Iaşi Outdoors

August 19, 2013

Grossglockner

Si din pacate cam atat s-a ales din tura cea mai importanta de anul acesta, nu ca varful Grossglockner 3798 m, cel mai inalt din Austria, ar fi prea putin. Dar planul initial includea inca 3 varfuri mari din Alpi : Mont Blanc, Matterhorn (foarte discutabil pentru mine) si Eiger toate in aproape 3 saptamani. Eram partu: eu, Lucian, Andrei si Gabi, si plecam cu masina din Bucuresti. La dus am oprit in Ploiesti, unde am participat la Road Grand Prix, un concurs de sosea circuit, impreuna cu Adrian. Asta a faut sa am si mai multe bagaje, si oricum aveam 2 genti mari (una de la Lucian), 1 rucsac mare, iar acum si cursiera. Pe urma am mai petrecut o zi in Bucuresti la cumparaturi si asteptand sa fim gata toti.
Am plecat cam obositi si foarte inghesuiti in masina, avand foarte mult echipament; pus cu greu in toate colturile portbagajului si inca 3 rucsaci mari la mijloc pe bancheta din spate, unul peste altul. Ne-a luat cam o zi si o noapte intreaga de condus ca sa ajungem aproape de Grossglockner, Austria. Dimineata ne-am odihnit putin la marginea unei paduri, fara sa mai punem corturile.


evidenta la echipament

Am continuat sa conducem inca putin, urcand pasul care duce la ultima parcare care e la ~2350m altitudine. Peisajul era tot mai frumos si o multimie de biciclete urcau de dimineata la deal. In parcarea etajata de sus unde se termina soseaua am gasit cu greu loc si ne-am apucat sa ne facem bagajele, incercand sa nu luam ce nu aveam nevoie pentru acest prim varf. Totodata ne-am decis sa schimbam traseul, eu aveam pe GPS cea mai simpla ruta care ocoleste insa destul de mult, dar cum Lucian a mai fost cu mai multi ani in urma pe o tura mai rapida – si ceva mai expusa – a propus sa mergem pe aia si asa am facut. Era destul de tarziu dar aveam sanse sa ajungem pana sus in creasta si sa punem corturile acolo.


varful, cum il vedeam prima data


trasee

O prima opriune destul de aglomerata cobora de la parcare pana pe ghetar, sau in prima parte mai bine spus pana la un lacul care a inlocuit ceea ce a fost recent ghetar, care insa s-a retras ceva mai sus. Dupa ce am intrat pe ghetar si am mai mers putin au disparut brusc oamenii, dar traseul era inca usor de ghicit fiind marcat. Am inceput sa urcam destul de abrupt pe stanca. Cararea nu punea insa probleme, nu erau pasaje expuse si am ajuns cu bine intr-o portiune superioara de zapada si gheata. Aici ne-am pus coltarii, urmand sa traversam cu oarecare emotii mai ales portiunile de gheata. Era panta mare si in jos se continua destul de mult, iar pe gheata coltarii nu prindeau prea mult, insa nu ne-au dat acum decat emotii. Am ajuns dupa inca o limba de gheata si o panta abrupta cu zapada in zona superioara, urma un urcus mai lin si apoi se vedea creasta. Uneori vedeam deja refugiul Erzherzog Johann, 3454 m. Lucian si Andrei mergeau ceva mai bine in fata iar Gabi venea dupa mine. Au gasit ei un loc in creasta unde zapada era aproximativ orizontala, si putin ferit de vant de niste stanci. Am campat acolo si era inca devreme. A urmat o noapte odihnitoare insa vantul ne-a trezit din cand in cand, fiind necesar sa mai tinem cortul sa nu se indoaie.


