Iaşi Outdoors

februarie 10, 2010

Rodnei pentru a treia oara

Incep in sfarsit sa scriu si despre ultima excursie din Rodnei care a avut loc din pacate acum cam o luna. Intre timp n-am mai apucat sa ies nicaieri, si nici in viitorul apropiat din pacate nu voi mai reusi. In tura asta participantii au fost tot eu si Mihai, traseul a fost fix ca tura precedenta, creasta muntilor Rodnei plecand din Prislop, planul insa putin diferit. Speram sa nu mai fim nevoiti sa coboram spre cabana Puzdrele ci sa facem noaptea in creasta cumva ori sa mergem pana dimineata. Ne-am pregatit deci mai bine si pentru un bivuac adevarat, nefiind insa siguri ca asta vom alege.
Inca din tren in zona Suceava – Gura Humorului se arata mai multa zapada, ceea ce ne bucura pentru ca ne doream conditii cat mai aproape de ceea ce inseamna iarna. Coboram in Mestecanis pentru a prinde mai usor autobuzul de Borsa, in final nu castigam mare lucru si ajungem in Prislop tot pe la pranz. Vremea era frumoasa, zapada pe care batea soarele parea mai serioasa ca in tura precedenta, si noi o luam repejor la pas bucurosi.

Pierdem putin drumul la intrarea in padure, ne revenim rapid continuam deplasarea, intalnim doua caprioare, mai tarziu cativa snow-board-isti, cand incepem urcusul spre creasta observam si capatul teleschiului ce urca din statiundea Borsa chiar in functiune. Toatea astea dau un aspect mai uman, civilizat, la inceputul traseului. Sus pe creasta apar insa ceva nori, incepem sa mai pierdem directia, ne uitam des la GPS. Ni se face frig la maini, Mihai isi pune supramanusile. Intre seile Galantului si Gargalaului unde intram cu adevarat in creasta principala o luam in directia opusa fata de sensul normal, ne salveaza GPS-ul care dovedeste inca odata ca nu poate gresi (atat timp cat are semnal, baterie, etc). Recuperam rapid, trecem iar la zone cunoscute de tura trecuta, deosebind insa destul de greu prin ceata. Verific GPS-ul frecvent.

Stiam ca urmeaza sa urcam Varful Galantului, o urcare lejera fara pericole deasupra careia in tura precedenta ni s-a facut rau la amandoi. Acum era deja soarele apus, sau asa presupuneam ca lumina care strabatea ceata nu era prea puternica. Incepe si urcarea in sfarsit fapt care ma bucura pentru ca imi confirma ca suntem pe traseul cel bun. Cred ca in conditiile astea trecerea de la zi la noapte este deosebit de brusca. Cum urcam, Mihai care era la nici jumate de metru in fata mea, se impiedica si cade. Imi pare ca s-a rupt stratul de zapada si se afunda putin ca in apropierea unui jneapan, insa in tot albul care-l vedeam in fata ochilor, inchis la culoare, Mihai incepe sa se faca tot mai mic. Cadea pur si simplu in dreapta putin si mai ales in jos, ca dintr-o data si fara nici o explicatie pentru mine. Nu a fost o cadere in gol, ci pe un abrupt destul de mare si dupa mai multi metrii ajunge sa se opreasca. Puteam sa-l vad si inca sa vorbesc cu el, ceea ce ma bucura foarte mult, daca ar fi fost sa dispara complet nu stiu ce as fi facut, dar cat timp cadea tin minte ca ma uitam la cornisa in dreapta ca sa caut un punct de acces. Mihai se ridica singur, il ajut putin fix la trecerea peste cornisa. Ce se intamplase era datorat a mai multi factori care observ ca se combina dubios in turele de iarna, lipsa vizibilitatii, ne-orientarea (nu eram chiar pe unde am fost tura trecuta; acolo nu erau cornise sau abrupturi), intunericul, oboseala. Ce bine ca nu s-a intamplat nimic grav, mai mult ne-am trezit putin si am devenit mai constienti: am scos imediat frontalele. Ce e rau e ca daca ar mai fi cazut cativa metrii, abruptul sub el continua, nu se stie cu cat, si in final mai bine ca n-am aflat.

Mihai bucuros ca e viu

O buna bucata de creasta am continuat sa mergem prin noapte, relativ dezorientati dar cu incredere in GPS-ul care face o treaba minunata. In zone unde sunt locuri bune de dormit marchez puncte, continuam insa sa mergem inainte. Depasim punctul maxim atins de tura trecuta, ajungem pe creasta la zone cu bolovani greu de depasit (cand nu stii cat de adanc e abruptul de pe laterale), un ultim varf la intersectia crestei cu Varful Puzdrele ne anunta sosirea la un loc care-l stiam din tura anterioara, unde planuiam eu sa dormim. Mihai nu vrea, studiaza mult vantul si alte locuri posibile de dormit, insa groapa care se afla intre doua varfuri ramane cel mai bun, pazindu-ne de vant prin directia perpendiculara fata de directia lui, insa urma sa realizam ca rafalele puternice ne vor afecta oricum destul de mult. Incepem sa sapam.

