Iaşi Outdoors

August 11, 2014

Alte competitii 2013

Dupa cum spuneam in postul anterior, anul trecut cel putin pana in octombrie am avut totusi ceva activitate, si cea mai mare parte din ce am facut nou au fost inca o serie de competitii de ciclism. In principal in timpul anului am participat la tot ce a fost de MTB in Iasi si de cursiera cateva evenimente si din afara orasului. Despre primele am povestit deja aici si aici. Despre cele de care nu am zis voi spune acum; mai ales ca acum imi amintesc cu placere.

 


25 august 2013. Pe Roti Verzi, Iasi. Strava.

Un concurs organizat de Iasibike, deja la editia a 14-a in 2013. Desi a trecut aproape un an de atunci imi amintesc destul de bine, traseul la categoria elite unde m-am inscris era repetarea de 6 ori a unui circuit relativ mic, o urcare pe un drum pietruit si o coborare interesanta pe o poteca prin padure. Am fost surprins sa vad faptul ca la categoria avansata s-au inscris chiar foarte putini oameni, 6 mai exact, desi numarul de ture era cu doar doua in plus fata de amatori. Pe la final l-am intrecut doar pe Adrian care a ramas fara apa, iar la ultima coborare inainte de finish am fost intrecut de Rares, care a obtinut locul 1 la toate competiile de prin Iasi la care a participat. Astfel am trecut linia de finish imediat dupa si conform regulamentului nu am mai facut circuitul a 6-a oara. (dupa ce primul termina numarul maxim de ture se opresc toti iar in clasament apar prioritar dupa numarul de ture terminate) Calculasem candva faptul ca pe clasamentul amatorilor as fi fost undeva in top 5, dar ce a fost mai importat era evolutia fata de MyRace care a fost cu cateva luni mai devreme, evolutie ce se datoreaza faptului ca am acumulat experienta de baza la MTB.

 


25+ septembrie. Trans si Road Grand Prix Ramnicu Valcea. Transbucegi + RGP + Trasfagarasean

A fost o iesire cu mai multe scopuri, principal era ceva auxiliar in Bucuresti, pana unde am facut un singur popas dupa Bacau unde am facut o dezmorteala cu biclele (mergeam cu masina). Dupa ce am rezolvat problemele la Bucuresti am plecat in Sinaia unde ne-am cazat la o pensiune, si eu desi urma o competitie peste doua zile am vrut sa urc Transbucegi, sosea noua pe care nu am mai avut ocazia sa o fac. Am mers destul de incet, sa nu ma obosesc pentru concurs. Asfaltul era bun dar drumul cam ingust. Asta nu a pus probleme acum pentru ca era foarte putin circulat. Sus a venit si Adrian cu masina si am baut un ceai la cabana Piatra Arsa. Am vazut cu ocazia asta zone din Bucegi pe care nu le vazusem, dar in continuare nu am ajuns inca la Sfinx sau Babele… 🙂

Apoi am condus pana in Ramnicu Valcea, unde avea loc o etapa Road Grand Prix. Destul de frumos faptul ca etapa asta nici nu era anuntata initial in seria de evenimente (eu mai participasem in Iasi pe Copou la un criteriu si la Ploiesti, unde aveam drum oricum); insa numarul semnificativ de participanti a incurajat organizatorii. Acum in 2014 au fost si mai multe curse in serie insa din pacate fiind plecat din tara nu mai particip la niciuna.
Si la sosea la Ramnicu Valcea s-a vazut ca am inceput sa am macar putina experienta. Traseul a fost asemanator cu cel de la Lugoj, o distanta de aproximativ 80 km fara sa fie un circuit, cu mai multe urcari. S-a plecat de la inceput destul de tare, si in pluton compact. La prima trecere peste calea ferata are loc o cazatura in lant, fix in spatele meu, eu scap la limita. Apoi cred ca dupa prima urcare mai serioasa imi gasesc grupul cu care merg pana la final aproape. Majoritatea din cei cu care raman sunt mai rapizi pe urcari unde nu ma ajuta cu nimic, iar pe plat ajung sa duc destul de mult trena eu pentru ei. Adrian din pacate desi oficial ‘elite’ ramane in urma pe primul deal pentru ca se simte rau, iar la final (dupa ultima urcare), am si eu probleme tehnice. O lovitura destul de puternica se aude la roata constant dar nu pot opri sa rezolv sau sa vad macar ce e; pentru ca mi-as pierde pozitia in grup. In final pe un ultim deal mai mic vad ca e o spita rupta si nu am ce sa fac, merg inainte pana la finish. Singura emotie era sa nu afecteze cadrul, si a fost in final ok. Termin pe locul 32 din 103 ceea ce e destul de bine, iar o evolutie. Fara problemele tehnice as fi urcat inca 2-3 pozitii maxim. Asta avand in vedere ca primii 15-20 erau ‘elite’, iar la sosea asta inseamna sportivi legitimati; e satisfacator.
In ultima zi din toata iesirea am urcat Transfagaraseanul, daca tot eram in zona. Adrian ma lasa iar sa merg singur dar vine cu masina pana sus sa imi faca galerie pe finalul urcarii. Ce tin mine e ca am obtinut un timp mai bun decat in 2009, desi eram obosit acum; iar la final am avut probleme cu frigul. M-am ambitionat totusi sa cobor tot cu bicla desi aveam obtiunea sa merg in masina. Era toamna deja iar pe stanci la Balea Lac apa era inghetata.


Transbucegi


eu la finish Road Grand Prix, Ramnicu Valcea, 2013


dezechiparea


spre Transfagarasean


la final

 


13 octombrie. Tur de Iasi. Strava

Deja incepuse ‘facultatea’ si nu aveam foarte mult timp de antrenament .. vorba vine. Traseul avea sectiuni comune cu Pe Roti Verzi, si deja cunosteam mai mult de traseele din zona in general. Mai mult Lucian avea sa participe si el, si am facut o tura de recunoastere inainte daca tin minte bine. La ‘avansati’ – iar, erau doua repetari ale unei bucle de aproape 30 km. Am avut ceva probleme la plecare din cauza pedalelor proaste (care aveau sa-mi mai faca probleme si in viitor), dar cum la inceput era o urcare serioasa imi revin la pozitia normala. Pe traseu mai tin minte ca la prima tura am pierdut poteca pentru cateva minute, si noroc de cativa culegatori de ciuperci care m-au strigat sa ma intorc. In final termin cu bine, locul 5/13 la Elite18-29, 12/34 la Elite general. Frumos si dupa concurs, mai ales ca Adrian si TVA erau spectatori si am mai stat la discutii cu ei.


la start Tur de Iasi 2013


la iesirea din Slobozia


Lucian pe traseu


la finish line (cred ca doar dupa prima tura)


totusi eram si eu .. 🙂
pe cei doi ii intrec la ultima tura desi nu ma mai asteptam

 