pe ghetarul Pasterze


urcand pe stanci


de aici urmeaza portiunea de zapada si gheata


urat pe gheata


A doua zi am plecat nu foarte devreme, dupa ce am mancat cate ceva. Ar fi fost bine sa punem jos corturile (doar sa scoatem betele), dar nu am preconizat ce urma. Am trecut pe la refugiu dar nu am intrat inauntru decat foarte putin, a mai urmat o portiune de pietre apoi un abrupt de gheata si zapada unde am pus coltarii si coarda. Era destul de circulat iarasi aici, pentru ca ruta se reunise – de la corturi deja – cu alte rute mai circulate. Locul unde se incepe brusc urcarea pe pietre – catarare destul de tehnica dar frumoasa, este destul de stramt. Aici am asteptat putin si am urcat o prima parte mai scurta cu coltarii. I-am scos si i-am lasat intre niste pietre ceva mai sus. Am tot urcat asa, asigurati in coarda inca o bucata, apoi pe o creasta mica pe care trebuie sa asiguri in niste piloni metalici, si o ultima coborare si apoi urcare – o sea intre cele doua varfuri, destul de abrupte. Vantul nu ne lasa in pace si asta facea ziua mai neplacuta, plus circulatia pe traseu. Dar am ajuns cu bine pe varf si am avut ceva timp de poze si admirat peisajul.

Inca de pe portiunea de stanca am observat cum corturile noastre din vale – daca vedeam corect – fie se miscau in vant, fie deja fusesera luate cu totul si duse cine stie unde. Lucian care se simtea ceva mai bine a plecat inainte sa le recupereze, dupa ce am terminat cu stancile, iar apoi am continuat coborarea ceva mai incet in 3. Cand am ajuns si eu la corturi l-am gasit pe Lucian recuperand echipament, doar cu cortul nostru rupt si cu betele indoite, iar cortul celalalt era plecat cu totul. Din fericire aproape tot ce era in interior (in afara de un izopren si doua frontale) au ramas afara, si le-am gasit aici in niste gropi. Lucian si Andrei au incercat sa se intoarca unde vazusem eu un rest de cort – ceva portocaliu asemanator, insa pana s-au intors ei nu mai era nimic deja. Eram acum nevoiti sa coboram pana la masina, ceea ce aveam de gand sa facem oricum. Am ales sa coboram tot pe ruta pe care urcasem, fiind mai scurta.


incercand sa gasim cortul disparut

O prima parte a fost usoara si chiar placuta, pe zapada in panta usoara, apoi stiam ca urmeaza o gheata foarte abrupta care nu mi-a placut deloc la urcat. Acum parca a fost mai bine, probabil venind din deal am putut vedea mai bine cum sa ocolim gheata. Imediat mai jos insa avea sa se intample cel mai urat eveniment de care am avut eu parte pe munte pana acum.

Trebuia sa coboram pe o portiune abrupta de zapada in stanga (cum coboram) unei stanci; apoi inca o portiune de gheata trebuia parcursa diagonal pe panta pana la o alta stanca dupa care tineam minte ca panta se mai linisteste. Mergeam toti incet, in ordinea Lucian Andrei eu si apoi Gabi. Eram oarecum linistit pentru ca trecusem de gheata si acum mergeam pe zapada. Totusi, la un moment dat Andrei aluneca cu un picior de unde era, si incepe sa cada incet la vale. Personal nu am simtit acum un pericol prea mare, imi dadea senzatia ca s-ar putea opri si ca asta urmeaza sa se intample. Ne uitam toti la el si i-am strigat sa foloseasca pioletul, ceea ce el evident ca incerca. La un moment dat a parut ca se opreste, cu putin inaintea unei portiuni si mai abrupte de gheata. Inca nu constientizam nici eu ce se poate intampla si ce s-a intamplat. Andrei n-a reusit decat sa incetineasca caderea, eu am ramas mut si m-am speriat in final cand a ajuns la gheata. Gheata era mai abrupta si dupa cativa metri nu se mai vedea ce urmeaza, dar era clar ca urma si mai abrupta ca ce puteam sa vedem. Andrei a prins viteza, cum a ajuns pe gheata, pare ca s-a rasturnat si apoi .. a disparut.