Noaptea a fost pentru mine mai mult ca acceptabila, comparativ cu altele, am dormit cred mai mult de jumatate din timp. Mihai a suferit mai mult de frig, insa a putut dormi si el. A doua zi eram in forma. In timpul nedormit cat am stat in sac gandeam tot felul de lucruri intorcandu-ma pe toate partile pentru a distribui diferenta de temperatura, strangand gura sacului cand auzeam vantul mai tare, largind apoi ca sa pot respira (larg inseamna ca avea in diametru cam 5 cm 🙂 ). Auzeam tot felul de zgomote, iar in intervalul nedefinit dintre ne-somn si somn mi se pare ca aud oameni. Salvamonti, cred prima data, desi n-am intalnit niciodata oameni pe creste macar ziua. Se apropie insa de noi ceva, vad ca prin somn cum isi fac culcus in continuarea locului nostru, ma ridic putin speriat si observ doi oameni ciudati, arabi, imbracati complet in alb, langa ei deslusesc cu greu o movila mare si alba care realizez la urma ca era … o camila. Apoi ma trezesc, nu stiu cat timp trecuse dar numarul stelelor de pe cer crescuse exponential. Vream mult sa stau privind stelele, insa daca pozitionam gaura sacului spre directia cerului vantul imi aducea mai multa zapada in fata. Renunt la idee, incep iar sa dorm, sa ma trezesc, mai multe bucati. Nu am vorbit nimic cu Mihai desi el dormea si se trezea cam in aceelasi fel si stiam ca mare parte din timp e treaz.

Dimineata verific daca GPS-ul tinut fara grija in buzunarul pantalonilor pentru rezistenta bateriei, inca functioneaza, vad ca apa din sticla ce o tineam in sac nu inghetase, mai pe scurt toate erau bune. Se lumina, il trezesc si pe Mihai, incepem sa ne miscam. Imi doream foarte mult sa ma pot plimba sa vad imprejurimile acum, si cand am reusit sa curat zapada din bocanci si sa ma incalt am facut-o si s-a meritat din plin. In cateva minute a rasarit si soarele, evident a venit si Mihai si am facut ceva poze.

Nu pierdem mult timp, nici nu mancam serios ci strangem bagajele si o luam pe creasta in continuare. Urma cel mai inalt varf din toata tura, foarte aproape, trecem de el apoi ocolim urmatorul trecand insa print-o zona destul de periculoasa, abrupta. Nu e inca asa cald, dar soarele bate din plin. Plecarea s-a facut fara multe calcule care sa prevada ce traseu urma sa indeplinim, insa dupa cateva ore maxim e deja clar ca pana la Pietrosu nu mai ajungem decat daca renuntam la maxi-taxi-ul de la ora 3 din Borsa, ceea ce nu prea puteam face. Incercam alta varianta, sa prindem macar urmatorul varf mare, insa nici asta nu era prea plauzibil si nici n-ar fi fost o realizare prea multumitoare. Coboram in galeata din dreapta, care deschide o vale imensa ce coboara pana in Borsa. Dupa o stana pierdem orice carare si ii dam in abrupt prin padure, imi rup si cealalta parazapada, dar continuam sa mergem, intr-un final ajungand si la firul de apa si cararea care se transforma in final intr-un rau serios cu drum cu poduri si etc. Intalnim niste baieti care vreau fara succes sa pescuiasca pastravi, trecem raul prin zone destul de dificile, in final, ajungem si in Borsa.

Din Borsa au urmat alte aventuri, lipsa timpulul facandu-ne sa fugim de la autobuz la restaurant, la autobuz inapoi, sa prindem in Iacobeni trenul la limita, evident cum v-ati obisnuit sa ajungem insa cu bine si la timp in Iasi. A doua zi la 8:00 examen la TAIP pentru care nu invatasem nimic, dar 2 ore dimineata s-au dovedit arhi-suficiente.
Ca scurt rezumat a fost o tura in care am acumulat ceva experienta, de la cazatura lui Mihai si bivuacul la 2100 metrii altitudine, plus alte cateva. Imi pare rau ca anul acesta nu voi mai apuca sa razbun toate incercarile esuate de a parcurge creasta Rodnei pe timp de iarna, dar ierni vor mai fi …

Reclame

decembrie 30, 2009

Ceahlau de pre-revelion

M-am pornit cu Adrian si Titus (bazati de prima clasa), cu o zi in urma restului grupului. Din Durau, Cehlaul arata jalnic pentru sfarsit de decembrie.