3 noiembrie. Up Hill Contest. Strava

Cu adevarat la ‘final de sezon’, editia a 3-a a Up Hill Contest Iasi depaseste iar pe cea precedenta. Eu mai participasem in 2011, cu putin inainte sa plec in California pentru o perioada mai mare, iar in 2012 eram inca acolo. Up Hill spre deosebire de celelalte competitii are un caracter mai mult social, de intalnire la final de iesiri, in noiembrie cand iarna bate la usa. M-am chinuit eu sa adun mai multi oameni sa vina si sa participe, insa am reusit cu greu sa-i conving doar pe Lucian si TVA si doar ca spectatori. Adrian era deja plecat din tara si el. Primul lucru nou, fata de acum 2 ani cand a fost ultima mea participare, au fost ‘obstacolele’ de pe traseu, busteni amenajati astfel incat sa trebuiasca sa pedalezi peste ei, ca si cum panta nu ar fi fost destula (pe partia de schi la deal :P).
Un alt ‘amanunt’ este faptul ca am intarziat destul de mult, si fara sa am timp sa ma pregatesc se anunta grupa mea, ‘traseul’ fiind unul de cateva minute la deal pe partie, concurentii se organizau in ture. Reusesc destul de usor sa ma calific dupa prima ‘etapa’, insa cu mari emotii la start : nici nu stiam bucatica adaugata la inceput prin padure care includea un sant destul de ciudat la prima vedere, iar pedalele imi faceau probleme (odata desprinse era greu sa prind SPD-urile la loc). Oricum odata calificat mai departe asta nu mai conta. Cred ca la urmatoarea etapa era deja serios si stiam ca sunt cel putin 2 concurenti clar mai buni ca mine (si doar doi treceau mai departe). Norocul meu insa, unul din ei se dezechilibreaza pe un abrupt si cade, apoi renunta politicos; astfel incat ajung in semifinala impreuna cu adversari detasat mai buni ca mine. Termin pe ultimul loc aici, insa onorabil, la cativa metri. Finala e si ea cat se poate de spectaculoasa, castigator insa tot Rares cu care ma obisnuisem. E de remarcat pentru prima data din ce stiu eu – calitatea inregistrarilor mai ales video. Finala + UHC2013, inclusiv drona :). Dupa concurs nu mai zic, atmosfera super.
Macar la UHC 2014 pot sa particip deja, pentru ca ma intorc in octombrie si de-abia astept.


UHC 2013


podium

 


29 Februarie 2014. Pe Roti pe Gheata. Strava.

Normal asta nu se incadreaza temporal in cele de mai sus. Roti pe Gheata are mult mai putine editii, dar ce e special e faptul ca are loc iarna pe zapada, pe un circuit relativ scurt in padurea de la aeroport. Fara aproape niciun antrenament, dar am stiut sigur ca vreau sa particip. Cu cateva zile inainte fac o recunoastere a traseului – care ma sperie destul de mult la anumite santuri. In final la concurs astea sunt acoperite de niste grilaje si totul e mult mai usor – pentru mine, din pacate nu si pentru toata lumea. Ce e rau insa pentru mine, mai ales la concursul asta dar si la celelalte, este faptul ca merg cu pedalele proaste cu care am participat tot anul pe MTB. Problema lor e faptul ca ele sunt de cursiera in realitate, si au prinderea doar pe o anumita parte si aia nu sta in sus. Normal nu iesi prea des din pedale, insa aici prin padure pe zapada se intampla chiar des. Problema mare e sa prinzi iar papucii in pedale, asta imi face tot felul de pauze inutile, in care sunt intrecut de mai multi concurenti, si ma demoralizez. Termin destul de slab dar multumit de participare – si ma duc rapid la oala cu vin fiert si la carnati 😀
Acum am cumparat deja pedale noi normale, si sper ca anul urmator sa-mi iau revansa…


RPG 2014


bulgareala de dupa


grijalul din sant nu ii ajuta pe toti
destul de multe cazaturi (merita vazut).

Cam astea au fost restul concursurilor la care am participat in 2013, de care nu am spus in posturi anterioare. In 2014 teapa in mare parte – nu sunt in tara. Pe Roti Verzi nu se organizeaza desi era cel mai reusit traseu de MTB – fara circuit, probabil asta il face si greu de organizat.
Sper sa imi iau revansa in tara anul urmator. Aici am facut ceva kilometri, pe cursiera inchiriata, si anul urmator chiar nu cred ca voi mai pleca din tara.

Iulie 6, 2013

Bate Toaca prima editie 2013

In sfarsit am ajuns sa povestesc si despre activitati mai recente, iar cea care a avut loc sambata trecuta este prima editie a concursului Bate Toaca. Despre concurs stiam inca din iarna si mai multi prieteni si cunoscuti aveau de gand sa participe. Era atractiv si pentru ca era primul concurs de alergare montana din ultimii ani din Carpatii Orientali; la prima editie si intr-un masiv foarte popular : Ceahlau.
Am plecat vineri si noaptea dinaintea concursului ne-am cazat la hotel Bradul, pentru o odihna mai buna. Ne-am luat tot vineri pachetele : un tricou, cateva pliante si niste prafuri anti-carcel. A doua zi devreme am plecat ca sa prindem sedinta tehnica, unde am aflat toate detaliile pe care trebuia sa le stim. Majoritatea pe care ii cunosteam participau la traseul lung; care era cam dublu distanta si urcare fata de cel scurt (~ 30 km si 2000m urcare). Startul s-a dat in Durau pe batai de toaca, iar atunci mi-a trecut si mie toata lipsa aparenta de energie pe care o simteam dimineata si ziua anterioara.
Lumea a plecat care mai de care mai rapid, insa pana la Fantanele sau chiar din Durau unii au revenit la un ritm sustenabil; eu pe urcare aici am mai fost intrecut, dar am si intrecut multi concurenti. De la Fantanele urma o portiune de coborare si drept si mi-am dat seama ca nu ma simt asa bine aici ca pe urcare. Vroiam sa-mi impun sa alerg cat mai mult pe vale si plat pentru ca pe urcare sigur nu puteam; dar nici pe coborat nu prea-mi venea tot timpul. Dupa o bucata de drum ne-am reintalnit cu cei de la traseul scurt care urcau la Duruitoarea direct, fara sa ocoleasca pe la Fantanele. Un imbold pishologic pentru ca toti mergeau mai incet, iar acum aveam iarasi multa lume de intrecut.
La Duruitoarea ma astepta Adrian dar si alti arbitrii si m-am rehidratat si am luat si rezerve de apa. Apoi a urmat un urcus lung dar poate cel mai frumos; portiune inca comuna cu cei de la traseul scurt asa ca era plin de oameni aici, iar eu inca ii intreceam pe toti. Ajuns sus in platou unde se vede schitul; ne-am despartit de cei de la traseul scurt. A urmat cea mai lunga portiune de traseu pe care am mers singur, fara sa vad alti concurenti; decat la distante foarte mari cand vedeam in vale. Pana la Stanilei am mers singur, apoi cat am stat la punctul de alimentare de acolo au mai aparut din urma alti doi concurenti. Am mers in apropiere pana in poiana Varatec si a Maicilor, apoi a urmat iar o urcare mai serioasa pe care o asteptam. Imi era mai simplu pe urcare, trebuia sa gandesc mai putin si sa stiu mai putina tehnica, dar pe plat si vale ca sa fortez sa alerg era mai neplacut.
Cand am ajuns la Dochia deja ploua, stiam de la punctele anterioare ca sunt aproximativ pe locul 20. Iar am stat mult la alimentare si am mancat cat am putut. A urmat o coborare abrupta pe Jgheabul cu Hotar, si o urcare pe o poteca ingusta pe Jgheabul lui Stere. La Cabana Meteo era deja grindina, si aproape ca mi-era frig; insa a trecut putin mai tarziu. Pe coborat am mai fost intrecut de 1 sau 2 concurenti maxim, reusind sa raman pe pozitia 22.
Concluzii : n-a fost atat de greu pe cat ma asteptam, si lipsa de chef si energie intiala au disparut la start. Am reusit sa ma motivez bine mai ales la inceput, dar sa-mi pastrez pozitia aproximativ si dupa. Premierea si concertul de dupa au fost faine, cunosteam o multime de oameni si ne-am simtit toti bine.

