Iaşi Outdoors

August 6, 2014

Mount Whitney

La aproape un an de la ultima postare revin fara prea multe introduceri cu o tura recenta de weekend, dar memorabila oarecum. In perioada de absenta n-am facut prea multe ture, cel mai mult s-ar remarca cateva competitii de ciclism spre finalul 2013 sau chiar februarie 2014 de care n-am spus aici, si iesiri la munte care se rezuma la cateva ture de toamna / iarna. Suspect de putina activitate intr-o perioada in care ar fi trebuit sa fiu mai liber sau poate mai organizat (primul an la doctorat). Mai mult mi-am pierdut obiceiul de a scrie pe blog, dar sa vedem ..

Despre tura pe Mount Whitney sau ‘muntele Whitney’ nu cred ca mai e nevoie sa zic ca are loc in afara tarii, si iar in California unde sunt acum pentru o perioada scurta pe timpul verii. Sacrificiu din punct de vedere sportiv al sezonului de competitii de ciclism si alergare montana din Romania de care eram mai interesat dupa anul trecut cand am participat prima data, si care este in plina dezvoltare. Insa asta e, sunt aici acum si ma ocup de iesiri in timpul weekendului si cat pot in saptamana. Am inchiriat si o cursiera destul de slaba tehnic, dar suficienta pentru iesiri de antrenament cum planuiesc sa fac, fara pretentii prea mari.


Dar sa revenim la tura. Planuiam sa fac Whitney cat am fost aici la full-time, timp de aproape un an jumtatate. Cred ca am avut asta trecut si la planuri pe viitor la profilul de pe carpati.org, insa atunci nu m-am organizat din timp sa aplic pentru permis si mai mult de atat aplicatiile trec printr-o loterie la care ai mai multe sanse sa fii refuzat decat sa primesti permis. Anul asta au fost in jur de 11 mii aplicatii pentru tot anul si doar 4 mii au fost satisfacute. Acum insa poate cu ajutorul anturajului sau a ce am mai aflat de la cei care au fost, am ales sa merg fara permis fara sa-mi pun prea mari probleme. Amenda nu era asa mare astfel incat s-a meritat oricum. Traseul nu e pazit si n-am intalnit sa fie verificat cineva pentru permis, desi mai toti aveau etichetele respective agatate de rucsac conform ‘regulamentului’.

Ce face ca muntele asta sa fie atat de cautat este faptul ca el are cea mai mare altitudine din SUA mai putin Alaska, sau ‘contiguous united states‘ desi el este in fine mai inalt si decat Mauna Kea din Hawaii. Desi sunt destul de multi munti peste 4000 m, dintre care pe cativa dintre ei am fost in trecut, Whitney atinge recordul cu 4421m. Poate si mai popular il face faptul ca este foarte accesibil, fiind la distanta de 16 km de ultima parcare care se afla la 2600m altitudine. Sau chiar mai putin, pe o ruta mai tehnica la care insa nu ne-am incumetat. Destul de accesibil si pentru ture de o singura zi – dupa cum se prezinta si pe wikipedia in jur de 12 si 18 ore.

Ce nu a fost asa usor pentru noi a fost sa ajungem acolo, drumul cu masina ne-a luat vreo 10 ore din San Francisco, plecand vineri pe la pranz de la munca si ajungand la hotel noaptea tarziu, in Lone Pine, localitatea cea mai aproape de intrarea in traseu. Dupa vreo 4 ore de somn am plecat cu masina iar dupa vreo 20 minute am ajuns la parcarea de unde incepe cararea. Eram 5 in total fiecare avand experienta oarecum si stiam ca vom merge relativ separat. Eu am facut echipa cu Adrian si la inceput cu Eugen, Laurentiu a mers de la inceput inainte cu obiectivul de a urca de doua ori. Am plecat pe la 5:20 si am mers foarte bine pana sus, ne-am separat de Eugen dupa cateva ore si pana sus nu am simtit prea puternic atitudinea. Am intrecut continuu o multime de oameni care erau foarte bine echipati, insa nu pareau sa aiba cine stie ce antrenament sau poate mergeau cat de sigur se putea. Traseul nu e deloc expus sau tehnic, rareori e cate un abrupt in partea dreapta sau stanga. Peisajul destul de urat si secetos mai ales pentru mine care m-am saturat de genul asta de zona, doar cateva lacuri mai frumos colorate imbunatateau cumva. Mi-a amintit mult de George Creek, si foarte normal acest lucru pentru ca este foarte aproape. Aici insa cararea foarte bine amenajata facea lucrurile infinit mai usoare, iar noi am profitat din plin de asta. Sus pe varf am oprit si am facut mai multe poze cu steagul inclusiv, si am inceput coborarea.

