facuta de Titus cu mine

Am inceput sa urc spre creasta in abrupt, pe unde coborasera schiorii. Mi-era putin frica de avalansa mai ales ca mergeam oarecum dupa capul meu. Am luat-o putin dupa niste stanci unde mi se parea mai ok. De frica am mers destul de rapid si m-am cam incalzit si obosit, dar am ajuns sus. De-acum trebuia sa tot urc pe muchia asta, si nu prea puteam estima usor cat mai este, parea totul destul de aproape. Nu s-a dovedit asa pana la urma, si timpul a trecut pe nesimtite. Mi-am facut ceva de mancare dar nu dupa mult timp am pus si cortul intr-un loc pe care l-am considerat bun, pe la 3400m din ce tin minte. Am avut mult timp si am facut niste timelapseuri cu trepied si aparat, care n-au iesit insa chiar asa bine, fiind si prima data.


ajuns in creasta


unele portiuni mai tehnice / greu de ocolit


pranzul cald

A doua zi m-am trezit la rasarit si am plecat dupa ceva poze si o mancare sanatoasa. Am lasat aici cortul si alte lucruri – trepied etc. In primele parti am avut si cele mai grele portiuni tehnice, mai ales ca urmam niste urme care au luat o ruta putin mai periculoasa de pe care m-am intors la un moment dat. De aici din creasta pana jos in galeata nu am mai intalnit pe nimeni, mergand singur pe o suprafata destul de mare, si avand mai tot timpul insa vizibilitate pana jos in oras. Am avansat mult mai greu fata de ce ma asteptam, am ajuns pe ceea ce credeam initial ca e varful dar s-a deovedit a fi insa doar un platou, varful era un alt abrupt mai in spate. Aici vantul era foarte puternic mai ales la rafale, aveam momente la care ma puneam in genunchi si ma opream ca sa ma ma dea jos. Totusi se putea merge destul de sigur pentru ca eram departe de orice vale sau abrupt. Ultimele stanci si denivelari de pe varf mi-au dat oarecare emotii pentru ca nu stiam care exact este cea mai intalta, insa am urmarit gps-ul si cand am ajuns sus mi-am dat seama. Sus era un fel de groapa mica in varf de varf de stanca si munte, ceea ce a fost perfect pentru ca am putut sta acolo cateva secunde si am facut un filmulet. Eram foarte bucuros ca am reusit sa ajung aici, si stiam ca am facut cel mai greu varf cu siguranta – in conditiile si perioada data; de unul singur.