Clasamentul

Inregistrarea mea, din pacate cu multe bucati lipsa (pierdut semnaul nu stiu de ce). Mai complet; inregistrarea lui Lucian.


Mihai la inceput


Catalin si Lucian


grindina la cabana meteo


eu exact la finish


nea Mitica, cel mai batran concurent de 87 ani

Iulie 2, 2013

Concursuri bicla (sfarsit 2012 si inceput 2013)

Una din activitatile la care am participat in ultima perioada, si aproape doar in perioada asta – ma refer cam la ultimele 9 luni, a fost concursurile de bicla. Daca in ultimii ani facusem destul de multi kilometri, recorduri, cronometrari pe diferite catarari, urmarind performanta manual sau folosind site-uri gen strava; era cumva logic sa particip si la competitii. Mai ales ca prima serie la care am participat a fost in toamna anului trecut, cand eram inca in California.
De cate ori am avut ocazia am participat la seriile low keys hill climb; o serie de concursuri de amatori organizate intr-o atmosfera prieteneasca si primitoare. Mi-a placut si faptul ca la un concurs se face doar cate o urcare mai mare, asa ca nu era nevoie de experienta in pluton sau prea multa tehnica.


Primul la care am participat a fost pe 20 Octombrie, pe catararea Morgan Hill. Tin minte ca startul s-a dat pe grupe de cate 10, pentru ca drumul era ingust. Zona era frumoasa si plina de ciclisti veniti nu numai pentru concursul asta. Mai tin minte ca jos era innorat, pe urcare ceata dar sus a fost soare si frumos. Am terminat pe locul 33 / 64. Inregistrarea pe Strava. Mi-a placut si aveam de gand sa mai particip si la urmatoarele, in final insa n-am mai reusit decat la inca una.


eu pe final


tandem


concurentii la linia de sosire, alimentare etc


Urmatoarea tura din seria low keys si ultima la care am participat a fost Soda Springs. Este cea mai mare urcare continua din Bay Area; pentru ca Diablo si Mount Hamilton au portiuni mai mici si respectiv mai mari de coborare si nu urca continuu. Am tras destul de tare, si am reusit sa termin in prima jumtatate a clasamentului acum, avantajat putin de frig, eu fiind insa mai rezistent, si poate avantajat si de distanta, panta mai abrupta. Am terminat pe locul 48 / 103. Strava.


toamna


pe urcare


aerodinamic 😛


Dupa ce s-a terminat seria de catarari; dupa ce au trecut sarbatorile cand am fost in Romania si apoi am revenit, s-a organizat si Megamonster, un concurs care tine tot de seria low keys insa e separat, nu intra la clasamentul general de catarari, ci e o cursa de mai multi kilometri, se poate participa si pe echipe, si nu se organizeaza chiar in fiecare an. Despre asta tin minte sigur ca a fost ultima iesire ce orice fel din America :). ~160 km din ce tin minte. Am plecat cu gandul sa particip solo dar in final m-am intalnit cu cativa colegi de la Facebook pe care ii cunosteam care m-au invitat sa particip impreuna cu ei. Din pacate i-am tras mai mult in jos din cauza unei pene si in final, din cauza ca eram deja prea obosit. In rest am dus oarecum onorabil trena; la dus. La intors; pe ultimul sfert din toata cursa am convins echipa sa ma lase in urma, pentru ca in clasament se lua pozitia penultimului din echipa. Am reusit sa termin la limita timpului traseul si singur; fortand. Echipa a terminat pe locul 8 / 22. Strava.


echipa Facebook

LINE DE TRANSFER IN ROMANIA 🙂


Dupa ce am ajuns in tara, la cateva saptamani dupa ultima tura – megamonster; m-am ocupat pentru cateva luni aproape de alte lucruri si nu de iesiri sau ture. Nici nu ma gandeam mult la asta, si aveam altele in cap, lucruri de recuperat si de redescoperit pe langa casa. Cursiera am adus-o pe avion insa celelalte doua – MTB-ul si mai noul ciclocross Motobecane erau pe vapor si au ajuns dupa vreo luna. In timpul ala faceam renovari prin casa – si n-am desfacut cutiile; au mai stat asa vreo luna.
Intr-un final insa le-a venit vremea la toate, potrivit cu un concurs din Iasi, poate cel mai interesant de mountain-bike. M-am inscris la MyRace, si m-am si antrenat putin pentru el. Erau doua curse posibil, cea scurta si cea lunga. Ca antrenamnet le-am facut pe ambele dar cate o singura data. Era frumos prin padure dar nu ma descurcam prea rapid, mi s-a parut lung si solicitant traseul. Asa ca aveam oarecum emotii pentru competitie.
Si am avut si de ce; pentru ca desi am mers mult mai bine, poate cu vreo ora mai bine ca la antrenament; am avut pe final probleme mari cu carceii, cele mai mari probleme de acest gen pe care le-am avut pana in prezent. Am pierdut din cauza lor poate vreo 10 pozitii maxim – in pauze de revenire, la ultima asezandu-ma cu greu chiar jos si revenindu-mi tot greu. Mi-a placut oricum si am participat cu placere mai ales pentru ca era aici in Iasi. Cred ca am si acumulat ceva experienta, pentru ca la MTB nu am mai deloc. Nu mi s-a parut deosebit de dificil traseul din punct de vedere tehnic, dar solicitant ca anduranta si disconfort. Am terminat pe locul 28 / 53 ( = > rezultate => 2013) la clasamentul general pe traseul lung. Strava



la start


punct alimentare


pe ulitma suta metrii


Despre urmatorul concurs la care am participat am mai vorbit in postul anterior; asa ca o sa spun pe scurt. Concursul de la Lugoj, cupa Max Ausnit; la care am participat a fost probabil unul din cele mai reusite, cu traseu si organizare frumoase, urmat apoi de Transalpina pentru noi; tura cu Adrian si TVA care urma sa plece; deci si un anturaj ‘de exceptie’. Am terminat pe locul 25 din 67 la categoria masculin 18-29; cu o viteza medie de 35.1 km/h pe 88 km cu 1000m urcare. A fost si primul concurs la care am mers mai serios in pluton si am invatat mai multe despre asta.