Padurea cu aspect mai degraba tomnatic.

La Fantanele vedem cavarful a intrat in ceata. Deasemeni se porneste un vant cu fulgi razleti, dar datator de speranta. Erau anuntate ore bune de cod galben, si noi voiam sa credem ;)).

Norul coborat, scuipand cu fulgi inghetati.

Pana in sa se intetite deja. Vant puternic, ceva mai frigut .. parca parca :).

La intrarea in jnepeni ne oprim sa tragem fasurile pe noi.

Platoul tot in ceata, frig si vant din spate, dar nu chiar crima si pedeapsa.

La cabana lumea destul de linistita. Aveam camera mare de 15. Adrian face senzatie printre gagici cu echipamentul lui special de protectie contra inghetatului nasului.

A urmat o noapte lunga si grea, si o zi in care nu am scos nasul din cabana. Majoritatea pozelor nu prezinta nici interesul si nici decenta pentru a fi publicate ;)). A treia zi cea mai mare partate a coborat pentru maxi-ul de unu, eu simteam nevoie de o cura de curatire si cu ceilalti bazati ramasi am facut un circuit Dochia – Stanile – Saua Varaticului – Poiana Maicilor – Claile lui Miron – Dochia.

La Dochia sunt -9C, vantul de pe platou le face insa -20.

Asta numai pana la intrarea in padure insa. Zapada, chiar daca viscolita, este considerabila, nu mai e acelasi munte pe care il lasasem cu o zi in urma.

Pe masura ce coboram, parem sa lasam in urma si plafonul de nori si incep sa se vada poienile de mai jos. Nu am mai fost niciodata prin partea asta, si am auzit ca zona e f frumoasa.

La un moment dat traseul pare sa o ia cam in dreapta. Stiam ca merge in Bicazul Ardelenesc fara a trece pe la Stanile, asa ca o taiem spre stanga de-a dreptul. Nimerim desupra unei zone prabusite mari.

Paul ii da inainte, eu mai raman la poze.

La un moment dat, un drum taie povarnisul si deasupra lui sunt vo 4m de stanca. Paul analizeaza situatia si concluzioneaza ca facem fata, iar depasirea momentului nu necesita nivelul meu inca ( ;)) ). Pe fundal, Varful Piatra Cenusie – daca nu ma insel.

Dupa descatarare.

Veve, mezinul, e bestial: nu se poate tine de copacelul de sus si aluneca toata distanta cu fata in stanca. Cum ajunge jos sare, pe modelul „I’m ok, I’m ok”.

Titus e o idee mai tehnic.

Se si misca extrem de repede, de senzorul optic nu apuca sa-l prinda locului.

Reusita merita sarbatorita.

Drumul e f serios, concluzionam ca nu poate duce decat la Stanile, destinatia noastra.

Brazi proaspat probusiti.

Si in sfarsit cantonul.

Aici viscoleste iar, Paul mai consulta GPS-ul odata.

Inauntru grup mare, primit de calugarii de la schit in gazda. Doua audi-uri in fata. Oamenii sunt f primitori, ne servesc cu ceai cald si tzuica, o „mamica” face conversatie cu noi.

Dar calatorului ii sade bine cu drumul etc ..

Intr-o zi senina culmea trebuie ca se vede f fain.

Pornim in partea cealalta.

1300 + 1310. Mai jos si un Tico. Adevarul e ca daca ninsoarea ar fi fost putin mai serioasa fara tractorul de la schit ii gasea primavara tot aici.

Coboram putin cam mult pe forestier.

Dar o poteca ne readuce in traseu. Suntem destul de jos, ne-am indepartat de norii tinuti de varf, si avem parte de soare.

F multi copaci doborati.

Iesim in saua Varatecului.

Pe aici trecusem si cu o luna in urma, dar o luasem la dreapta spre Poiana Maicilor in loc de stanga.

http://picasaweb.google.com/mihai.diac/20091129CreastaHasmasuluiSiCeahlaulDinNeagra

„Bazoni” (TM Titus)

Cum ne-am rotit putin in jurul muntelui, acum incepem sa vedem lacul Izvorul Muntelui.

Ii dam la deal din Poiana Maicilor spre Clai. Cum iar ne apropiem de varf, pierdem soarele.

Urcusul pieptisi si bocanicii care lunecau il cam termina pe Veve. De apreciat insa tenacitatea.

Peretele Ocalasului. In vale e ceva mai frumos.

O fisurica tentanta, in special pentru o abordare pe mobile. N-am mai fost de aproape o luna nici la poligoane si nici macar la panou, si am o oarece mancarime in degete 😐 ..

Trecem si pe langa clai.

Jos culoare, sus gri.