La inceput am vorbit cu Lucian sa luam coarda – care era la mine in rucsac acum – si sa coboram dupa el. Nu parea imposibil, pentru atata distanta cat puteam sa vedem, asa ca am inceput sa cobor spre el si el la vale. El s-a speriat insa cand a ajuns la gheata. Dupa portiunea asta de gheata era o stanga alungita spre vale pe langa care era zapada, pe care am fi putut mers. Dar intai trebuia trecuta gheata. Dupa cateva minute de coborat increzator a intrat frica brusc si in mine. Nu mai puteam merge deloc eficent, continuam foarte incet infingand pioletul cat de mult puteam si coltarii la fel. Intre timp Gabi a sunat la salvamont, formand 112. Apoi s-a urcat pe stanca de sus si a mers putin la vale pe ea, si in ceva timp ne-a strigat ca il vede jos pe Andrei. Asta era foarte bine, si cred ca a fost un prim factor pozitiv. Un altul a fost faptul ca aveam telefon – din pacate doar Gabi, si mai ales ca aveam semnal. Vizibilitate era perfecta, dar batea vantul. Cei de la urgente ne-au spus sa nu coboram noi dupa el, pentru ca trimit elicoptere care vor ajunge imediat. Din motivul asta si pentru ca ne-am speriat – acum tot mai tare, cel putin eu; am decis sa nu mai coboram. Am urcat inapoi cu greu la Gabi si ne-am dus amandoi pe stanca. Intre timp Gabi a spus ca pare ca-l vede pe Andrei miscandu-se, ceea ce a fost iarasi un lucru foarte bun. N-am stiut asta sigur insa, pana cand nu am ajuns si eu si m-am uitat prin aparatul foto. Ar fi fost foarte util acum binoclu dar binoclu era la masina. Am mai sunat de cateva ori la salvamont, incercand sa ne asiguram ca vor veni si sa aflam cat de repede. Elicopterul a aparut cam in 30 mintue, insa n-a putut decat sa survoleze zona. Ne vedea sigur pe noi si incercam sa-i facem semne sa-i aratam unde a cazut Andrei, adica fix mai la vale de noi. Probabil ca au observat si ei, si bine ca Andrei avea gheaca si casca galbene (spre deosebire de ale mele, care sunt negre 😦 ). Aveam de asteptat aici fara sa stim ce e cu Andrei jos, si desi el se misca clar ne imaginam tot felul de scenarii. Mai mult, un bolovan destul de mare incat sa poata provoca orice tragedie s-a desprins si a inceput sa cada fix pe culoarul pe care cazuse si Andrei. Vedeam doar zapada cum sare in toate partile la contactul lui cu pamantul. Incercam sa tipam si sa-i atragem atentia lui Andrei, pe langa care bolovanul a trecut la doar cativa metri. Apoi el s-a miscat putin si s-a adapostit dupa o stanca. Se misca insa greu si ne puteam da seama ca nu sta in picioare ci in fund, si ne-am imaginat ca a patit ceva la picioare totusi.
Daca ar fi fost sa asteptam o echipa de salvare terestra care sa vina de la parcare ar fi durat mult, poate vreo ora jumatate minim, ceea ce ne cam speria. Norocul nostru a fost insa ca au venit 4 salvamonti (ghizi mai exact) de sus de la refugiu. Au ajuns cam in 40 minute dupa ce am sunat, si coborat cu coarda toti 4 mult mai repede si confident decat ne-am fi asteptat sau mai ales permis noi. Ne-au sups sa stam acolo si si-au facut un plan despre cum sa coboare la Andrei pe care-l vedeau si ei. Pe urma ne-au zis sa urcam la deal pana la refugiu unde sa stam peste noapte, portiunea de mai sus nu era asa periculoasa. Am asteptat insa pana am vazut ca au ajuns la Andrei.
Dupa asta ne-am legat in sfoara si am inceput sa urcam. Am trecut rapid de ce mai era tehnic si periculos, iar dupa inca o distanta ne-am intalnit cu alti 3 ghizi care veneau dupa noi. Cel mai benefic a fost faptul ca ne-au spus despre Andrei, comunicand cu ghizi care ajunsesera la el; ca este intr-o stare buna, avand insa probleme la picioare si la piept. Dupa ce am urcat inca putin cu ei am vazut si elicopterul cu care l-a luat in final suspendat pe sfoara intr-o targa, impreuna cu un ghid si l-a dus spre parcare.
Ghizi care erau cu noi ne-au sfatuit sa alegem sa coboram la Salmhutte, un refugiu mai jos de pe ruta clasica. Asa am si facut. Cand am ajuns la refugiu stiam deja ca Andrei e la spital si ca nu e intr-o stare critica, si incercam sa sunam la asigurare si sa aflam numarul politei.