Un alt ultim concurs de ciclism (momentan) a avut loc la Iasi. In Iasi din ce stiu eu nu s-a mai organizat concurs de ciclism de sosea de poate zece ani; asa ca a fost cu adevarat un eveniment. A fost un criteriu din seria Road Grand Prix organizat de ciclistul Alex Ciocan, si a avut loc pe Copou. Au participat atat elite (profesionisti, sau rutieri cu multa experienta), cat si amatori de toate felurile. Vreo 81 participanti in total. Dupa ce s-a dat startul eu mi-am gasit inca din prima cursa (din 10), ‘echipa’ cu care am ramas pana la urma aproape. Eram vreo 3, eu incercam sa duc trena la vale, adica sa trag cat pot pe coborare pe Copou; pentru ca aparent eram mai greu si asta ma avantaja, apoi urma portiunea de la liceul Negruzzi unde era urcare abrupta si drum mai prost, aici era fiecare pe cont propriu si pentru mine era cel mai greu sa ma tin de ceilalti din grup pentru ca erau mai mici; iar dupa pe urcarea pe bulevardul Copou era mai bine pentru ca de obicei stateam la trena si asta si avea un efect. Era panta mai lina drumul mai bun si viteza mai mare deci ajungea ca conteze si trena.
Pe la a 9-a tura ne-a ajuns Alex Ciocan din spate, mi-a strigat ‘Up, up’, 🙂 ca sa ma feresc din loc iar in cateva sute de metrii a venit si plutonul din spate. Am coborat ultima data cu ei fara prea mari eforturi, e mai usor pe coborare, insa la deal s-au dus inainte evident. Crusa se termina dupa ce primul termina 11 ture, asa ca eu am facut doar 10 dar m-am clasat al 2-lea din cei care au facut doar 10 si au fost ajunsi doar odata. A fost oricum foarte interesant, bine ca nu am avut nici un incident neplacut, m-am clasat cel mai bine relativ pe locul 8 din 38 la categoria Baieti 23-39 ani. A fost una din cele mai scurte curse; cu putin peste o ora, deci si intensitatea a fost mai mare. De-abia astept sa se organizeze si anul viitor; si sper sa mai apara si alte concursuri de sosea la Iasi, ca de MTB mai sunt cat de cat, dar pana acum soseaua era pe 0.


la start


eu in curba cu plutonul in spate (ajuns cu o tura)


in fata : Adrian Zamfir, campionul national la junitori din Iasi


Adrian si Dragos


trecand linia de finish a 9-a oara si ajuns de pluton


grupul meu principal (90% am mers impreuna).

In ultima vreme parca sunt mai entuziasmat de astfel de concursuri, de intensitate si competitie. Am mai facut si ture lejere de antrenament, insa nu prea multe; putin chiar si cicloturism. Acum de-abia m-am intors si de la prima competitie mai serioasa de alergare montana, dar despre asta in urmatorul post. Calendarul meu competitional (chiar exista!) este gol acum, sunt ceva planuri de ture de munte mai mari, unele si pe afara; insa cat va fi timp aici cu si fara prea mult antrenament, ar mai merge si cate o competitie. Mai ales ca acum apar tot mai multe si pare ca se dezvolta lucrurile astea si la noi mai bine.

Iunie 11, 2012

Hawaii cu Mauna Kea

Fiind unul din cele mai departate obiective pe care le am pe lista a ceea ce vreau sa vad din California, am ales sa merg in Hawaii acum pentru ca era un weekend lung, si mai mult pentru ca nu am inca masina, care oricum nu mi-ar folosi pentru a merge in Hawaii :). Dupa cum presupuneam au fost multe lucruri de vazut, si multe au ramas nevizitate; totusi sper sa nu-mi vina iar idei de a merge asa departe.. Am adaugat 2 zile de concediu la cele 3 libere oricum, si am avut astfel 5 zile in total. Mai mult am plecat de vineri seara si am ajuns tot vineri seara in Hawaii, aici ajutandu-ma putin si diferenta +3 ore vara fata de California, iar la intors am ajuns joi dimineata in prima zi de lucru din urmatoarea saptamana. Deci pentru Hawaii am avut 5 zile complet acolo; chiar putin mai mult.
Am ales din cele 4-5 insule care sunt mai vizitate (+ altele mai pustii), doua; intre care singura modalitate de transport acum e tot cu avionul, desi distanta nu depaseste cu mult 100km. Prima: Oahu, cea mai populata insula, pe care se afla orasul Honolulu este destul de probabil oricum pe lista insulelor pe care mergi cand te duci in Hawaii, pentru ca foarte putine zboruri din afara merg direct pe alte insule. Oricum as fi vrut sa vad si asta, orasul, plaja cunoscuta, erau si cateva trasee de hiking, cascade aici .. dar n-am avut mult timp de ele. A doua insula era cu siguranta insula ‘Hawaii’ (practic asa se cheama), dar cunoscuta mai bine sub numele de ‘The Big Island’, fiind detasat cea mai mare ca suprafata si cea mai tanara dintre ele. Mai mult, are si vulcanul cu cea mai mare inaltime; Mauna Kea de 4205m. Cum vulcanul asta are baza pe fundul oceanului la -6000m, este cel mai masiv munte de pe pamant, daca cosideram si ce este sub apa. De fapt, este cel mai inalt, pentru ca Mauna Loa, un vulcan mare de pe aceeasi insula il depaseste putin ca volum iar ca inaltime este cu cateva zeci de metri mai jos. Aici obiectivul principal era Mauna Kea, care are in varf cel mai puternic complex de observatoare astronomice, din 11 tari, inclusiv cel mai puterinc observator. Sigur ca si pentru asta sunt multe motive, cel putin faptul ca e asa sus, cu vedere maxima, destul de izolat si departe de orice oras care ar putea face prea multa lumina. Mai interesant pentru noi e faptul ca pana acolo sus, chiar pe varf, este un drum. Plecand de la 0m si urcand intr-o distanta foarte mica (aproximativ 70km, din orasul Hilo); pana la cativa metri sub varf (cred ca la mai putin de 10 m sub 4205m), drumul asta face cam cea mai mare urcare continua de pe glob. Sigur ca sunt pasuri mai inalte in Asia cel putin, dar nu prea sunt accesibile de urcat de la 0m sau ar fi o distanta de multe sute de kilometrii. In fine fiind si urcare continua, fara coborat deloc, e foarte interesant de pedalat pe el. Tot din motivul asta am ales si plecarea din Hilo si nu Kona, oras putin mai mare pe partea cealalta a insulei, ca sa urcam din Hilo pe distanta ceva mai scurta, rezultand o panta medie mai mare. 68.6 km cu o medie de 6.1% au rezultat pe inregistrarea mea.
Pe langa asta, pe Big Island este si unul din cei mai activi vulcani din lume, Kilauea; care erupe continuu din 1983. Aici ar fi fost mult mai multe de vazut pana in 2008, cand activitatea vulcanica a crescut brusc, si multe trasee accesibile (drumuri si poteci), au fost inchise publicului.
Sa o luam putin pe zile..

From Hawaii

pregatiri


Vineri am plecat dupa cum spuneam de la munca direct, cu tot bagajul pregatit. Desi urma sa inchiriem bicle aveam destul de multe scule, haine, echipament, chiar si scaunul de la bicla mea cu care sunt obisnuit. Dupa ceva emotii la prins avionul, cum era de asteptat, am decloat si pentru 5 minute am zburat pe deasupra a altceva decat apa, restul pana pe insula fiind doar ocean si un sir nesfarsit de nori. Am aterizat totusi pe intuneric, si din prima am simtit caldura si umezeala, apoi ne-am grabit spre cazare. Ah mai mult, in prima seara am fost si la plimbare pe plaja noaptea si chiar in club, eu intorcandu-ma totusi cam devreme acasa :P.