Partea asta imi place f mult vara, varfuri ce se ridica ca turnuletele, acoperite sus cu iarba dar semete si stancoase. Luxuriant cumva, zona tre sa fie f salbatica.

Inainte de ultimul povarnis o iau inainte sa plasez comanda de pranz la Dochia, suntem putin in intarziere si mai trebuie sa si coboram spre maxi.

Jos, lumina rosiatica a apusului.

Faimoasa Dochia. Daca ar mai schimba uleiul la bucatarie, o persoana nesemandicoasa nu prea are ce-i reprosa, cat timp afluenta mare de turisti nu deranjeaza. Nu se compara cu intimitatea de la Curmatura din perioada iernii ..

http://picasaweb.google.com/mihai.diac/2009122123CreastaPietreiCraiului

Dupa ce baietii strang tot ce au si terminam de mancat, pornim in viteza. La apus norii s-au lasat si avem parte de lumina f faina, mult peste ce poate prinde sapuniera mea, in specail din fuga si fara trepied.

Toaca.

Cabana meteo.

Panaghia.

Ultimele raze de lumina.

Durau in vale. Aveam 2 ore de la Dochia pana la pleacrea maxi-ului, deci suficient in conditii normale.

Pana la Fantanele in dam in lumina lunii, miscandu-ne f repede.

Pauza de scos frontalele.

Prindem maxi-ul cu timp de un ceai in durau (daca urcasem in 2:30, coborarea a fost sub 1:20 cu tot cu poze). F pe gustul meu ritmul asta mai alert.

Pentru partea de munte, ultima zi a fost chiar faina. Mi-a mai placut in tura asta si ca ne-am intalnit ne-planificat cu Vali si Cristina, e misto cand in una din doua iesiri la munte din asta mai umblat dai de oameni cunoscuti.

In rest, La Multi Ani plini de ce va animeaza, si sa ne vedem cu bine.

decembrie 21, 2009

Rodnei, la testat echipament.

Filed under: iarna, munte, trekking, Uncategorized, viscol — Etichete:, , — Mihai Diac @ 1:28 am

Iesirea a venit cumva ca o continuare a celei dinainte din Rodnei. O tura mai spartana, doar cu Paul, cu planul pentru jumatatea de creasta ramasa. A iesit foarte aventuroasa, cu rau (fizic) facut in creasta la lasatul noptii – planul era sa mergem toata noaptea – un coborat „de-a dreptul”, destul de riscant, si o oapte de bivuac. A doua zi a fost superb.

Echipamentul nou pe care voiam sa-l testam.

Pana in tren, camelback-ul a avut scurgeri si mi-a udat sacul (de puf) .. din fericire, pusesem si multa miere in el ..

In loc sa coboram inainte de Iacobeni, ne intoarcem de acolo. Paul vede maxi-ul si fuge disperat. Eu ma opresc sa-i fac o poza .. pentru posteritate.

Pana la urma ne descurcam cu un autostop si ajungem in Prislop, de unde urma sa urcam in Saua Gargalau si reluam de unde ne oprisem cu o luna inainte. In Prislop, pe la -10C.

Drumul e poetic, da pamantul inghetat sub zapada putina cam incomod la bocancii rigizi ..

Pe undeva pe acol banuim saua, dar ne hotaram sa-i dam direct la deal.

Se echipeaza si Paul cu parazapezi.

In sus, numai bine si frumos .. da tot ne place.

Iesim in creasta (cel putin asa banuim, dupa faptul ca nu mai era de urcat :D), si o pornim catinel .. O lectie importanta din ultimele ture .. daca n-ai fost vara sa stii traseul, fii pregatit pentru balaureala si riscuri mai mari iarna.

No hai sa testam si cagula .. s-a dovedit f faina (in sensul ca nu-ti mai ingheta fata), dar si cu un mare dezavantaj: se uda de la respiratie si umple si de muci :)). In conditii de viscol serios m-ar durea fix in pix de dezavantaj.

Se lasa intunericu, si risipeste putin ceata, asa ca avem ce admira.

Ne oprim pentru mancare, din pas am mers fara oprire si cum camelback-ul inghetate (alta lectie, desi destul de retarda asa, a trebuit invatata – iarna fara temos – nu), nu bausem nimic in vreo 4h.

Mainile ingheata instantaneu pana la gasirea sandwitch-urilor in rucsaci. Lui Paul i se face rau.

La cateva minute, mi se face rau si mie. Banuiesc ca deshidratarea a fost problema. Trag o poza sa nu uit momentul ;)). Greata combinata cu ameteala. Ne fortam sa mancam, golul din stomac se simtea destul de acut.