umbra muntelui la rasarit


panorama cu locul de cort, orasul in vale si varful Shastina in dreapta pozei


rasaritul


continuarea traseului pe creasta


corturi si alti oameni – doar in vale


Lassen Peak – cel mai din sud vazut de aici


calare pe muchie


pe aici pe undeva m-am intors putin si am luat alta ruta


sastrugi aproape de varf


pe varf – 4322m solo in noiembrie 😀


panorama in vale, cam asa arata si in celelalte parti

La coborat m-am simtit iar obosit, si de-abia asteptam sa ajung sa trec de platoul de sus dupa care stiam ca vantul va fi mai potolit. De aici se vedea in partea nordica si singurul ghetar cu crevase, in rest erau trecuti pe harta dar aparent acoperiti de zapada acum (in partea sudica, de unde veneam eu). Am ratacit putin si la vale, fiind speriat acum mai mult de avalanse – pe vai de zapada mai adunata intre muchii de dimensiuni mici relativ insa, si n-am avut nici o problema in final. Ajuns la cort si fara sa pot lua legatura cu Titus inca – el plecase cu masina pana in Redwoods National Park – chiar cand a apus soarele, m-am gandit totusi sa plec in continuare. Am strans cortul in timp record (din pacate l-am si gaurit putin cu coltarii) si am luat-o rapid la vale. Stiam ca am aproape o ora de lumina pana sa ajung jos in galeata, coboratul de pe muchie fiind singura parte pe care mi-ar fi placut totusi sa am lumina. N-au fost probleme. Nici jos cand am ajuns, desi lumina soarelui nu mai era prezenta, rasarise luna si vedeam perfect pe zapada. Incercam sa iau legatura cu Titus si Daniel care venea cu trenul in zona si intra in echipa, dar nu prea reuseam. Mai tin minte ca am cazut de doua ori la vale destul de periculos, cu fata in jos, odata mi-a cazut casca si s-a dus foarte mult si rapid in vale, oprindu-se la limita la care inca o mai vedeam, dar am putut s-o recuperez. Am reusit sa iau treptat legatura cu baietii si sa ne sincronizam, si am ajuns in final si la parcare, unde erau cateva masini dar nici una nu cobora in jos, asa ca trebuia sa-l astept pe Titus. Un cuplu de americani mi-au dat un ceai cald, parca ceva de mancare nu mai tin minte. Mi-am facut si eu o supa calda si l-am astepta pe Titus, cu care am coborat pana in oras unde am mancat super-mult si mi-am mai revenit dupa oboseala. Am condus pana in Weed sau Redding unde aveam un hotel, iar noaptea tarziu a venit si Daniel cu trenul.


cortul la intors, aproape de apus

Track Strava


Lassen National Park

Urmatoarea zi am condus pana in Lassen National Park, incurcand drumurile si mergand pe o scurtatura neasfaltata total nepotrivita pentru masina noastra. Am vrut sa vedem atat intrarea din nord cat si cea din sud ale parcului, soseaua dintre ele fiind clar inchisa. La sud, era deschis centrul de informare si am campat aproape de el in zapada.


Lassen Peak ~3100m, dinspre nord


Shasta vazut de la distanta din sud. Il priveam cu alti ochi acum 😀


noaptea, la intrarea din sud

Urmatoarea zi – si ultima din toata tura am facut un hike destul de frumos pana pe un varf din apropiere unde mai mult ne-am jucat insa, dat pe fund la vale, demonstratii de folosire piolet si alte lucruri. Oricum cerul era perfect senin si peisajul super.


sulf


eu si Titus


toti 3 pe un varf


demonstratie de piolet si coltari

Cam asta a fost, cea mai lunga si una din cele mai complexe ture pe care le-am facut in state. Cel mai important pentru mine a fost Shasta, pe care imi pare rau ca nu am avut coechipier. Nerecomandat solo insa cam asta era una din principalele probleme acolo – mi-era greu sa gasesc oameni cu care sa ma potrivesc la ture, mai ales ture de munte si mai ales de iarna. Oricum asta clar ca s-a meritat din plin. De atunci n-am mai ajuns la 4000m si cred ca nici 3 mii, insa in curand asta se va schimba 😉

martie 5, 2011

Rodnei de vis

Titlul e preluat de la Lucian. Totodata am renuntat la ideea de a amana publicarea postului pana dupa ce scriu de o alta tura facuta cu un weekend inaintea acesteia, pentru ca tura asta in Rodnei nu-mi da pace, asa ca trebuie povestita.

Ziua 0


Oricum sa planific plecarea in Rodnei in ultimele doua ierni a devenit o actiune de fundal, fiind oricand pregatit daca se potrivesc cateva zile ca prognoza meteo si program liber, pentru mine si macar inca un coechipier. Scopul e totdeauna acelasi, creasta Rodnei completa, sau cel putin pana la Varful Pietrosu, plecand preferabil din pasul Rotunda. Avem deja trei incercari anul trecut si una anul acesta, toate esuate. Vorbeam de vineri cu Lucian si diferite treburi prin oras ne-au tinut pana sambata la pranz acasa. Toate au fost impotriva, bagajul facut in viteza si GPS-ul nu functiona in ultimele momente, fugind dupa tren imi aminteste Lucian de izoprenul meu uitat acasa, fuga inapoi acasa si iar la tren, prins aproape din mers si fara bilet. Cazarea in Carlibaba nu a fost disponibila acum, iar din Iacobeni am gasit cu greu o ocazie pana in Botos, un sat in directia Carlibaba dar nu prea departe. Acolo un loc mai izolat dar langa sosea face cunostinta cu cortul nostru.