From Mount Whitney

undeva pe drum la dus


dimineata la 5 in hotel


unde incepe poteca


dupa rasarit, in zona in care era padure (destul de rara si restransa)


privind aproximativ spre varf


poteca ..


destul de cald (desi pe varf erau aproape 0 grade nu se simtea),
insa periculos cu soarele (crema era obligatorie)


Laurentiu cobora deja cand noi eram la vreo 20 minute de varf
suparat ca nu a facut diferenta mai mare


desi nu avem permis ne-am inregistrat victoria :p


refugiu pe varf
dupa cum se vede destul de aglomerat sus si tot felul de oameni

La intors dupa vreo jumatate de ora ne-am intalnit cu Eugen care avea sa ajunga pe varf si pana jos fara probleme dar mai incet. Dupa sunt doua sectiuni relativ foarte mici de urcat la intoarcere, pe care le-am luat din entuziasm poate prea rapid. Atunci am inceput sa simt o durere de cap mai mare (era ceva de la inceput dar nu cine stie ce), si apoi oboseala tot mai puternica. Dupa ceva timp a devenit aproape insuportabil, foarte clar efecte ale raului de altitudine, durere de cap, ameteala si oboseala, inclusiv o durere de masea ceva mai tarziu. Toate astea au contribuit atat de mult incat a fost necesar chiar sa fac o pauza mai mare de vreo 15 minute, si am ajuns ca la coborat sa facem tot aceelasi timp ca si la urcare, vreo 5 ore jumatate. In schimb am ajuns cu bine jos. Eu mi-am revenit foarte greu si doar dupa vreo 4 ore, doar atunci cand am luat doua pastile ibuprofen. Revenirea a fost insa brusca (dupa pastile), si am dormit foarte bine noaptea. A doua zi am fost bucuros dimineata pentru ca imi revenisem complet si pentru ca ploua, n-am mai vazut ploaie de cand sunt aici, de vreo luna. Intorsul a fost destul de urat alte 9 ore de stat inghesuiti in masina, cu singurul avantaj faptul ca am trecut iar prin Yosemite. Deja la doua zile dupa ce am revenit, nu mai simt decat febra musculara la gambe care incepe sa dispara si ea.


amandoi ametiti la intors


a doua intalnire cu Laurentiu care a urcat a doua oara pana pe la 4000m, oricum impresionant


in sfarsit aproape de parcare
ultimele ore au fost chiar grele pentru mine si m-am bucurat mult sa ajung


a doua zi in pasul Tioga, Yosemite

Inregistrarea mea pe strava.
Cam asta a fost cel mai interesant weekend de pana acum. Am mai fost pe la inceput la Lake Tahoe, unde am facut un hike scurt si ceva kilometrii pe cursiera. Sper sa mai am timp sa scriu in curand si de asta si alte care au ramas restante. Ca planuri de viitor pe aici a ramas in mod special Lyell din Yosemite, unul din motivele pentru care am revenit in California (varf pe care l-am incercat in 2010 si 2012 si n-am reusit niciodata sa ajung sus). Si in rest, cat mai multe ture relativ normale pe bicla…

Anunțuri

August 15, 2013

Rarau si Giumalau cu MTB

O tura destul de scurta de doar doua zile in Rarau si Giumalau care a avut loc acum doua saptamani. Ne gandeam si la varianta de a merge in Bucegi, pentru noua sosea asfaltata; dar limitati de timp am ales tot muntii Rarau la care puteam ajunge mult mai rapid. Am fost cu masina si exclusiv pentru ciclism, desi Adrian era pe cursiera si asfalt, iar eu cu Lucian pentru MTB si drumuri pietruite si chiar paduri. Zona respectiva permitea ambele stiluri, insa noi am exagerat putin.
Doritor sa fac un traseu nou, am ales ‘din satelit’ (de pe Google Earth), un traseu salvat in GPS care urca pe varful Rarau din Campulung insa prin Slatioara, ocolind mai mult si ajungand in final in partea estica a zonei fara padure din varful Raraului. Singura problema era o portiune destul de scurta despre care nu eram sigur daca are drum, la finalul unei vai lungi care dinspre Slatioara se indreapta ca directie exact spre capatul poienii. La fata locului traseul a fost bun pana si putin dupa Slatioara, am urcat un pas frumos si am ajuns intr-o localitate destul de izolata si pitoreasca. Mai departe insa, drumul a devenit tot mai prost pana cand incet incet a disparut si s-a confundat cu albia unui rau. Eram pe valea pe care trebuia, si totul era inca aproximativ decent..


in parcare in Campulung unde prima data a trebuit sa-i repar pana lui Lucian
obs: nu e frumos sa vii in ture cu pene (chiar daca aerul se pierde treptat .. )