Ne pregatim sa continuam, si mai mergem cateva sute de metrii pe creasta prin intuneric. Nu e destul sa ne puna sangele in miscare si sa ne revenim, ne hotaram sa coboram din creasta inainte sa ne ia frigul pe bune, si o dam de-a dreptul in directia unde banuiam Cabana Puzdrele (aveam o vaga idee ca arsese candva).

Coboratul de-a dreptul nu e tocmai o idee geniala, panta f mare il face foarte riscant, si mergem inainte-inapoi incercand sa gasim o cale unde versantul sa nu o dea in verticala (a doua zi dimineata o sa vedem peste ce abrupt stancos ne-am miscat ..).

Pana la urma ne intoarcem pe curba de nivel in directia de unde se bifurca traseul oficial, dar cum dam de caldare continuam coborarea directa, acum intr-o zona ceva mai domola. Cu frontalele inchise ghiceam valea si nu mai pareu a fi aceleasi abrupturi.

Pe sub abrupturile desupra carora balaurisem inainte.

Urs insomniac, umpluse zapada de urmele labelor lui .. pb auzise ca provoaca somnolenta ..

No hai orientare.

De-a zdroanga mai mult sau putin.

Se profileaza cabana. Fara GPS-ul lui Paul nu am fi gasit-o. Este distrusa.

Singurul loc unde ramsese ceva din acoperis si nu era complet nins.

Gasim beciul, care are atat intrarea dinafara cat si cea din casa sparte. E si aici curent, dar parca ceva mai putin si nu e zapada. Ne hotaram sa dormim aici.

Echipat complet (si cu supramanusile in picioare), ma bag in sac.

Dimineata. Noaptea fu ok, 8h de somn calumea, cu doar 3-4 treziri pentru a schimba partea corpului care intra in contact cu solul bocna de dedesupt. Alta lectie, izoprenul e esential (si asta invatata si cu alte ocazii dar deh ;)) ).

E senin, se anunta o zi faina.

Ne-am trezit la 7. Dilema: o dam la vale sa fim siguri ca prindem maxi direct iasi de la 3, sau mai tragem o fuga pana-n creasta ?

No parca e prea alb si frumos acolo sus ..

Vf Puzdrele, destul de stancos.

Deci o luam inapoi la deal, deacord fara discutii.

Fatza din dreapta imi face cu ochiul. Ar fi un exercitiu bun o abordare frontala, e umbra si frig (pb cam -15 grade in absenta soarelului) si zapada ar trebui sa fie bocna.

Din pacate si apa e bocna. Terminasem peste noapte apa, tinuta in sacii de dormit cu noi.

Paul realimenteaza undeva mai jos.

Eu urc mai sus si pozez caldarea. Acum vad si stancaraia din stanga deasupra careia bajbaisem in noapte .. am un scurt gand de „branza masii, ce fac eu totusi ?” da-mi trece repede. E dimineata, e soare si frumos.

Afine inghetate, Paul nu face mofturi. Versantul e plin, pb ca asta ii placuse si lui Mos Martin in zona.

Soarele apare de peste culme, cu o aura completa.

Ne apropiem de panta. Am mers pe linia directa, spre varf, zig-zag-uind usor din cand in cand. Deja miscarea ma incalzeste, si ma dezechipez. Lumina destul de puternica, incerc si ochelarii de soare si merge ..

haifaiv :d

Valea in spate.

Si fata. Inclinatia masurata cu GPS-ul lui paul, undeva pe la 40 grade. Zapada destul de putina si tare, deci fara risc de avalansa.

Paul are ceva dificultati unde e crusta. Mie tocmai pe acolo imi place ca ma misc repede, in forta si cu tupeu (fata de portiunile cu iarba care imi par nesigure), asa ca el are de suferit putin ..

Pe portiunile cele mai abrupte, incearca tot felul de tehnici. Din pacate, aplecatul pe panta, desi creste sentimentul aparent de siguranta, imi pare mie ca mareste riscul ca picoarele sa alunece, si apare un cerc vicios.

Am luat insa inaltime. Sub noi, spre 300m diferenta de altitudine urcati pieptis. Inca putin si varful.

Mi-au placut la nebunie bocancii, cu talpa rigida fi suport excelent la glezna. Infipti putin cu varful in jos, am „simtit” f bine miscarea si nu am scos coltarii. Cred ca ar fi fost o idee buna, zapada foarte inghetata nu permitea infingerea decat superficiala a pioletului, am fi si exersat si pb ca lui Paul i s-ar fi parut mai sigura urcarea. Lipsea insa si experienta in mersul cu ei, si locul potrivit pentru schimbare.

Sus gheata devine f tare.Pentru prima data iau si eu pioletul de coada, si dubland pe capul lui ies sus. Imediat vine si Paul, de data asta el incantat.

Incercare de zambet. L-a solicitat mult urcusul.

Aici avem peisaj de care sa ne bucuram. Pioletul ii e din pacate putin cam scurt.