Laurentiu cu mine, la plecare la in aeroportul San Francisco


Waikiki beach


Waikiki


Sambata am avut timp pana dupa-amiaza tarzior sa vizitam cat putem: Waikiki beach, centrul orasului, de unde am inchiriat niste bicle de oras, Aloha Tower si Diamond Head, care mi-a placut cel mai mult cred. Apoi am fugit rapid la avion, pentru ca trebuia sa ajung dincolo in timp util ca sa iau bicicletele pentru marea urcare din ziua urmatoare. Am ajuns la limita si am avut mari emotii cand am aflat ca nu am destui bani pe card ca sa pot lasa depozitul, rapid am facut un transfer de pe telefon, dar nici dupa asta nu a mers. Contul era limitat si dupa un telefon de urgenta la banca la care am avut noroc sa-mi raspunda inca cineva, ma simt usurat sa vad ca imi valideaza depozitul. Tot in fuga mi-am cumparat si cobluri, portbagaj, un cauciuc mai gros de 28c, discutand despre traseu cu cel care mi-a inchiriat biclele, si caruia ii multumesc ca a stat putin si peste program. Mai mult dupa, mi-am asezat toate bagajele si am plecat pe doua bicle, Laurentiu venind cu un avion putin mai tarziu, dar ajungand la cazare inaintea mea. Ma prinde si prima ploaie tropicala, totusi bucuros ca am rezolvat cu toate fie si asa la limita. Seara nu mai fac multe pregatiri ma culc cu planul ca dimineata sa asez toate in bagaj si sa incep sa pedalez nu foarte devreme, ci mai degraba dar odihnit. Incerc sa-mi schimb scaunul totusi cu al meu, dar legatura e ruginita si imi rup setul de imbusuri si renunt la idee, putin ingrijorat ca am ramas fara cateva scule pentru maine. Laurentiu avea sa trezeasca inainte de 5.


Aloha Tower


Diamond Head


Mauna Kea (cel mai aproape), si Loa in spate. Cei mai masivi munti de pe pamant.


la inchiriat biclele


Duminica. Ziua de maxim interes cel putin pentru mine. Ma trezesc la 5 cu Laurentiu, dar mai stau peste 2 ore sa-mi pregatesc totul. Nici nu e bine sa pierd prea mult timp, si la 7:20 cred ii dau drumu la pedalat. Unul din cele mai aiurea momente e la vreo 3 km de cazare, inca in oras si la 0m: se desface una din genti. Din fericire nu cad de la asta, desi a intrat in roata, e putin rupta dar pot sa o prind bine la loc. Nu prea ar fi incaput tot ce aveam in una singura, si nu as fi putut renunta la multe din ele.. noroc ca de aici nu m-a mai necajit deloc. Incep sa urc, tot mai mult, si parca nu scap odata de localitate. Case tot mai mici si mai rar, in final se termina dar incepe ploaia. Intru pe drumul mare ‘Saddle Road‘, pe care urma sa merg pana la peste 2000m intre cei doi vulcani mari Mauna Kea si Loa, e o sosea foarte lata avand in vedere altitudinea si fara serpentine. Ma cam enerveaza ploaia, dar nu mi-e frig, asa ca pedalez si tot pedalez inainte. Pana sus e mai linisteste si uscat, in dreapta apar urme de lava de mult intarita, ajung si in ultima intersectie la 2000m. Se vede interesant inainte soseaua intra in nori, desi nu se vede cum coboara si e lunga si dreapta.


ce-am luat cu mine pe urcarea de 4200m; fara puncte de alimentare si doar 1 de apa etc :
5 sandwichuri, 4 sticle apa, 5 batoane, 10 geluri, papuci de schimb,
camera foto + trepied de peste 2 kg, ceva scole bicla si stopuri / frontala


Dar de-abia acum incepe treaba serioasa, cu pante de peste 17%. Primele mai merg cum mai merg, apoi soarele e mai puternic si el si devine prea cald. Ajung sa opresc ca sa ma odihnesc, ceea ce n-am mai facut poate de ani de zile. Ajung cu greu si la Visitor Center, la 2850m, unde stiam ca am apa si oricum voi opri mai mult. Il vad pe Laurentiu aproape; de-abia a plecat de aici. Ma uit putin la ce e in prin interior, si afara: un obiectiv ciudat cu care vad pentru prima data punctele negre de pe soare, si http://en.wikipedia.org/wiki/Solar_flare. Ma incarc iar cu apa, mancarea e pe terminate si asta e cumva bine, incep iar sa pedalez dupa o pauza cam mare, de vreo ora si 10 minute. Dupa cum stiu urmeaza neasfaltat. E ok la inceput, apoi in curbe tot mai greu. Clar ca nu e eficient cu papucii speciali, dar am de schimb. Ma chinui cu aia sa pedalez dar tot nu pot face asta continu, de multe ori ma dezechilibrez si trebuie sa caut anumite locuri unde pietrele sunt stabile ca sa pot sa-mi regasesc echilibrul. Ajung in final sa renunt la idee. Merg mult mai incet decat as face-o pe langa bicla, si folosesc mult mai multa energie. E riscant sa nu ajung in varf, pentru ca timpul a tot trecut dar kilometrii nu.
Ajung in final la asfalt. Ma bucur, dar pentru putin timp. Devine si mai abrupt, e sus, sunt rupt de oboseala si nu pot sa raman mult timp pe bicla. Fac serpentine pe tot sensul, si pe contrasens, iar gps-ul tot imi arata 19%. Cand trec masini si nu pot intra pe contrasens, sunt obligat sa opresc. In scurt timp nici facand serpentine la maxim nu pot merge fara pauze. Mi se pare ca a trecut asa putin timp, si totusi e seara tarziu. Ma gandesc si la Laurentiu care e undeva mai sus dar nu-l vad, parca ma asteptam sa-l ajung. Din spate vin doar masini cu turisti, care urca sus majoritatea ca sa prinda apusul. Multi mai opresc ca sa ma intrebe cum ma simt, mai ales padurarii. Unul din ei imi spune ca l-a dus pe Laurentiu in masina pana pe varf, dar a ajuns oricum foarte aproape si el pe bicla. Nu stiu care e povestea lui inca si mie mi-e tot mai greu, parca imi pierd speranta ca o sa mai ajung sus sau ca o sa ma intorc onorabil inapoi. Vars o sticla de apa, prea mult timp oricum nu mai este si pare ca aveam destula. Apoi cu un jeep al padurarilor coboara Laurentiu, imi spune ca e frumos sus, ca a lasat bicla pe la 4000m undeva si s-a dus sus si si-a revenit, ca l-a fortat putin altitudinea si cred si eu; am impresia ca nici la 2000m n-a mai fost vreodata.
De-abia dupa intalnirea cu el cand aflu ca mai e doar vreo jumate de ora imi revin psihologic, si de-odata si ca ritm, sau scad pantele aici. Incep sa vad observatoarele foarte aproape, si pedalez bucuros pe langa ele. Chiar un moment in care ma simt exagerat de bine, si pedalez mult mai bine, iarasi zic, sau e posibil sa fie doar pantele reduse. Ajung sus si sunt multi oameni, fug cu ochii in toate directiile. Soarele a apus de cateva minute, am apucat sa vad asta si sa-i fac o poza cu aparatul mic. Acum rog pe cineva sa-mi faca poza cu cel mare. As urca pe movila care pare putin mai inalta decat ce e aici, dar nu-mi permit nici macar cele 5-10 mintue cat mi-ar lua asta. Se face frig, mi-e a dracu de frig. Asta am mai patit eu, dar ce ma fac cu 70 km de coborat pe frigul asta. Cu neasfaltatul pe care chiar daca franele ar merge perfect rotile de curisera sigur derapeaza. E cam grav. Dar sunt multi oameni si nu am nici o indoiala ca o sa ii rog oricum ar fi sa ma ia cu bicla posibil pana la Visitor Center. Primul truck, un cuplu de elvetieni, ma ajuta clar de la inceput. Doar ca ei mai stau putin aici, pentru ca vor sa fotografieze stele. Asta mi-ar placea si mie mai ales ca am aparatul mare, dar e asa frig.. am doar o bluza pe mine si colanti scurti. Ma invita in masina, yess.. Caut sa-i dau text lui Laurentiu sa se duca in jos, daca are cu ce, ca ar fi bine sa nu coboram pe bicle deloc daca avem posibilitatea (stiam ca el era la Visitor Center). Inainte sa apara stelele calumea vin padurari si ne zic ca dupa apus trebuie sa coboare toti. Nu-mi pare tare rau, tremur oricum necontrolat si dupa cateva minute de stat in masina la cald. Drumul pana jos e ca dintr-un film SF, mai mult psihologic dar si cum arata drumul, cum se vad masini cu lumini la distante enorme in vale, acum neasfaltatlu pare periculos pentru un truck 4×4. Le povestec elvetienilor tot felul de aventuri, dar nu sunt in stare sa leg bine cuvintele, cred ca m-au inteles si ei. Cred ca fara ei .. era grav, foarte grav. La visitor center reusesc sa gasesc cu Laurentiu pe niste localnici care ne pot duce pana la cazare. Minunat, mai jos e ploaie, multa ploaie, si nici nu e mult mai cald. Totusi sus erau 1.6 grade Celsius, aici sigur e deja mult mai mult. La Visitor Center e o activitate, un eveniment si multi oameni, mai multe observatoare mici scoase afara, prezentari ale anumitor constelatii sau fenomente. Mi-ar fi placut mult sa ma uit si eu, dar nu ma pot opri din tremurat in cladire, dapai pe terasa unde e lumea. In fine, mai asteptam putin si plecam la vale, dupa ce inghesium biclele intr-un jeep. Ceva emotii au fost si cu cazarea care nu o rezervasem dinainte, dar e loc in aceeasi camera, asa ca stam acolo bucurosi. Laurentiu se duce sa aduca de mancare, dar eu nu mai am energia necesara nici sa-l astept si ma culc asa.