urcand ‘pasul’ inainte de Slatioara


drumul din valea cu directia buna care insa devenea treptat inexistent

Lucrurile s-au schimbat insa brusc imediat dupa o zona cu un morman mare de pietre pe care a trebuit sa urcam. A mai fost poate carare putin timp dupa sau nu, nu ne-am putut da seama. Directia o stiam pentru ca urma cursul apei si aveam traseul inregistrat pe GPS, insa inaintarea era tot mai anevoioasa. Mergeam pe albia raului cu greu, iar la un moment dat am fost nevoiti sa urcam in dreapta lui, printr-o padure deasa si neumblata, lovindu-ne de o gramada de crengi mici la nivel cu solul; totul pe o panta abrupta pe care urcam. Ar fi fost urat si greu aici de mers si fara bicicleta, dapai cu un 29’er in cazul meu. Singurul lucru care ma incuraja pe mine era faptul ca stiam ca distanta asta nu are cum sa fie prea lunga. Timpul petrecut pe ea insa, a fost mai mare fata de ce ma asteptam si de-abia dupa aproape doua ore de chinuit am ajuns la o poteca buna, care mergea pe curba de nivel si iesea in final in poiana de sus. Si aici ne-am ratacit putin pe la o stana pana am gasit un drum mai bun, pe care iar am avut parti prea abrupte care la oboseala acumulata nu mergeau facute pe bicla; insa totul era mult mai bine. Am ajuns pe intuneric in varf – si ne-am intalnit cu Adrian care a venit cu masina si ne-a adus corturile pe care le-am pus dupa o masa buna. Adrian a facut intre timp de doua ori pasul Rarau pe partea asfaltata care vine din Pojorata, pe cursiera, si a adus si masina sus. La el singura problema a fost ploaia torentiala care l-a prins si l-a udat complet. Noi am scapat de ea in padurea foarte deasa in care cat timp a trecut poiaia – destul de scurta aici – am fi zis ca e noapte deja.

Inregistrare strava – nerecomandat pentru portiune de pushbike.


si aici inca era binisor


vorbind cu Adrian la telefon, ii spunem ca intarziem


desi nu stiam asta, aici eram la cativa metrii de un drum decent


ajunsi la destinatie, langa salvamont unde am mancat si am pus cortul

A doua zi ne-am dezmeticit mai greu si n-am plecat prea devreme. Planurile mele initiale de a mai explora ceva prin muntii Bistritei au fost spulberate. Stiam ca sunt ceva zone unde nu eram sigur de drum – si dupa experienta de ieri am renuntat categoric. Nici nu mai aveam mult timp, asa ca am facut clasic, ce mai facusem eu cu cativa ani inainte : am coborat in Chiril si am urcat Giumalaul; iar apoi am coborat super-abrupt pe un drum de stani; pana la soseaua din Pojorita. Am ajuns nu mult timp dupa Adrian, care insa a facut in ziua asta un traseu mult mai greu : pasul Mestecanis pe ambele parti, pasul 3 Movile si iarasi pasul Rarau. Ne-am intalnit toti cu bine la ‘meniul zilei la 7 lei’ – unde am mancat si ne-am linistit putin; pentru ca apoi sa incarcam iar biclele in masina si sa o luam spre Iasi.


coborand dinspre Rarau spre Chiril


si eu


la deal, dinspre Rusca spre cabana si apoi varful Giumalau


cam obositi ..


frumos la cabana, si multa lume pe creasta


inca putin pushbike pana pe varf


pe varful Giumalau


pante foarte abrupte la vale

Din pacate n-am inregistrat tot traseul pe GPS, lipsind coborarea de pe Rarau : strava ; atentie la coborarea de pe Giumalau : o prima parte este foarte abrupta, GPS-ul mi-a aratat si panta de 55% desi sigur nu era chiar atat; insa oricum e destul de dificil cu 3 km de peste 18% panta medie. Nu ma mir ca dupa cateva zile aici in Iasi frana mea pe fata a cedat si acum trebuie sa-i schimb placutele.

In final o tura interesanta si nu chiar atat de rea pentru mine; din care am invatat ca nu e bine sa ghicesti un drum din satelit de acasa pentru ca s-ar putea sa ajungi sa cari bicla prin paduri si pante destul de urate; si asta sa dureze mult mai mult si sa fie mai neplacut decat te-ai astepta. Despre coboratul de pe Giumalau nu-mi pare rau, cred ca acum cativa ani cand l-am mai facut am ales o varianta mai domoala dar a fost interesanta si asta – am invatat ceva posibil util in timp de concurs; si per total a mai fost fain ca am fost toti 3 si am facut diferite tipuri de plimbari cu bicla.

Iulie 24, 2013

Shasta 4322m, Crater Lake si Lassen

Probabil una din ulimtele iesiri nementionate din trecut si mai sigur cea mai importanta. Mai mult este si aproape singura iesire din state importanta despre care n-am povestit, si cel mai lung concediu pe care l-am avut acolo in toata perioada : 9 zile, 2 weekenduri legat cu zilele libere dintre, 2 zile sarbatori nationale – thanksgiving si 3 luate din concediu. Plecarea sambata pe 17 noiembrie cu masina de acasa, urmand sa vedem mai multe obiective si mai important 2 parcuri nationale si Shasta, pana si dupa la granita Californiei cu Oregon.


Crater Lake National Park
Am inceput cu ce era mai departe, asa ca prima zi a fost un condus continuu, pana in Oregon unde am intalnit zapada si temperaturi mai mici. Am campat intr-un loc oarecum interzis intre niste case mobile, iar a doua zi ne-am continuat drumul pana la Crater Lake National Park. Aici am stat aproximativ doua zile dar vremea nu ne-a lasat sa vedem peisajul, fiind tot timpul innorat. Am facut insa amandoi – eu si Titus – un hike sustinut pana pe un varf mai important din zona (Garfield & Appelgate mai exact, cele mai inalte de pe marginea craterului). Am vazut putin lacul insa vizibilitatea era redusa.