Iesirea in cornisa.

The edge

.. and beyond.

Ice&Rock.

Puzdrele, numele cu rezonante golanesti.

Saua larga. Vom cobora in dreapta.

Ne miscam f repede la vale. Urcatul incet ne-a dus la mult timp pierdut si suntem in urma orelor setate ca necesare, tb sa alergam putin pentru maxi.

Intram inapoi in valul de nori.

Aici mi se termina memoria aparatului. Ii dam la vale pana la cabana distrusa, unde vedem cateva cosmelii de stana muuuult mai primitoare decat beciul jegos in care trasesem noi pe intuneric. Luam apoi drumul mare la stanga, si nu poteca de pe firul vaii. Asta cred ca ne va costa putin, drumul ocoleste f mult.

Dupa inca cateva culmi urcate si coborate pe drum, ajungem la fanete in sfarsit. Peisajul e superb, grajduri si colibe acum parasite pe timpul iernii. Genu de loc unde e fain sa vii cu mancare, beutura, si (optional :)) ), o mandra, la lenevit in fan, vara.

lasand la o parte visele de caldura, iesim la drum cu vreo 30 min dupa maxi. Sansa urmatoare, o ocazie spre Iacobeni pentru tren, nu iese, asa ca ne trezim cu perspectiva unei nopti petrecute aiurea. Un preot modest ne invita in casa lui, in timp ce altul care ne-ar fi putut scoate in Iacobeni trece cu Tuaregul pe langa noi fara sa opreasca. Dar nu suntem inca dispusi sa renuntam, aflam ca daca luam un tren din partea cealalta (Sacele) spre Transilvania, sunt sanse sa interceptam Tim-Iasi. Bagam, si ajungem cu bine, dupa o escala intr-un restaurant elegant ce contrasta cu … noi. Bere, ciorbe etc. Noaptea o sa o petrecem pe tren.

In tren era cald, am dormit boiereste. Dimineata la 7 in Iasi, la 8 baie, la 10 la munca ..

A fost fain, inca gust f mult aventurile astea „studentesti” si planificarea la punct si virgula nu o simt necesara decat pentru grupuri mari, si poate nici acolo. E ceva f provocator in a nu sti daca o scoti la capat din start.

Pe de alta parte, pe langa cateva greseli minore care nu ne-au afectat decat confortul, in tura asta ne-am si asumat unele riscuri cam marute. Senzatia, cel putin pe moment, e ca in ture de iarna mai tehnicutze, riscurile sunt mai mari decat la catarare, chiar si clasicele rar repetate si cu unele asigurari subrede. S-ar putea sa fie si din cauza experientei mai putine ..

Ca o concluzie, nu intentionez sa mai iau decizia risc perceput – risc real – risc asumat trecand usor peste prima tranzitie. Trebuie ceva experienta pentru a o face.

In rest, tura s-a atins scopul, si acum suntem pregatiti pentru urmare. In special ca sunt ceva planuri mai speciale.

PS: postul asta e generat, experimental asa, de pe albumul Picasa corespunzator, folosind un mic tool, PicPost facut de Ciprian si mine intr-o dupa-amaiaza, for fun.

februarie 22, 2009

Out of time ..

Filed under: 4A, 4B, catarare gheata, ceata, iarna, munte, poze, toamna, trekking, viscol — Etichete:, , , — Mihai Diac @ 9:31 pm

Din fericire, imi lipseste doar timpul pt a consemna iesirile :). Munca multa, care imi place (cel putin pe moment), dar si iesiri multe weekenduri, probabil 7-8 de la postul cu acel minunat traseu, lacrima. Rarau&Ceahlau, Ceahlau, catarare in Cheile Bicazului, Ceahlau din nou, cocotz pe gheata in Bicajel, si Calimani de iarna, pustii si salbatici. Cateva poze acolo unde am avut, in ordine invers cronologica:

2009.02.05 Calimani de iarna
2009.01.17 La gheata pe Bicajel
2008.12.22 Ceahlau iarna
2008.11 Ultimul cocotz 2008 Suhard
2008.11.01 Ceahlau din izvorul muntelui

octombrie 23, 2007

Rarau Giumalau – cocotz si trekking sezonul toamna-iarna :D

Filed under: 3A, catarare, clasice, iarna, munte, toamna, trekking, viscol — Etichete:, , , — Mihai Diac @ 7:54 pm

Weekendu asta a pornit cu o decizie: Campulung Moldovenesc sau Campulung Muscel. Primul era destinatia pentru o tura in Rarau, al doilea pt tura mare din Iezer.

Cum era u­na dintre ultimele ocazii de catarat si vremea riscanta nu justifica un drum pana la Campulung Muscel, a ramas o tura in 3 in Rarau, unde speram ca o sa compensam pt grupul mai mic in special prin catzarat.