From Rodnei 2011

initial ne ingrijora cel mai mult durerea pe care o simtea Lucian la unul din genunchi, problema cu care se mai intalnise

Ziua 1


Ne trezim cam tarziu dimineata, somnorosi. Desfacem rapid cortul si fara sa mancam mergem langa sosea, pentru a incepe autostopul rapid, sperand sa prindem ceva poate chiar pana in pas sus. Am avut noroc sa nu asteptam mult, insa pana in pas a trebuit sa urcam singuri, lucru care ne-a luat cam o ora. Singuri, adica pe picioarele noastre, pentru ca in compania noastra se alatura de la unitatea militara doi caini mari si frumosi. Pasul e pustiu, doar sus la cabana sunt oameni. Vremea e perfecta.

Dupa ce ne punem parazapezi intram in padure, unde pentru o scurta portiune avem si oarecare urme. Zona e deja foarte bine cunoscuta, iar zapada mare imediat la iesirea din padure ne incetineste mult. Asa multa n-am mai vazut niciodata. Ne incalzim si mergem mult timp la tricou.

Prima panta mai abrupta imi da mie deja emotii de avalansa si ocolim pe langa padure, unde zapada e insa tot foarte mare. Uneori cand o calcam se aude cum se rupe pe o zona de mai multi metri imprejur.. Pana sa revenim la drum si traseu, unde era mai putina si stabila, ne hotaram sa alungam cainii, mai tarziu ar fi fost prea greu cu ei. Imediat dupa apus, punem cortul chiar in mijlocul drumului, de capatul caruia nu reusim sa trecem si suntem dezamagiti de ce putin am mers in prima zi. Urcarea pe varful Ineut era in fata noastra.

Ziua 2


Ca in orice dimineata de acum inainte, ne trezim la rasarit nerabdatori sa vedem cum e vremea afara. Acum e senin, dar doar deasupra noastra. O mare alpina perfecta este imediat sub, asa ca iesim amandoi cu aparatele.

Dupa ce mancam rapid, inotam putin in zapada si incepem urcarea pe Ineut, folosind prima data coltarii. Norii incearca sa ne ajunga din urma, dar ii depasim.

De pe Ineu vedem mare parte din creasta care urmeaza, pana pe Varful Omu avem insa o zona mare, care urmeaza a ne lua toata ziua, de mers prin nori. Cunoasem bine traseul insa de tura trecuta si trecem cu bine si de zonele mai tehnice.

Pe Varful Omu prindem la fix apusul, inca prin nori. Imediat dupa putina coborare si dupa ce schimbam directia, dupa cum mege si creasta, gasim o groapa numai buna de pus cortul.

Ziua 3


Dimineata ne trezim in ceata, nu stim daca e doar in groapa noastra sau si mai sus, asa ca ne grabim sa vedem cum e mai sus. Plecam dupa ce mancam si strangem cortul, cu oarecare emotii. Acestea dispar insa imediat cand depasim norii, insa incepe sa bata vantul puternic.