@ Visitor Center ~2850m


Laurentiu urcand prin pietris


neasfaltatu’, pe alocuri era si mult mai rau; in total vreo 8 km din care prima jumate m-am chinuit sa o merg pe bicla


inapoi pe asfalt


ultimele serpentine


soarele apune cu cateva minute inainte sa ajung pe varf


Mauna Kea @4205m (soseaua e cu cativa metri mai jos totusi).
terminat dupa 11:43 timp total ore de urcare continua
In pantaloni scurti la 1.6 grade C.


Mauna Kea 4205m


Subaru Telescope, the twin Keck I and II telescopes
cel mai mare din lune


Cu siguranta ca urcarea asta n-o s-o pot depasi oricat as incerca, pentru ca pur si simplu este cea mai mare din lume. N-am facut-o deloc elegant, am carat multe cu mine si am mers super-prost. 11:43 ore, o medie pe ultimii 10 km de sub 4 km/h, jenant intr-un fel, dar avand in vedere contextul sper ca e cumva onorabil, oricum ce-mi place cel mai mult acum sa-mi amintesc e prin ce-am trecut acolo sus, aproape de final. Parca nu m-am asteptat sa fie greu, apoi greul a mers cumva natural, pana cand destul de brusc m-am panicat ca nu mai am timp, ca apoi sa-mi revin si totusi sa fie la limita. Adica daca padurarii coboara lumea dupa apus, si eu am stat cat vreo 15 minute dupa apus sus, la un timp total de aproape 12 ore o intarziere de putine minute m-ar fi facut sa n-am satisfactie ca am terminat toata urcarea. Daca stiam de riscul asta sigur as fi plecat si eu mai de dimineata.
Sigur as putea obtine o viteza medie mai buna (pe timp de pedalat e undeva la 9.2 km/h in total), dar nu fara masina de asistenta si ideal si MTB la schimb pe neasfaltat. Ar fi interesant, dar cine stie daca o sa pot ajunge odata acolo si in conditiile astea. Momentan ma multumesc cu ce a fost. Inregistrarea finala a tot ce-am pedalat ziua respectiva.


bidon gol inchis la 4200m, adus jos la 0m

Luni. Urma sa mai petrec inca doua zile complete in Hawaii si vroiam sa fiu cat de cat odihnit. M-am trezit tarzior si mi-am facut ceva de mancare, apoi Laurentiu a plecat, sa faca baie si sa fuga la aeroport direct. Am ramas cu ambele bicle pe care le-am aranjat putin, plus o tona de bagaje dar aveam si cobluri si rucsac mare. M-am dus dupa la magazin, unde am lasat bicla lui Laurentiu si o parte din bagaj in rucsacul mare (in special echipament ciclism), continuand toata aventura pe cobluri si un rucsac mai mic pentru camera foto si cateva acte, haine. Simteam ca de acum o sa fiu mai liber si relaxat. Am mancat iar in oras undeva, si am inceput incet sa merg spre localitatea Volcano, pana la care aveam de urcat vreo 1200 km, dar pe pante lejere. Pe drum am intalnit si o gradina zoo, alte cateva locuri interesante, vremea oarecum buna. Numai cand am ajuns in Volcano care parea super-pustiu si risipit, a inceput sa-mi fie frig. Nu era nimeni la centru de informare, m-am dus la un magazin si mi-am luat iar de mancare, dupa ce am mai pierdut vremea prin oras si apoi am intrat in Volcanoes National Park, intrarea era foarte aproape. Iar sunt surprins de Visitor Center-ul de aici, chestii interesante de care nu am mult timp, vreau sa merg langa crater. Inainte de asta vad primele zone cu gauri din care ies aburi, ma opresc putin, apoi continui pana la un muzeu de unde se vede craterul principal, Kilauea; unul din cei mai activi vulcani din lume. E umezeala si craterul e incadrat de un curcubeu, fiind soarele aproape de apus; ceea ce am vazut si in alte poze deci probabil se intampla frecvent.
Este un camping aproape iar din ce inteleg cel mai bine se vede craterul noaptea, asa ca ma duc sa-mi pun cortul acolo si sa revin pe intuneric. Campingul e foarte ok, si aproape si organizat, nu treubie rezervare sau nimic care sa ma deranjeze. Pana termin cu asta se facuse deja intuneric si ma intorc pe jos, urcand incet la deal. Se vede tot mai bine o lumina asemanatoare cu cea a localitatilor, doar mai focusata putin, care creste pe masura ce ma apropii. E lumina de la crater. Daca ziua am vazut doar fumul si nimic colorat special, acum tot fumul ala si peretii craterului sunt luminati. Mult mai mult de atat nu am putut sa vad si nici sa aud din pacate, dar cel putin cateva poze cu expunere lunga arata clar ca peisajul era fascinant. Erau si multi oameni pe terasa muzeului, unde am stat poate mai bine de o ora. Pana in 2008 se putea cobori in craterul mare, care are craterul mai mic si activ in interior, si puteai sta pe o platforma si sa te uiti in el de la o distanta de zeci de ori mai mica decat acum, probabil ca vedeai lava clar si era mult mai interesant. In 2008 a mai erupt vulcanul putin si toata platforma respectiva a cazut in vulcan :(. Regulile sunt destul de stricte, si te trezesti cu elicopterul dupa tine daca vrei sa le incalci. Ma intorc bucuros la cort si ma culc.