Prima zi


In plan era traseul clasicul de pe Piatra Mare din Pietrele Doamnei. Din Iasi am plecat la 6am, si pe la 11 am ajuns in Pojorata de unde urca drumul cel mai accesibil cu masina (16km neasfaltati). Jos indicatorul de bord arata 7C, pana sus am ajuns la -1C. Deasemenea a inceput sa apara si zapada.

Drumul insa ok, in chiar si pt o masina cu garda la sol joasa ca a noastra.

Sus nu am pierdut ocazia de a ma poza cu prima zapada pe care o vedeam anul asta:

Ajungem la Cabana Pastorala unde voiam sa ne cazam (chiar langa e si refugiu salvamont, proaspat renovat, conditii excelente). De pe balconul camerei Lucian face prima poza cu Pietrele Doamnei:

Dupa mergem la Voicu la salvamont sa-l intrebam de traseul clasic de pe Piatra Mare. E binevoitor si optimist si ne explica cum e cu retragerea si regruparile inca o data.

De aici ne intoarcem la Hotel Rarau, si continuam pe CA pana la baza peretelui, la intrarea in traseu:

Aici pregatim echipamentul:

Incalziti de urcusul pana la perete ni se pare o idee buna sa mai dam jos din haine, ceea ce vom regreta ceva mai tarziu. Hotaram sa urcam in espadrile si cu mainile goale, desi peisajul e de iarna la baza traseului.

Eu urc cap, si pana in prima regrupare imi ingheatza si mainile si picioarele. Peretele nu e chiar vertical pe prima lungime si  totusi urcusul e fara probleme. Regruparea buna e undeva in stanga si ceva mai jos fata de R-ul mare rosu facut chiar in marginea diaclazei, pe un pragulet. De aici il filez pe Florin care ajunge si el congelat. Jos, Lucian asteapta randul lui.

In vale e inca toamna, la noi pe perete e iarna de-a binelea 🙂 :

Avem timp totusi de cate o sedinta foto imprivizata, cu aparatul incalzit in mainile deja inghetate (ca nu mai mergea). Intre timp, faceam semi-genoflexiuni sa ne incalzim si picioarele.

Mai departe s-a facut din ce in ce mai frig, ceatza si vant. Am ajuns pana in gatul pietrei mari, unde era portiunea cea mai dificila si am regrupat in creasta, unde era lasata legata si o cordelina pentru rapel. Am hotarat ca suntem mult prea inghetati ca sa trecem in deplina siguranta portiunea urmatoare, si nu stiam exact nici ce urmeaza asa ca decat sa trebuiasca sa abandonam echipament am hotarat sa ne intoarcem.

Analizand apoi am ajuns al concluzia ca se putea face rapel direct pana in regruparea anterioara, dar de sus nu am riscat si am descatarat, Florin echipand pentru mine si eu strangand buclele. Din prima regrupare ne-am lasat reciproc pana jos la Lucian, folosind inelul din spit.

Soarele sta sa apuna inspre Giumalau, tinta programata pentru duminica.

Pt ca era tarziu si nu aveam timp sa ajungem la falezele de escalada si sa mai si facem ceva, am hotarat cu Lucian sa faca si el prima lungime din clasic.

De jos am mai pozat in jur, in special ca se lasa seara, se ridicau negurile si era tare frumos (in special incaltat cu bocancii caldurosi). Diaclaza:

Soarele prin nori:

Apoi Lucian a  ajuns aproape de regrupare si m-am echipat si eu sa-l urmez pt ca sa nu trebuiasca sa descatere si sa puteam facem coborarea lasandu-ne asigurati.

Avand in vedere frigul din ascensiunea anterioara, acu am urcat in bocanci si cu manusi :D. Foarte inspirat, am ramas surprins de cat de bine se pot apuca prizele si cu manusile si ce aderenta au si bocancii. Eu si Lucian in regrupare:

De jos Florin profita de ultimele raze ale soarelui si mai trage cateva cadre cu o „cromatica” deosebita :). Hotel Rarau:

Brazi la apus:

Giumalaul:

Intre timp eu il lasam pe Luci jos, apoi el pe mine:

Dupa ce strangem tot echipamentul pornim  prin intuneric spre hotel pe bajbaite (toti trei lasasem frontala in camera) si apoi la pastorala, unde ne bucuram tare sa gasim camera incalzita, si ne comparam care are palmele mai traumatizate :)).

Fierbem un vin cu scortisoara si zahar, niste paste, mai stam la vorba cu Mao, apoi mergem la somn. Florin pica asa de rau ca degeaba incerc cu Lucian sa-i facem diverse farse, nu se sesizeaza.