Applegate Peak – 2477m
Track Strava


(cum arata lacul intr-o zi cu vizibilitate) – poza preluata National Geographic


Lava Beds National Monument
In urmatoarea parte a turei am revenit in California, dar in nord foarte aproape de granita. Nu era un obiectiv principal, dar un ‘national monument’ care parea interesant, si asa a si fost. Am prins vreme mai buna, nu senin insa vizibilitate ok si poate asa au fost si pozele mai interesante.


Pestera luminata. am fost si in cateva fara lumina


Titus intr-un pasaj ingust, cam singurul de asa mic prin care am trecut


Shasta
Acum sa trecem la partea principala a intregii ture, mai ales pentru mine. Observasem Shasta de cateva luni inainte, ca o bulina mare alba pe imaginile din satelit Google Earth si mi-a atras atentia. Un adevarat stratovolcan, asemanator Rainer, insa unul din cei mai din sud din marele lor lant, cu o altitudine mare : 4322m. Era noiembrie destul de tarziu si aveam de gand sa incerc sa urc pe el. Este evident in emisfera nordica asa ca ce aveam in gand era sa fac un 4miar iarna, si asta solo; pentru ca nu am gasit nici un alt coechipier. Am cautat sa aflu din timp ceva mai multe informatii despre cat de accesibil sau periculos este, care sunt rutele cele mai potrivite iarna. Ma bazam in mare parte si cu intalnirea cu padurari de la plecare, care insa n-a mai avut loc.

Localitatea cu aceelasi nume „Mt Shasta” unde am dormit la hotel noaptea dinainte este la aproximativ 1100m altitudine. Cand am ajuns era senin si puteam vedea muntele fix de sub el, imens si singur, cum era de asteptat. Inca il mai vazusem cu ceva timp intainte, de la o distanta impresionanta.


in drum apropiandu-ne de Shasta, vremea se face mai buna dupa cum era anuntat
asta a fost si un motiv pentru care am ales sa mergem intai la Crater Lake, ca sa ajungem la Shasta pe vreme buna


prima data cand vedem muntele


si mai aproape

Inainte de plecare am facut inregistrarea la padurari, insa nu am gasit pe nimeni care sa ma poata sfatui. Era sarbatoare si aveau toti liberi, insa sistemul de inregistrare permitea sa faci asta fara ca ei sa fie acolo, inclusiv plata taxei (parca 20$ din ce tin minte). Am gasit la un magazin de munte si o harta faina care arata si ruta pe care am decis acum sa merg, fiind recomandata iarna : Casaval Ridge. A doua zi ne-am trezit cu noaptea in cap si am urcat cu masina cat de mult s-a putut, pana la intrarea pe poteca, la 2150m altitudine aproximativ.


Casaval Ridge, creasta din partea din stanga pe care urma sa urc
nu stiam cum voi ajunge pe ea exact, traseul intrand initial in valea din dreapta ei
poza facuta din oras de jos


Avalanche Gulch – valea de undeva din dreapta
poza facuta putin dupa intrarea in traseu.

Am urcat initial amandoi, in final Titus mergand destul de bine a ajuns chiar pana aproape de 3000m. Nu am intalnit multi alti oameni, doar cativa in galeata si mai spectaculos niste schiori care au coborat din creasta chiar cand am ajuns noi la ea. Atunci am hotarat sa ne despartim, Titus fiind fara planuri prea mari si fara echipament.


din vale, privind spre sud de unde veneam


schiorii


ultima poza facuta de Titus cu mine

Am inceput sa urc spre creasta in abrupt, pe unde coborasera schiorii. Mi-era putin frica de avalansa mai ales ca mergeam oarecum dupa capul meu. Am luat-o putin dupa niste stanci unde mi se parea mai ok. De frica am mers destul de rapid si m-am cam incalzit si obosit, dar am ajuns sus. De-acum trebuia sa tot urc pe muchia asta, si nu prea puteam estima usor cat mai este, parea totul destul de aproape. Nu s-a dovedit asa pana la urma, si timpul a trecut pe nesimtite. Mi-am facut ceva de mancare dar nu dupa mult timp am pus si cortul intr-un loc pe care l-am considerat bun, pe la 3400m din ce tin minte. Am avut mult timp si am facut niste timelapseuri cu trepied si aparat, care n-au iesit insa chiar asa bine, fiind si prima data.


ajuns in creasta


unele portiuni mai tehnice / greu de ocolit


pranzul cald

A doua zi m-am trezit la rasarit si am plecat dupa ceva poze si o mancare sanatoasa. Am lasat aici cortul si alte lucruri – trepied etc. In primele parti am avut si cele mai grele portiuni tehnice, mai ales ca urmam niste urme care au luat o ruta putin mai periculoasa de pe care m-am intors la un moment dat. De aici din creasta pana jos in galeata nu am mai intalnit pe nimeni, mergand singur pe o suprafata destul de mare, si avand mai tot timpul insa vizibilitate pana jos in oras. Am avansat mult mai greu fata de ce ma asteptam, am ajuns pe ceea ce credeam initial ca e varful dar s-a deovedit a fi insa doar un platou, varful era un alt abrupt mai in spate. Aici vantul era foarte puternic mai ales la rafale, aveam momente la care ma puneam in genunchi si ma opream ca sa ma ma dea jos. Totusi se putea merge destul de sigur pentru ca eram departe de orice vale sau abrupt. Ultimele stanci si denivelari de pe varf mi-au dat oarecare emotii pentru ca nu stiam care exact este cea mai intalta, insa am urmarit gps-ul si cand am ajuns sus mi-am dat seama. Sus era un fel de groapa mica in varf de varf de stanca si munte, ceea ce a fost perfect pentru ca am putut sta acolo cateva secunde si am facut un filmulet. Eram foarte bucuros ca am reusit sa ajung aici, si stiam ca am facut cel mai greu varf cu siguranta – in conditiile si perioada data; de unul singur.