ananas


bananier


coconut


la zoo


urcand spre Volcano (localitate langa vulcan activ); pe la 1000m ploua pt cateva minute dupa multe ore de soare, soseaua abureste instant


abur de la vulcan


Kīlauea crater pe zi


130s expunere


Marti. Iarasi nu am planuri prea clare. Cobor prin parcul national, drumul „Chain of craters”, sunt mai multe obiective, evident o gramada de cratere vechi inactive, multe ‘lava flow’, marcate fiecare cu anul si luna in care lava a trecut pe acolo. Sunt majoritatea in ultimii 30-40 ani, ceea ce arata cat de dinamic este inca terenul. Un anume fel de plante cresc deja in zonele respective. Mai trec si pe la ‘lava tubes‘, un fel de pestera doar ca nu a fost parcursa de apa ci de lava, bineinteles asta in trecut. Mai e interesanta padurea, prin care trece din cand in cand drumul, stilul padure tropicala. Ma apuc de un hike cam lung care ajunge aproape de cel mai activ crater (mult mai mic); Pu’u O’o; insa si aici poteca este interzisa nu de mult timp, asa ca renunt mult mai devreme, mai vad doar in zare directia si cateva zone cu emanatii de aburi sau poate ‘vog‘. Urc si eu pe un crater micut care emana ceva aburi, chiar pun mana in crapaturi pe unde iese si simt ca e cald, totusi nu e chiar asa spectaculos aici. Ma intorc, si ies cu oarecare remuscari din parc, imi iau cortul si tot de la cazare si incep sa cobor acum cei 1200m pana in apropiere de Hilo, unde ma prinde noaptea, si foamea. Imi schimb planurile aici, lungind traseul, si fac dreapta spre o zona in care chiar se vede lava, dar de la distanta foarte mare, si Pu’u O’o din un unghi oarecum opus. Intru pe drumuri foarte ciudate, nepopulate si neasfaltate dar construite foarte organizat perpendicular, sunt din cand in cand cateva case sau masini si continuu aud broaste, e chiar enervant. Mai picura din cand in cand, ajung la un drum mai mare pe care trebuie sa urc iar vreo 300m, e noapte si sunt cam satul de pedalat. Tarziu de tot, pe la 10-11 noaptea ajung la ocean. De aici vad iar lumina generata de lava, si apoi lava in sine dar de la o distanta mult prea mare incat nu pot distinge decat lumina ei. Spre deosebire de craterul Kilauea, Pu’u O’o este mult mai mic, dar lava care erupe din el nu formeaza un lac, ci curge la vale pana in ocean. Aici am impresia ca e singurul loc in care te poti apropia de lava si nu e interzis, dar e la peste 10 kilometri de mers pe jos fara poteca pe lava intarita care arata cumva ca un teren arat. N-am nici o sansa si asa sunt terminat, asa ca fac iar mai multe poze cu expunere majoritatea si pun cortul chiar pe lava intarita, nu fiindca as vrea asta dar nu prea am alte optiuni.


visitor center super-documentat dupa obicei, in place
aici se povesteste despre cum a ajuns viata pe insulele Hawaii la mii de km departare de orice continent,
in diferitele stadii (inclusiv oamenii in 2 ture)


Kilauea ziua din alt unghi


lava tube


Mauna Kea de pe la 1000m


Puʻu ʻŌʻō : the longest-lived rift-zone eruption of the last two centuries


pedaland prin padure tropicala


The Big Island (sau insula Hawaii, cea mai mare insula din statul Hawaii)


Puʻu ʻŌʻō from seaside


Miercuri. Ma trezesc la rasarit, am un red bull pregatit special pentru asta. Ideea era sa ajung sa mai vad si Akaka Falls, cascade care sunt insa la nord de Hilo iar eu sunt acum mult in sud. Pana in Hilo gasesc un truck care sa ma ia cu tot cu bicla, timpul fiind la limita. De acolo incep sa pedalez curajos calculand timpul pe care il am pana la avion, trebuia sa mai las si bicla si sa-mi organizez bagajul acolo. Oarecum ma incadrez, dar nu prea-mi place ca sunt stresat, si dupa ce imi explodeaza cauciucul pe spate (desi e doar o pana pe care o repar repejor), hotarasc sa ma intorc. Am timp insa sa ma opresc la plaja si sa fac o baie, si asta fiind pe lista de obiective oricum. Nu e nisip aici ci pietre mari si am ceva probleme sa revin din ocean, mai ales ca valurile erau foarte mari. Fug apoi la magazin unde iar organizare complicata, vreau sa iau coblurile si pana la urma reusesc sa iau si portbagajul cu mine; din pacate insa nu se potriveste nici pe cursiera nici pe MTB-ul de acsasa. Imi trebuie inca o bicla acum :p.


ajuns la 11 pm n-am avut timp sa caut un loc mai bun de campat


E destul de complicat sa schimb avioanele iar bagajul mare trebuie sa-l iau si sa-i fac check in si in Honolulu, unde as avea normal vreo 7-8 ore de petrecut. Acolo ma duc prin niste magazine si mai mult la plaja. E diferit aici cu nisip si deloc valuri, baie putin, plaja, poze si ma relaxez. Traficul surprinzator la intors ma obliga sa iau un taxi. Ajung totusi lejer la avion, dorm dus pe drumul de intors, fie si cu escala in Los Angeles pe la 5 dimineata. Acum pierd cele 3 ore, si ajung pe la 8-9 dimineata in aeroportul San Francisco, si pe la 11-12 ziua la lucru. Sunt obosit, imi ia ceva timp sa ma recuperez, apoi sa ma joc putin cu pozele care pentru prima data le-am facut in format raw si le-am putut edita putin, probabil ca v-ati dat seama. Apoi mi-a luat mult sa povestesc aici, si vad ca am scris unul din cele mai lungi posturi poate dintre toate.


Waikiki beach, Honolulu


Putin regret ca nu mi-am luat inca 2 zile libere si sa prind si weekendul urmator, crescand de la 5 la 9 zile vizita mea, as fi putut astfel sa merg pe mai multe insule (inclusiv Maui, care e urmatoare pe care as vrea s-o vizitez), dar am vazut destule si asa. Sper sa nu-mi mai fac planuri rapid sa merg iar in Hawaii, mai ales ca e printre cele mai departate si scumpe destinatii pe care le am in vedere cat sunt aici. Urmeaza si multe alte lucruri, foarte importante, de pe continent.