spre varful Gargalau

Hotaram sa taiem numai putin varful, si sa o luam pe panta direct stanga. Imi pare culoar de avalansa la un moment dat, asa ca astept ca sa nu intram de-odata amandoi. Dupa ce avanseaza Lucian vreo 20 metri in fata mea, de pe versantul de dupa noi se rupe o placa destul de mare, de cativa zeci de metri, si incepe sa cada la vale, probabil provocata de vant. Ma sperii, mai ales cand vad ca si mult mai aproape, in culoar, se crapa, dar nu aluneca inca la vale. Crapatura asta era la cativa metri dupa Lucian la care strig (desi parca nu-mi vine sa strig). Se intoarce rapid inapoi si asteptam o perioada si caderea celei de-a doua placi, dar asta nu vrea sa cada. Ne intorarcem si ocolim pe varf, creasta, asa cum ar fi fost normal. Placa cazuta nu era de dimensiuni prea mari, insa imi da senzatia evidenta ca trebuie sa fim mult mai atenti. Incerc sa-mi imaginez cum ar fi fost daca unul din noi s-ar fi prins in ea, cat de grav ar fi putut deveni la dimensiunile ei. Mai in vale toata zapada ce cadea am vazut-o cum se aduna spre un singur culoar, dupa care nu se mai vedea din cauza pantei. Trebuie sa ne fie invatatura de minte..


in poza asta zapada era inca in cadere


ocolim pe sus..

Dupa patatina cu avalansa si varful Gargalau, intram in seaua Gargalau, destul de mare, de unde se vad cateva stani si cladiri in partea dreapta, chiar si drumul care vine din pasul Prislop. Pentru prima si ultima oara pana la final gasim urme de civilizatie, mai exact cateva de schi si snowmobil.. mergem pe ele. E amiaza si e iar foarte cald, cat timp nu stai in loc.

Urmeaza dupa cum stiam Varful Galatului si rapid si urcarea spre zona varfului Puzdrele, care e in dreapta crestei putin. Imi amintesc cu placere cum aici am dormit anul trecut o noapte fara cort, in zapada. Urcam iar cu coltarii, e destul de abrupt, una din cele mai abrupte urcari.


loc ferit la 2100 unde am dormit anul trecut

Urmeaza o zona mare de sea, si soarele ne paraseste putin pentru a doua oara. Mergem bine si depasim zona in care credeam ca va trebui sa punem cortul, vazuta de pe un varf dinainte. Mai facem aproape doua varfuri, si ramanem aproape de varful Negoiasa Mare, unde gasim un loc bun. Construim si un zid, zapada cu crusta din zona ne ajuta sa decupam blocuri perfecte.


ne obisnuim deja cu treburile gospodaresti, in fiecare seara fiecare are rolul lui si treaba merge bine

Ziua 4


Ies devreme din cort, fara sa mananc, pentru a surprinde rasaritul. E foarte frumos, soarele apare din nori, si se vede toata creasta pentru prima data pana la Varful Pietrosu, destinatia finala. E momentul decisiv in care incep sa am cu adevarat incredere ca tura asta vom termina creasta. Lucian imi pregateste mancarea in cort, eu o mananc afara.

Pana pe varf ajungem rapid, si incepem sa coboram tot bine pana cand muchia se ingusteaza suspect de mult. Trecem si de asta, apoi urmeaza un bolovan mare pe care trebuie sa-l ocolim prin partea stanga. Sub noi, sute de metri de culoar ingust de avalansa, insa este zapada multa aici sus imediat dupa stanca, si singura problema ar fi o cadere de cativa metri. Dar nu se intampla, ne agatam de buruieni, folosim pioletul si ce mai gasim la indemana. Muchia in continuare se ingusteaza si mai rau, devine tot mai abrupta. Ne intoarcem, incercam sa coboram mult in stanga unde e abrut si multa zapada, dar multi puieti de brad. Si aici devine prea abrut sau prea gol. Ne intoarcem inapoi sus si urcam putin, unde gasim pana la urma prin partea dreapta posibilitate de a trece, taiem insa zone abrupte cu zapada multa, insa mult mai mici. Asta a fost cea mai lunga abatere, care ne-a luat aproximativ doua ore ca timp dar si multa energie.


pe unde am coborat in final, in partea dreapta


cum ar fi fost daca ramaneam pe creasta. nu pare accesibil, sau greu de ghicit venind de sus