umbra muntelui la rasarit


panorama cu locul de cort, orasul in vale si varful Shastina in dreapta pozei


rasaritul


continuarea traseului pe creasta


corturi si alti oameni – doar in vale


Lassen Peak – cel mai din sud vazut de aici


calare pe muchie


pe aici pe undeva m-am intors putin si am luat alta ruta


sastrugi aproape de varf


pe varf – 4322m solo in noiembrie 😀


panorama in vale, cam asa arata si in celelalte parti

La coborat m-am simtit iar obosit, si de-abia asteptam sa ajung sa trec de platoul de sus dupa care stiam ca vantul va fi mai potolit. De aici se vedea in partea nordica si singurul ghetar cu crevase, in rest erau trecuti pe harta dar aparent acoperiti de zapada acum (in partea sudica, de unde veneam eu). Am ratacit putin si la vale, fiind speriat acum mai mult de avalanse – pe vai de zapada mai adunata intre muchii de dimensiuni mici relativ insa, si n-am avut nici o problema in final. Ajuns la cort si fara sa pot lua legatura cu Titus inca – el plecase cu masina pana in Redwoods National Park – chiar cand a apus soarele, m-am gandit totusi sa plec in continuare. Am strans cortul in timp record (din pacate l-am si gaurit putin cu coltarii) si am luat-o rapid la vale. Stiam ca am aproape o ora de lumina pana sa ajung jos in galeata, coboratul de pe muchie fiind singura parte pe care mi-ar fi placut totusi sa am lumina. N-au fost probleme. Nici jos cand am ajuns, desi lumina soarelui nu mai era prezenta, rasarise luna si vedeam perfect pe zapada. Incercam sa iau legatura cu Titus si Daniel care venea cu trenul in zona si intra in echipa, dar nu prea reuseam. Mai tin minte ca am cazut de doua ori la vale destul de periculos, cu fata in jos, odata mi-a cazut casca si s-a dus foarte mult si rapid in vale, oprindu-se la limita la care inca o mai vedeam, dar am putut s-o recuperez. Am reusit sa iau treptat legatura cu baietii si sa ne sincronizam, si am ajuns in final si la parcare, unde erau cateva masini dar nici una nu cobora in jos, asa ca trebuia sa-l astept pe Titus. Un cuplu de americani mi-au dat un ceai cald, parca ceva de mancare nu mai tin minte. Mi-am facut si eu o supa calda si l-am astepta pe Titus, cu care am coborat pana in oras unde am mancat super-mult si mi-am mai revenit dupa oboseala. Am condus pana in Weed sau Redding unde aveam un hotel, iar noaptea tarziu a venit si Daniel cu trenul.


cortul la intors, aproape de apus

Track Strava


Lassen National Park

Urmatoarea zi am condus pana in Lassen National Park, incurcand drumurile si mergand pe o scurtatura neasfaltata total nepotrivita pentru masina noastra. Am vrut sa vedem atat intrarea din nord cat si cea din sud ale parcului, soseaua dintre ele fiind clar inchisa. La sud, era deschis centrul de informare si am campat aproape de el in zapada.


Lassen Peak ~3100m, dinspre nord


Shasta vazut de la distanta din sud. Il priveam cu alti ochi acum 😀


noaptea, la intrarea din sud

Urmatoarea zi – si ultima din toata tura am facut un hike destul de frumos pana pe un varf din apropiere unde mai mult ne-am jucat insa, dat pe fund la vale, demonstratii de folosire piolet si alte lucruri. Oricum cerul era perfect senin si peisajul super.


sulf


eu si Titus


toti 3 pe un varf


demonstratie de piolet si coltari

Cam asta a fost, cea mai lunga si una din cele mai complexe ture pe care le-am facut in state. Cel mai important pentru mine a fost Shasta, pe care imi pare rau ca nu am avut coechipier. Nerecomandat solo insa cam asta era una din principalele probleme acolo – mi-era greu sa gasesc oameni cu care sa ma potrivesc la ture, mai ales ture de munte si mai ales de iarna. Oricum asta clar ca s-a meritat din plin. De atunci n-am mai ajuns la 4000m si cred ca nici 3 mii, insa in curand asta se va schimba 😉

Iulie 21, 2013

Tura mixta – Radauti si Rodnei

A fost o tura planificata in urma renuntarii la o alta mult mai mare si complexa, iar in final iesirea asta urma sa fie o ‘plimbare’ cu mai multi oameni de weekend doar. Partea mixta era legata de biciclete, aici planul era ca eu sa plec de miercuri la Radauti unde era deja Adrian cu cursiera mea, eu sa-mi aduc si MTB-ul pe tren pana in Dornesti (la 5 km de Radauti); si primele 2 zile in Radauti sa fac atat cursiera si MTB, apoi vineri sa ma intalnesc cu Lucian si sa facem cresta muntilor Suhard cu bicicleta, apoi tura cu toti oamenii in Rodnei.