A doua zi


Ne trezim pe la 9, afara e mohorat si ninge. De pe balcon nici nu se mai vad Pietrele Doamnei:

Coboram la bucatarie, pregatim niste musli cu lapte si facem sandwitch-uri pt drum. Ne socotim cu Mao (150mii de persoana), apoi ne echipam pt zapada si ducem bagajele la masina. Cu masina mergem spre Pojorata pe drumul pe care am venit pana unde traseul (DR) o ia prin padure; zapada e destul de mare, in special pt cauciucuri de vara, dar sunt altii si mai indrazneti ca noi:

Traseul se desprinde de drum:

Inainte un fel de forestier acoperit de zapada imaculata, brazii deja incarcati:

La punctul de raspantie dintre traseul spre varf si cel pe cota o luam spre varf (DR) ca e mai scurt cu intentia de a ne intoarce pe dincolo (CR). Auzisem de asemenea ca traseul pe cota a suferit pe alocuri si ca exista riscul ratacirii drumului, nu am mai apucat insa sa verificam.­

Mai departe drumul urca puternic, si dam haine jos de pe noi, eu raman la tricou pe sub geaca. Apoi ajungem la jnepenii incarcati de zapada, ni se cam scutura in cap ca sunt aplecati peste carare dar e frumos si senzatia de iarna compenseaza chiar si in lipsa soarelui. Spre varf insa lucrurile nu par asa de dragutze si la putin timp incepem sa bajbaim dupa semne, dupa care renuntam complet la traseu si o luam „in sus” :D.

La gol alpin e absolut groaznic, viscol puternic si ceata. Din amintirile lui Lucian reusim sa ajungem la cruce, unde ne bucuram de priveliste .. pe o raza de 20m in jur :D. �­Hotaram sa mergem mai departe spre cabana Giumalau, singura sansa de caldura repede, si iesim de la adapostul crucii urmarind stalpii cu banda albastra. Ajungem si la cabana unde suntem poftiti in sala de mese si ni se aduc ceaiuri din partea casei :). Ne dezmortim, incalzim, si mancam cate ceva.

Trebuia sa coboram cu masina pe lumina asa ca nu mai intarziem mult si, dupa discutii cu cabanierul, hotaram sa ne intoarcem peste varf (initial nu am fi conceput asta). Ne luam ramas bun de la cabana si o pornim iar spre privelistea dezolanta, de asta data cu toate hainele pe noi si infofoliti la maxim.

Avem vant din fata si e foarte greu de urmarit semnele, zapada viscolita peste tot si cristale de gheata musca din orice petic de piele descoperit. Ajungem totusi sus, unde reusesc chiar ca incalzesc aparatul tinut in interiorul hainei suficient cat sa mai trag cateva poze.

Din varf pierdem semnul ca si la venit, si o luam aproximativ pe unde am venit (urmele erau deja sterse). Tot privind inapoi si incercand sa comparam cu ce stiam de la dus vedem pana la urma undeva departe in vale un stalp cu semn, motiv de bucurie mare :).

Inca o privire in directia varfului inainte de a ne afunda in marea de jnepeni.

Ajungem la stalp, si de aici traseul e cunoscut, desi avem zapada proaspata de scuturat in cap :).

Dupa o coborare prin padurea aproape incremenita ajungem iar la forestier si la o deschidere mare de copaci cazuti/taiati.

Inca putin si o dam la drum, dupa inca 5 minute la masina (o lasasem ceva mai sus nestiind exact unde intra traseul in padure)

Masina mai mai sa nu o gasim dupa cata zapada se puse­se pe ea in cele 6ore cat am fost noi in traseu.

Coboram cu grija pana in Pojorata, apoi sosea intinsa pana la Iasi.

Concluzii


A fost o tura reusita. Desi speram la mult mai mult catarat, si obiectivele nu au fost toate atinse.

Am invatat multe, principaulul lucru fiind: iarna nu-i ca vara, insa la munte toamna poate fi ca iarna :d.

Cataratul in conditii de temperaturi pe la/sub zero a fost iar o noutate, si modul in care se comporta organismul (maini/picioare inghetate, amorteala ce te cuprinde in regrupare etc). Traseul in sine e banal pe timp de vara, si a fost deci potrivit pentru a ne acomoda la niste conditii ceva mai extreme.

Plimbarea pana pe Giumalau iar ne-a adus surprize, prin conditiile de la golul alpin. Am avut ceva lacune la echipament de iarna, dar am iesit cu bine.

Pe langa concluzia principala, o alta a fost ca putem duce mult mai mult decat credeam. E un lucru foarte bun de invatat ­in situatii din astea fara risc real major (zona e „sigura”), care te pregateste psihic impotriva panicii pt posibile situatii realmente de nedorit.

A, si cum se vede si din RT-urile din Iezer, a venit iarna :), cu tot ce implica ea pt muntomani.­­

« Newer Posts

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.