Dupa urmeaza iarasi o sea, joasa, dupa care pana pe Pietrosu se vede ca nu vom mai fi asa jos. Vantul se inteteste pe varful Repede, si mai ales Buhaescu Mare. Imediat e varful Rebra, urcarea mea preferata. E ingusta, zapada e dura si din dreapta bate vantul foarte puternic. Merge insa fara coltari, bocancii intra bine in zapada. Ma opresc deseori pentru a ma odihni si ma asez in genunchi ca sa nu ma ia vantul. Versantul din dereapta e foarte abrupt, acolo sunt deja avalanse cazute iar vantul care bate din directia respectiva aduce continu zapada de acolo, precum tunurile de zapada de pe partie. Sus se mai linisteste si dupa o coborare ingusta dar lejera, ramane sa mai urcam un singur varf : Pietrosu.


urcarea pe Rebra

Jos in sea e cald si bine, si nici pana pe varf nu pare sa bata vantul ca pana acum, sau nu se vede zapada viscolita. Incepem ultima urcare, care este usoara, nici abrupta, nici prea lunga. Ma gandesc pe parcursul ei la toata experienta de pana acum. Pana pe varf ni se arata si caldarea cu lacul Iezer si cabana Meteo, si muchia Piatra alba ca posibilitate de intoarcere. Ajungem la 2303m, soarele e foarte aproape de apus.

Sus intram in cladirea mica ce a fost candva statie meteo. E zapada inauntru. Mai avem o ora si ceva de lumina, si cam trei posibilitati: sa ramanem aici, sa coboram pe Valea lui Dragos traseu necunoscut sau spre cabana meteo, pe traseul de iarna pe muchia Piatra Alba, pe care nu-l stim decat aproximativ. Alegem in final varianta din urma. O luam efectiv la fuga, sperand ca putem face coborarea inca pe lumina. Trecem muchia rapid, dar cand sa coboram e deja cam tarziu, si nu vedem bine cum ar trebui luat. Asa ca punem cortul aici sus, mai ales ca gasim un loc bun. E diferit de celelalte, desi bate vantul mai tare zapada e foarte dura si spatiul larg. Nu putem infinge betele in zapada asta, dar cuiele tin perfect. Ancoram bine si intram la somn. Inca o masa de seara excelenta, si o noapte buna de somn.

Ziua 5


Tot eu ies primul afara din cort, ca in fiecare zi. E frumos, nu e nici frig nici vant, si e vizibilitate buna, aproape senin. Vantul din timpul noptii a umplut insa cortul de zapada, anticamerele mai exact, si bocancii pana sus, dar se scutura usor si ramane uscat. Totul pare mult mai usor, si nu trece mult timp pana suntem gata. Apoi ghicim o posibila coborare, ne putem coltarii si incepem. Nu e prea greu. De jos de la cabana ne simte un caine care incepe sa latre. Cabanierul, primul om pe care il vad de 5 zile in afara de Lucian, ne primeste inauntru si ne serveste cu ceai, supa si chiar afinata. E un sentiment ciudat, sa intru acum intr-o cladire, intr-o bucatarie, etc. Stam destul de mult si iesim veseli pe un soare puternic. Coboram rapid, fara sa vrem pe varianta ce trece pe langa schit. Ajungem si in Borsa .. si se termina traseul nostru.


primele case


pregatiri de primavara

Statisticile finale arata ca am strabatut 59 km in total, cu o o variatie destul de mica de la media de aproximativ 12 km pe zi. Nu mi se pare foarte mult, insa consider ca am mers bine, avand in vedere si zapada. In sfarsit pot completa track-ul cu cresta realizata complet. Sau cel putin pana la varful Pietrosu, de la care pana in pasul Setref ar mai fi fost de mers inca o zi.


track-ul complet, cu rosu sunt locurile unde am campat

Asa s-a terminat pentru prima data o tura de iarna in Rodnei care a completat planul initial, pentru care a fost insa nevoie de destul de multe zile, cum trebuia sa ne asteptam de fapt initial. Este tura care mi-a placut cel mai mult si de care sunt cel mai bucuros ca am reusit sa o duc la bun sfarsit, dupa patru incercari esuate.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.