Am plecat cam obosit si n-am dormit prea bine, asa ca in prima zi la Radauti nu am facut decat ceva scurt cu Adrian, de incalzire : pana la Straja si inapoi, 70 km.

A doua zi aveam planuri mari, ambele pasuri : Ciumarna (Palma) si 3 Movile, pe ambele sensuri. Eu ma tin oarecum cu greu de Adrian pe prima urcare pe Palma, apoi pe coborat stand prea aproape in trena lui ating roata si cad. Nu ma lovesc foarte tare sau grav, insa senzatia si starea mea se schimba si il las pe Adrian sa se duca inainte. Eu ma opresc dupa ce cobor in partea cealalta in localitatea Ciumarna la un magazin, unde incepe o ploaie zdravana. Stau acolo cam 2 ore in frig. Plec inapoi inainte sa se intoarca Adrian care facuse in timpul asta si pasul 3 Movile pe ambele sensuri. Mi-e frig si pe urcare initial, iar pe la finalul ei (urcam foarte incet si cu pauze), ma ajunge Adrian. Ne intalnim sus si continuam coborarea impreuna. Foarte aproape de masina fac si pana. La omul sarac, nici boii nu trag. Strava


pe Palma, cand ma intrece Adrian


ploaia


sus in Palma la intors

Dupa-amiaza ma simt ametit si slabit, imi iau temperatura si vad ca am 38 grade. Adrian ma duce la spital unde aflu ca am faringita acuta asa ca trec pe antibiotice. Il sun pe Lucian si ii spun ca nu pot sa mai fac tura in Suhard a doua zi cu MTB. Imi pare rau pentru ca stric iar planuri si pentru ca nu facusem inca nimic cu MTB.

Vineri totusi merg impreuna cu Adrian cu masina (el a luat cursiera, eu MTB), pana in pasul Prislop. Acolo el coboara in vale si face pasul, iar eu ma duc la deal pe niste drumuri neasfaltate frumoase. Dupa vrea sa vada si el drumul pe care am fost (avea vedere asupra la tot pasul Prislop); asa ca mergem cu masina si o cam stricam / supraincalzim. Nu e foarte greu insa sa ne intoarcem desi trebuia sa tot oprim din cand in cand. Eu inca ma gandeam sa cobor pe MTB la vale si sa urc pana in pasul Rotunda pe bicla. Pasul Rotunda era punctul de intalnire cu ceilalti, vreo 12 oameni cu 3 masini. Mai bine ca am renuntat ca mi-a fost frig si in masina in final, aparent se simtea totusi boala si pastilele, desi in rest m-am simtit bine.

Ajungem in Rotunda destul de tarziu, insa nu ultimii. Lucian a pregatit deja focul si locul de campat, unii s-au cazat deja la pensiune, cabana Croitor; dar majoritatea la cort. Mult mai tarziu apare si Vultur cu masina lui, unde aveam si eu cortul si echipamentul de campat, pentru mine si altii. Campam si continuam seara la foc, pana pe la 2 noaptea.


pasul Mestecanis, admirat din priviri doar tura asta


deasupra Prislop


Prislopul


asteptand sa se raceasca masina


la tabara in pasul Rotunda


cocalarii cu masini

Sambata ne trezim cand trece o turma de oi pe langa, ne luam la discutii cu ciobanul. Plecam separat, dupa cum urma si sa ne deplasam : unii pe jos, eu cu MTB mare parte, altii cu masina chiar. Prima parte din creasta, cam 8 km din cei ~10 cati trebuiau parcursi pana la lacul Lala, erau accesibili cu masina. Eu cu MTB merg foarte rapid, rucsacul mare il las la masini. Merg inainte si inapoi, trec pe la cabana parcului din stanga crestei inainte de bariera. Ma intalnesc cu alte grupuri, ma intorc. Lucian si grupul lui deja trec de forestier, ceilalti vin cu masinile, lui Vultur i-e prea rau ca sa continue, dupa bautura de aseara. Masinile se intorc si noi, ultimii, continuam la picior. Eu imi iau bicla in spate, o imping, dar nu renunt sa o car, stiind ca nici nu mai e prea multa distanta. Ajungem la lac.