Doau filmulete mai lungi (facute cu go Pro si editate de Laurentiu)


prima zi


marea urcare, aici eu apar mai putin sau deloc

Iunie 7, 2012

Mai 2012

Ca sa nu treaca prea mult timp si sa uit de tot, un update sumar la luna mai 2012, totul pana pe 25 cand am plecat in Hawaii. Evident iesirea in Hawaii merita un post separat, pe care sper sa nu-l mai aman mult timp. Si ca sa fiu foarte eficient, trec direct la zilele relevante din mai:

4 mai Desi e vineri si zi de lucru, am un plan interesant. Cum multe firme de IT mari au sediul ‘la tara’; in Bay Area (undeva intre cele doua mari orase San Francisco si San Jose), si multi dintre angajatii lor sunt pasionati de ciclism, s-au format deja de cativa ani posibil grupuri care fac ocazional comute din San Francisco pana la lucru, aproximativ 60 kilometrii. Pentru mine care m-am mutat super-aproape de munca nu prea are sens, dar ca sa experimentez si eu asta, mai ales ca e o luna speciala; am plecat cu primul tren in San Francisco, pe la 5 dimineata, ca la 6 era intalnirea si incepeam sa ne intoarce pe cei ~70 km, in vreo 3 ore si pe un drum putin ocolit dar mai frumos, pana la munca. Totul a decurs conform planului, mai mult a fost interesant sa vad la 6 dimineata la o cafenea anume cum se aduna vreo 60 ciclisti, chiar daca pe traseul nostru am fost doar vreo 4. Spuneam ca e o luna speciala pentru ca in California si nu numai e un challange sa faci comute si nu numai cat mai mult cu bicla, si pe endomondo.com iti inregistrezi asta si se face si clasament, etc. Mi-am trecut tot acolo dar n-o sa mai continui pentru ca nu vreau sa merg cu GPS-ul zilnic si nici sa-mi instalez aplicatii pe telefon… Acum ar fi interesant sa mai fac comute-ul asta odata fie dus-intors (ceea ce e totusi extrem cu trezit la 3-4 dimineata); fie pe calea mai scurta / usoara, doar ca sa vad cum e. Cred ca o sa fac asta in curand..


6 am dimineata, pustiu prin San Francisco (mai exact in South SF); dar o multime de biciclisti in fata unei cafenele oarecare


undeva pe traseu

5 mai rafting Undeva la distanta de 3, poate 4 ore de condus, pe o sectiune de nivel mediu (2 si 3 din 5 maxim); am umplut doua barci, toti romani, si am vaslit la vale, timp de cateva ore. Cel mai mult m-a impresionat durata destul de lunga; dar si unele portiuni dificile si frumoase. Acum merita incercat un nivel mai sus, iar acolo e posibil sa fie chiar serios.. oricum pentru inceput a fost excelent si asa.


om la apa

6 mai, Black Mountain Ma gandeam de ceva timp sa-mi folosesc cortul si in zona, ca munti sunt destui, fie ei si mai mici. Ideal e sa pot face asta si in timpul saptamanii, si acum pare foarte usor cu putina organizare; insa prima data am plecat duminica si m-am intors luni dimineata, acasa si apoi rapid la munca. Am carat cam multe in rucsac, dar ideea era sa ma joc putin si cu aparatul ceea ce mi-a prins bine. Am pus cortu intr-un camping special super-amenajat, care insa necesita rezervare, pe care nu aveam cum s-o mai fac atunci, insa de pe la 11 noaptea pana la 6 dimineata nu a fost nimeni pe acolo, si nici inainte n-am vazut. Un apus frumos, o gramada de caprioare, rasarit de luna si luminile oraselor in vale. Cireasa de pe tort a fost la intors, cand filmandu-ma pe coborare cu MTB am cazut destul de urat, din viteza in praf direct, si fiind singur m-am speriat destul de tare. M-am julit peste tot, dar din fericire nu mi-am sclintit nimic. Acum mi-au trecut toate ..


borsec, de la un magazin special cu tot felul de produse din estul europei


rasare luna


rasare si soarele


mai nou am aparat, telecomanda si alte accesorii la aparat care mi se par foarte utile (si dupa experienta din Hawaii)


Palo Alto, (turnul Stanford), putin inainte de cazatura

13 mai primul meu maraton Dupa o saptamana in care nu pot sa pedalez fiind cu probleme la servici (trebuie sa stau aproape de calculator), saptamani in care mi-am facut obiceiul sa fac alergari. Si cum facusem deja doua alergari de 22.7 si respectiv 25 km si ma pregateam pentru maraton, acum vroiam sa incerc ceva mai mult. In timpul saptamanii fac doua de 10 km, una miercuri si una vineri parca; iar duminica avea sa fie cea lunga. N-am plecat prea devreme din pacate dar m-am simtit ok. Planul era de 30 km, dar fiindca a mers bine si ca sa nu mai lungesc mult cu alte antremanete de peste 20 km, am continuat pana am terminat maratonu (42.2 km in total). Cu putina muzica si motivat de faptul ca wow, fac primul maraton, am reusit sa nu ma plictisesc si mai mult cam ultima ora am tras putin pentru a-mi pastra media si a obtine un timp final sub 4 ore, care este obiectivul meu. Timp final 3:58:45, calcalculat din mers ca sa iasa la limita sub 4h, pentru ca mult mai jos n-as fi putut.
Pana la maratonul San Francisco pentru care ma antrenez si care e la sfarsitul lui Iulie, nu o sa mai alerg cred poate niciodata peste 20 km, insa voi face mai multe alergari mai scurte in ultima luna / saptamani. Multumit oricum ca am facut unul si in perioada de antremanet, cu un antrenament deloc normal, mai exact cateva alergari neregulate la distante mari. Inregistrare


pe unde am alergat


cronometru la final 😀

19 mai Diablo de 4 ori . Planul era sa ma antrenez pentru Hawaii, unde dupa cum o sa povestesc in postul urmator planul era sa urc pe bicla probabil cea mai mare urcare continua din lume, de la 0m adica de la plaja pana pe Mauna Kea, unul vulcan de 4205m. Cum urcasem maxim 3300m si doar cumulat; de cateva ori intr-o tura cel mai mult, mi-ar fi placut sa vad daca pot urca peste 4000m, asa ca am ales cea mai grea/mare urcare din zona si am vrut s-o fac de cate ori pot in ziua respectiva. Din pacate e putin departe si nu am putut sa incep prea devreme, pana am ajuns acolo mi-a luat cateva ore. Asta s-a simtit mult mai rau insa la intors pe frig si prin noapte, dar totul s-a meritat. Avand aproximativ 1000m urcare, vroiam de 4 sau 5 ori sa o urc, insa nu am reusit decat de aproape 4 ori. Prima tura a mers cel mai usor, mai ales ca eram 4 oameni in total, a doua era deja prea cald si se resimtea oboseala. Apoi a urmat o pauza mult prea mare pentru o masa insa super-necesara, din pacate nu foarte aproape nici aia. Urmatoarele doua urcari au mers tot bine, reusid sa-mi pastrez ritmul. Cel mai interesant moment a fost la ultima urcare cand stiam ca parcul se inchide fix la apus, ca sunt masini care forteaza biciclistii sa coboare jos; iar eu nu prea ma incadram. Asa ca am urcat cat de mult am putut pana sus, si am ajuns chiar la mai putin de 200m de varf unde insa asteptau padurarii care nu m-au lasat sa mai urc. Am coborat, apoi cu greu am ajuns acasa pana la urma pe la 2 noaptea, dar am batut lejer orice record de urcare cu vreo 4600m acumulati si peste 200 km distanta. (inregistrarea e putin sectionata dar ce e important e trecut acolo).. Pe viitor cred ca as putea urca de 5 ori complet, insa sa merg cu masina si sa am mancare la masina fix sub urcare, fara asta nu cred ca pot sa urc de mai mult de 4 ori…


toata echipa inainte de prima urcare


eu, dupa prima urcare


masa de la amiaza


incercand sa fortez apusul


pot sa mai pedalez si putin dupa


la intors


‘decalaratii’ live, de pe tot parcursul zilei.

Cam asta a fost de mentionat pentru mai, totul pana pe 25 cand am plecat in Hawaii. Despre ce a fost acolo, va urma.

Older Posts »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.