intorcand-une la stanca dupa ce Andrei a cazut
eu, cu mult mai putina incredere in zapada


cum il vedeam jos pe Andrei, cu zoom maxim


salvamontii


Urmatoarea zi am plecat dupa ce am primit cheia de la masina – care era la Andrei, adusa de ghizi dimineata pana la noi. Am mers destul de mult si obositor pe ploaie. Mai mult nu mai aveam prea multa mancare asa ca am plecat fara sa mancam; si am mers asa pana am ajuns la sosea. De acolo dupa ce am mancat ceva rapid am plecat spre Lienz, unde am mers la spital. Ne-am bucurat mult sa ne revedem cu Andrei si sa vedem ca e bine – partial. Avea o fractura (?) la piciorul stang, si tot piciorul era in ghips acum, pe langa multe alte vanatai si zgarieturi dar nimic foarte grav. Am stat mai mult cu el la discutii iar dupa asta am plecat cu masina noasta cu Andrei cu tot; care acum statea pe scaunul din fata tras in spate la maxim.


inapoi la sosea


Heiligenblut


la spital, elicopterul parea ca face destul de multe drumuri ..

Am condus o gramada pana in Viena, unde era varul lui Andrei si unde urma sa vedem ce facem mai departe, si cum ajunge si Andrei in tara. Dupa ce am dormit o noapte la hostel si am cautat variante pentru Andrei – care erau oarecum ok urma sa vedem ce facem noi. Eu as fi vrut sa continuam, cel putin pe Mont Blanc dar oricum rutele cele mai usoare, insa Lucian si Gabi au preferat sa ne intoarcem; si asa am si facut. Cu ceva organizare am reusit sa incapem toti patru astfel in masina, si la intors am oprit in Ungaria la lacul Balaton pentru o zi intreaga unde ne-am relaxat la un camping. A fost necesara si binevenita ziua asta, mai ales ca facusem atata drum in masina.


in camping, zi de relaxare

Cateva concluzii personale:

* am fost vinovati de ce s-a intamplat, pentru ca ne-am grabit prea mult in prima parte a turei; pentru ca am ales ruta ceva mai grea si mai ales pentru ca am mers fara coarda
* poate fi critic sa scoti betele cortului daca urmeaza sa-l lasi campat o zi intreaga si bate vantul (si cum vantul poate incepe sa bata oricand, e bine sa faci asta totdeauna in zonele expuse).
* trebuia sa mergem asigurati cu coarda pe mai multe traversari. Totusi inca nu sunt convins ca la o cadere a unuia din 4 coechipieri toti pe gheata abrupta ceilalti 3 ar putea sa-l opreasca. Eu de-abia imi tineam eu echilibrul pe gheata. Pe de alta parte insa, coarda era destul de lunga inca sa traverseze bucatile de gheata; si ar fi utile si pitoanele de gheata (pe care noi nu le aveam).
* serviciile de urgenta au functionat foarte bine, si presupun ca asa este si in restul Alpilor
* este foarte important sa ai asigurare care sa includa si activitati gen alpinism. Factura de elicopter a fost de 12000 euro, restul nu stiu inca exact. Andrei avea asigurare si s-a folosit de ea din plin
* graba ne-a scurtat si stricat toata vacanta aproape; ca sa nu mai zic de Andrei care urmeaza sa stea cu piciorul in ghips / atele o buna perioada de timp. Sigur, si mai mult; la o cadere de 250m lucrurile s-ar fi putut termina si mult mai grav

Traseul complet realizat de noi; pe o durata de 3 zile (~2 zile complete).