forestier de-a lungul crestei


pe aici se termina forestierul


valea unde e lacul Lala


pushbike


lacul Lala Mare

Duminica ne hotaram sa urcam cu totii pe varful Ineu, cu toate bagajele ca se ne intoarcem pe traseul de creasta, dunga rosie. Asa si facem. Vremea nu e foarte buna si sus e ceata, intram in nori. Lasam bagajele mai jos si eu bicla, dar cand vad ca pe ultima parte de urcare spre ineu s-ar putea cobori pe bicla ma intorc in fuga si o aduc si pe ea pana pe varf. Ne intalnim toti acolo si facem o poza de grup.
La vale, eu aleg alt traseu care mi se parea mai probabil sa-l pot face si pe bicla, insa ma razgandesc dupa putin timp, si bine fac. Am ramas singur si nu ma pot folosi deloc de avantajul bicicletei, sunt doar pietre si creste prea abrupte sau tehnice. Ma mai ratacesc odata pe varful Ineut, simt iar ca nu e bine si ma intorc; in final ajung cum trebuie pe dunga rosie. Cobor sub nivelul norilor si vad creasta si forestierul in departare acum. Insa mai fac o abatere, cobor in dreapta mult mai rapid unde intr-o galeata se vede un forestier mult mai putin circulat. E o distanta mica dar plina de jnepeni si braduti si merg foarte incet; dar e distractiv. Ajung la drum si fac o pauza, timp in care mananc si ma schimb cu papucii de MTB, apoi incep sa-i dau pe forestier. Dupa primele parti de urcare am vale sau drept si merg mult mai rapid, ajung in Rotunda si continuui pana la sosea jos in Carlibaba pe bicla, pasul e foarte fain de coborat drumul fiind foarte bun pentru un drum neasfaltat. Imi spal bicla ca sa o pot pune in masina si ma intorc si eu cu masina pana la Iasi si nu cu tren cum era planul initial.

O tura interesanta prin diversitatea ei: cursiera, MTB si hike.


mod eficient de a cara bicla unde e cel mai tehnic


varful Ineu


coborand de pe Ineu..


scurtatura

Iulie 2, 2013

Concursuri bicla (sfarsit 2012 si inceput 2013)

Una din activitatile la care am participat in ultima perioada, si aproape doar in perioada asta – ma refer cam la ultimele 9 luni, a fost concursurile de bicla. Daca in ultimii ani facusem destul de multi kilometri, recorduri, cronometrari pe diferite catarari, urmarind performanta manual sau folosind site-uri gen strava; era cumva logic sa particip si la competitii. Mai ales ca prima serie la care am participat a fost in toamna anului trecut, cand eram inca in California.
De cate ori am avut ocazia am participat la seriile low keys hill climb; o serie de concursuri de amatori organizate intr-o atmosfera prieteneasca si primitoare. Mi-a placut si faptul ca la un concurs se face doar cate o urcare mai mare, asa ca nu era nevoie de experienta in pluton sau prea multa tehnica.


Primul la care am participat a fost pe 20 Octombrie, pe catararea Morgan Hill. Tin minte ca startul s-a dat pe grupe de cate 10, pentru ca drumul era ingust. Zona era frumoasa si plina de ciclisti veniti nu numai pentru concursul asta. Mai tin minte ca jos era innorat, pe urcare ceata dar sus a fost soare si frumos. Am terminat pe locul 33 / 64. Inregistrarea pe Strava. Mi-a placut si aveam de gand sa mai particip si la urmatoarele, in final insa n-am mai reusit decat la inca una.


eu pe final


tandem


concurentii la linia de sosire, alimentare etc


Urmatoarea tura din seria low keys si ultima la care am participat a fost Soda Springs. Este cea mai mare urcare continua din Bay Area; pentru ca Diablo si Mount Hamilton au portiuni mai mici si respectiv mai mari de coborare si nu urca continuu. Am tras destul de tare, si am reusit sa termin in prima jumtatate a clasamentului acum, avantajat putin de frig, eu fiind insa mai rezistent, si poate avantajat si de distanta, panta mai abrupta. Am terminat pe locul 48 / 103. Strava.


toamna


pe urcare


aerodinamic 😛


Dupa ce s-a terminat seria de catarari; dupa ce au trecut sarbatorile cand am fost in Romania si apoi am revenit, s-a organizat si Megamonster, un concurs care tine tot de seria low keys insa e separat, nu intra la clasamentul general de catarari, ci e o cursa de mai multi kilometri, se poate participa si pe echipe, si nu se organizeaza chiar in fiecare an. Despre asta tin minte sigur ca a fost ultima iesire ce orice fel din America :). ~160 km din ce tin minte. Am plecat cu gandul sa particip solo dar in final m-am intalnit cu cativa colegi de la Facebook pe care ii cunosteam care m-au invitat sa particip impreuna cu ei. Din pacate i-am tras mai mult in jos din cauza unei pene si in final, din cauza ca eram deja prea obosit. In rest am dus oarecum onorabil trena; la dus. La intors; pe ultimul sfert din toata cursa am convins echipa sa ma lase in urma, pentru ca in clasament se lua pozitia penultimului din echipa. Am reusit sa termin la limita timpului traseul si singur; fortand. Echipa a terminat pe locul 8 / 22. Strava.