Februarie 1, 2010

Grossglokner-top of Austria -2008

Filed under: iasioutdoors, locatie, munte, soare, trekking, Uncategorized, vara — Etichete:, — lucianrosu @ 10:37 pm

28 iulie 2008. Ma aflu in gara din Munchen, cu rucsacul in spate. O zi si-o noapte de asteptat.Pentru unii ar fi o agonie, o vesnicie, pentru mine a fost o placere. Inchid rucsacul si pornesc pe strazile Munchenului, fara sa stiu unde ajung. O zi intreaga am mers fara sa stiu incotro, dar am reusit sa vad MarienPlatz, Rathaus, Peterskirche (biserica Sf. Petru), adevarate bijuterii de arta.

Totuşi catedrala Frauenkirche este cea mai faimoasă biserică din centrul oraşului, prin spectaculoasa sa arhitectură medievală (sec. XV).

Asa trece o zi intrega, fara sa ma plictisesc. Mai am de si o noapte. Ce ar fi sa vad totul si noaptea. Night tourism ar zice cineva. Cladirile sunt luminate frumos, estetic. Totusi cealalta jumatate de noapte o petrec in gara din Munchen, motaind cu capul pe rucsac. Nu ar fi prima oara cand dorm in gari (visele necesita sacrificii), ma simt bine, in siguranta, printre atatia hoti, negri, sau oameni cu fete dubioase. Sunt de-al lor pana la urma!

A doua zi diminea in sfarsit ma intalnesc cu cel care urma sa imi fie coleg de cort in expeditiile ce le-am realizat impreuna,dar mai ales prieten. Ady, un pasionat de geografie si fotografie, careia ii datorez primii pasi in alpinism si fotografie. Impreuna cu familia lui am mers pana-n Parcul National Hohe Taure. Cel mai frumos parc national din Austria, cu o sosea alpina ce e considerate cea mai frumoasa din Europa.

Mergem cu masina pana la capatul drumului, in cabana Frantz Joseph’s Hohe. E intradevar o splendoare. Era prima oara cand vad munti inzapeziti asa de aproape, prima oara cand am carat in rucsac o coarda de 50 m , nestiind exact la ce imi va folosi. Ne luam la revedere de la lume si spre seara suntem in mijlocul parcului national, in pustietate. Gasim un loc mai ferit sa punem corturile, dar surpriza…toate locurile sunt ocupate….de marmote si flori de colt si ibesci. Atatia pe m2, nu ne vedea sa credem. E uimitor sa te simti asa de aproape de natura, de sute de marmote si flori de colt.


Seara adormim linistiti, cu gandul departe, acolo sus, dar ploaia ne mai amuteste din avant.Dimineata ne trezim devreme, strangem cortul si pornim spre ghetar. Pasterze (8,4 km) e cel mai lung ghetar din Austria si Alpii Estici. E prima oara cand vad un ghetar, o crevasa si va si prima oara cand pasesc pe asa monument al naturii. Echipati corespunzator (chiar mai mult), infingem cu sete coltarul in gheata veche de mii de ani. Pasim cu incredere,cu incredere unul in celalalt, dar si incredere in fortele noastre!