echipa Facebook

LINE DE TRANSFER IN ROMANIA 🙂


Dupa ce am ajuns in tara, la cateva saptamani dupa ultima tura – megamonster; m-am ocupat pentru cateva luni aproape de alte lucruri si nu de iesiri sau ture. Nici nu ma gandeam mult la asta, si aveam altele in cap, lucruri de recuperat si de redescoperit pe langa casa. Cursiera am adus-o pe avion insa celelalte doua – MTB-ul si mai noul ciclocross Motobecane erau pe vapor si au ajuns dupa vreo luna. In timpul ala faceam renovari prin casa – si n-am desfacut cutiile; au mai stat asa vreo luna.
Intr-un final insa le-a venit vremea la toate, potrivit cu un concurs din Iasi, poate cel mai interesant de mountain-bike. M-am inscris la MyRace, si m-am si antrenat putin pentru el. Erau doua curse posibil, cea scurta si cea lunga. Ca antrenamnet le-am facut pe ambele dar cate o singura data. Era frumos prin padure dar nu ma descurcam prea rapid, mi s-a parut lung si solicitant traseul. Asa ca aveam oarecum emotii pentru competitie.
Si am avut si de ce; pentru ca desi am mers mult mai bine, poate cu vreo ora mai bine ca la antrenament; am avut pe final probleme mari cu carceii, cele mai mari probleme de acest gen pe care le-am avut pana in prezent. Am pierdut din cauza lor poate vreo 10 pozitii maxim – in pauze de revenire, la ultima asezandu-ma cu greu chiar jos si revenindu-mi tot greu. Mi-a placut oricum si am participat cu placere mai ales pentru ca era aici in Iasi. Cred ca am si acumulat ceva experienta, pentru ca la MTB nu am mai deloc. Nu mi s-a parut deosebit de dificil traseul din punct de vedere tehnic, dar solicitant ca anduranta si disconfort. Am terminat pe locul 28 / 53 ( = > rezultate => 2013) la clasamentul general pe traseul lung. Strava



la start


punct alimentare


pe ulitma suta metrii


Despre urmatorul concurs la care am participat am mai vorbit in postul anterior; asa ca o sa spun pe scurt. Concursul de la Lugoj, cupa Max Ausnit; la care am participat a fost probabil unul din cele mai reusite, cu traseu si organizare frumoase, urmat apoi de Transalpina pentru noi; tura cu Adrian si TVA care urma sa plece; deci si un anturaj ‘de exceptie’. Am terminat pe locul 25 din 67 la categoria masculin 18-29; cu o viteza medie de 35.1 km/h pe 88 km cu 1000m urcare. A fost si primul concurs la care am mers mai serios in pluton si am invatat mai multe despre asta.


Un alt ultim concurs de ciclism (momentan) a avut loc la Iasi. In Iasi din ce stiu eu nu s-a mai organizat concurs de ciclism de sosea de poate zece ani; asa ca a fost cu adevarat un eveniment. A fost un criteriu din seria Road Grand Prix organizat de ciclistul Alex Ciocan, si a avut loc pe Copou. Au participat atat elite (profesionisti, sau rutieri cu multa experienta), cat si amatori de toate felurile. Vreo 81 participanti in total. Dupa ce s-a dat startul eu mi-am gasit inca din prima cursa (din 10), ‘echipa’ cu care am ramas pana la urma aproape. Eram vreo 3, eu incercam sa duc trena la vale, adica sa trag cat pot pe coborare pe Copou; pentru ca aparent eram mai greu si asta ma avantaja, apoi urma portiunea de la liceul Negruzzi unde era urcare abrupta si drum mai prost, aici era fiecare pe cont propriu si pentru mine era cel mai greu sa ma tin de ceilalti din grup pentru ca erau mai mici; iar dupa pe urcarea pe bulevardul Copou era mai bine pentru ca de obicei stateam la trena si asta si avea un efect. Era panta mai lina drumul mai bun si viteza mai mare deci ajungea ca conteze si trena.
Pe la a 9-a tura ne-a ajuns Alex Ciocan din spate, mi-a strigat ‘Up, up’, 🙂 ca sa ma feresc din loc iar in cateva sute de metrii a venit si plutonul din spate. Am coborat ultima data cu ei fara prea mari eforturi, e mai usor pe coborare, insa la deal s-au dus inainte evident. Crusa se termina dupa ce primul termina 11 ture, asa ca eu am facut doar 10 dar m-am clasat al 2-lea din cei care au facut doar 10 si au fost ajunsi doar odata. A fost oricum foarte interesant, bine ca nu am avut nici un incident neplacut, m-am clasat cel mai bine relativ pe locul 8 din 38 la categoria Baieti 23-39 ani. A fost una din cele mai scurte curse; cu putin peste o ora, deci si intensitatea a fost mai mare. De-abia astept sa se organizeze si anul viitor; si sper sa mai apara si alte concursuri de sosea la Iasi, ca de MTB mai sunt cat de cat, dar pana acum soseaua era pe 0.


la start


eu in curba cu plutonul in spate (ajuns cu o tura)


in fata : Adrian Zamfir, campionul national la junitori din Iasi


Adrian si Dragos


trecand linia de finish a 9-a oara si ajuns de pluton


grupul meu principal (90% am mers impreuna).

In ultima vreme parca sunt mai entuziasmat de astfel de concursuri, de intensitate si competitie. Am mai facut si ture lejere de antrenament, insa nu prea multe; putin chiar si cicloturism. Acum de-abia m-am intors si de la prima competitie mai serioasa de alergare montana, dar despre asta in urmatorul post. Calendarul meu competitional (chiar exista!) este gol acum, sunt ceva planuri de ture de munte mai mari, unele si pe afara; insa cat va fi timp aici cu si fara prea mult antrenament, ar mai merge si cate o competitie. Mai ales ca acum apar tot mai multe si pare ca se dezvolta lucrurile astea si la noi mai bine.

Older Posts »

Blog la WordPress.com.