Nici nu stiam ce ne asteapta mai departe. Urmam pe o poteca invisibila, un grohotis urat, urmat de o traversare a unui ghetar secundar, cu o panta foarte abrupta. Coltarii sunt de folos, dar gleznele se resimt, iar fiecare 5 pasi sunt urmati de o oprire. Parca dureaza o vesnicie, pe deasupra mai suntem atacati si de caderi de pietre care ne sperie si ne face sa grabim pasul. O trecere destul de periculoasa pentru niste novici in arta alpinismului. Urmeaza o urcare abrupta, dar mai usor din pct de vedere tehnic. Greul de abia acum incepe, mai ales ca aerul e din ce in ce mai rarefiat, iar aclimatizarea nu este punctul nostru forte. Urcam mai mult impinsi de dorinta, motivatie, curiozitate. Dar fiecare pas necesita un efort dublu, mai ales pentru Ady, ce venea direct din Olanda (altitudinea e cu minus acolo). Dupa un efort indelungat ajungem la cabana. Tragem un zambet si’o poza si inauntru sa sorbim un ceai caldut!

Nu zabovim mult, cautam un loc de pus cortul, o lopata si culcusul e gata. Prima oara cand dormim la cort pe zapada…si suntem la 3454 m. E un nou record pentru mine, dar nu-mi sta gandul la asta…ci mai degraba la portia dubla de supa ce o avem promisa pentru un asa efort.

Se lasa seara si ne intrebam oare ce fac prietenii nostri ce trebuia sa ii intalnim in aceasta seara. Numai ce adormim ca suntem treziti de glasul lui Tibi, vesel si binedispus, cu camera foto tot timpul in mana. Ii cunoastem si pe restul din echipa, Andrei, Ileana, Gabila, Stefan, Geo. Sunt binedispusi dar obositi. Nu dureaza mult si se aud sforaituri din toate cele 3 corturi.

Dimineata suntem treziti de cei ce urca deja pe vf. Suntem lenesi, e abia 9 dar avem tot timpul din lume, mai ales ca cerul e acoperit, si fara soare unde mai e distractia. Totusi ne mobilizam, auzind ca se apropie o fereastra de cateva ore de soare si senin.


Toata echipa e pregatita sa atace varful, dupa o mobilizare exemplara. Mergem pe cararea deja marcata, iar dupa un abrupt, trecem la cataratul pe stanca, loc unde toti ne simtim excelent. Totusi…e multa lume, multa aglomeratie iar cei batrani  au un ritm mai incet, ceea ce ne face sa asteptam mult. Suntem legati in coarda…4 si 4. trece multisor timp si noi am vrea sa mergem inainte dar nu putem face nimic. Trecem de Kleinglockner, si mai avem un hop pana pe Grossglockner. Urcam incet, siguri pe noi, fiind destul de expusi, cu o cadere libera de cateva sute de metri. Dar experienta celor din fata imi da incredere, la fel si soarele care ranjeste la noi de ceva vreme!

2 pasi si suntem pe vf. Suntem galagiosi, fericiti, cantam, ne bucuram, ne imbratisam si ne pozam. Dar mai presus de toate admiram . Pentru mine sunt primele imagini de pe un vf de peste 3000 m, iar imaginile mi-au ramas intiparite in gand si in suflet. Nu as mai fi vrut sa ma despart de acest loc.oata Austria, Slovenia, Elvetia se vedea in zare, iar sub noi, micutul ghetar ce se topeste pe zi ce trece.

Drumul inapoi spre cabana nici nu il mai tin minte, doar peisajele superbe ce se vedeau in zare si poate caderea lui Tibi, ce a provocat o mica avalansa, dar terminata cu cateva zgarieturi ceva emotii. T

Am ajuns pe varf si asta ne-a aratat ca suntem pregatiti pentru Marele Alb..Mont Blanc…ce va urma peste cateva zile.In aceeasi zi am ajuns la baza muntelui, aproape alergand..pentru a ajunge cat mai repede in capitala alpinismului european si poate mondial Chamonix.

Dar Grossglockner a ramas pentru mine cel mai frumos dintre toti, poate pentru ca a fost primul, poate pentru ca intradevar este cel mai frumos!

PS. Varianta lui Ady o gasiti aici !

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.