Iaşi Outdoors

August 6, 2014

Mount Whitney

La aproape un an de la ultima postare revin fara prea multe introduceri cu o tura recenta de weekend, dar memorabila oarecum. In perioada de absenta n-am facut prea multe ture, cel mai mult s-ar remarca cateva competitii de ciclism spre finalul 2013 sau chiar februarie 2014 de care n-am spus aici, si iesiri la munte care se rezuma la cateva ture de toamna / iarna. Suspect de putina activitate intr-o perioada in care ar fi trebuit sa fiu mai liber sau poate mai organizat (primul an la doctorat). Mai mult mi-am pierdut obiceiul de a scrie pe blog, dar sa vedem ..

Despre tura pe Mount Whitney sau ‘muntele Whitney’ nu cred ca mai e nevoie sa zic ca are loc in afara tarii, si iar in California unde sunt acum pentru o perioada scurta pe timpul verii. Sacrificiu din punct de vedere sportiv al sezonului de competitii de ciclism si alergare montana din Romania de care eram mai interesat dupa anul trecut cand am participat prima data, si care este in plina dezvoltare. Insa asta e, sunt aici acum si ma ocup de iesiri in timpul weekendului si cat pot in saptamana. Am inchiriat si o cursiera destul de slaba tehnic, dar suficienta pentru iesiri de antrenament cum planuiesc sa fac, fara pretentii prea mari.


Dar sa revenim la tura. Planuiam sa fac Whitney cat am fost aici la full-time, timp de aproape un an jumtatate. Cred ca am avut asta trecut si la planuri pe viitor la profilul de pe carpati.org, insa atunci nu m-am organizat din timp sa aplic pentru permis si mai mult de atat aplicatiile trec printr-o loterie la care ai mai multe sanse sa fii refuzat decat sa primesti permis. Anul asta au fost in jur de 11 mii aplicatii pentru tot anul si doar 4 mii au fost satisfacute. Acum insa poate cu ajutorul anturajului sau a ce am mai aflat de la cei care au fost, am ales sa merg fara permis fara sa-mi pun prea mari probleme. Amenda nu era asa mare astfel incat s-a meritat oricum. Traseul nu e pazit si n-am intalnit sa fie verificat cineva pentru permis, desi mai toti aveau etichetele respective agatate de rucsac conform ‘regulamentului’.

Ce face ca muntele asta sa fie atat de cautat este faptul ca el are cea mai mare altitudine din SUA mai putin Alaska, sau ‘contiguous united states‘ desi el este in fine mai inalt si decat Mauna Kea din Hawaii. Desi sunt destul de multi munti peste 4000 m, dintre care pe cativa dintre ei am fost in trecut, Whitney atinge recordul cu 4421m. Poate si mai popular il face faptul ca este foarte accesibil, fiind la distanta de 16 km de ultima parcare care se afla la 2600m altitudine. Sau chiar mai putin, pe o ruta mai tehnica la care insa nu ne-am incumetat. Destul de accesibil si pentru ture de o singura zi – dupa cum se prezinta si pe wikipedia in jur de 12 si 18 ore.

Ce nu a fost asa usor pentru noi a fost sa ajungem acolo, drumul cu masina ne-a luat vreo 10 ore din San Francisco, plecand vineri pe la pranz de la munca si ajungand la hotel noaptea tarziu, in Lone Pine, localitatea cea mai aproape de intrarea in traseu. Dupa vreo 4 ore de somn am plecat cu masina iar dupa vreo 20 minute am ajuns la parcarea de unde incepe cararea. Eram 5 in total fiecare avand experienta oarecum si stiam ca vom merge relativ separat. Eu am facut echipa cu Adrian si la inceput cu Eugen, Laurentiu a mers de la inceput inainte cu obiectivul de a urca de doua ori. Am plecat pe la 5:20 si am mers foarte bine pana sus, ne-am separat de Eugen dupa cateva ore si pana sus nu am simtit prea puternic atitudinea. Am intrecut continuu o multime de oameni care erau foarte bine echipati, insa nu pareau sa aiba cine stie ce antrenament sau poate mergeau cat de sigur se putea. Traseul nu e deloc expus sau tehnic, rareori e cate un abrupt in partea dreapta sau stanga. Peisajul destul de urat si secetos mai ales pentru mine care m-am saturat de genul asta de zona, doar cateva lacuri mai frumos colorate imbunatateau cumva. Mi-a amintit mult de George Creek, si foarte normal acest lucru pentru ca este foarte aproape. Aici insa cararea foarte bine amenajata facea lucrurile infinit mai usoare, iar noi am profitat din plin de asta. Sus pe varf am oprit si am facut mai multe poze cu steagul inclusiv, si am inceput coborarea.

From Mount Whitney

undeva pe drum la dus


dimineata la 5 in hotel


unde incepe poteca


dupa rasarit, in zona in care era padure (destul de rara si restransa)


privind aproximativ spre varf


poteca ..


destul de cald (desi pe varf erau aproape 0 grade nu se simtea),
insa periculos cu soarele (crema era obligatorie)


Laurentiu cobora deja cand noi eram la vreo 20 minute de varf
suparat ca nu a facut diferenta mai mare


desi nu avem permis ne-am inregistrat victoria :p


refugiu pe varf
dupa cum se vede destul de aglomerat sus si tot felul de oameni

La intors dupa vreo jumatate de ora ne-am intalnit cu Eugen care avea sa ajunga pe varf si pana jos fara probleme dar mai incet. Dupa sunt doua sectiuni relativ foarte mici de urcat la intoarcere, pe care le-am luat din entuziasm poate prea rapid. Atunci am inceput sa simt o durere de cap mai mare (era ceva de la inceput dar nu cine stie ce), si apoi oboseala tot mai puternica. Dupa ceva timp a devenit aproape insuportabil, foarte clar efecte ale raului de altitudine, durere de cap, ameteala si oboseala, inclusiv o durere de masea ceva mai tarziu. Toate astea au contribuit atat de mult incat a fost necesar chiar sa fac o pauza mai mare de vreo 15 minute, si am ajuns ca la coborat sa facem tot aceelasi timp ca si la urcare, vreo 5 ore jumatate. In schimb am ajuns cu bine jos. Eu mi-am revenit foarte greu si doar dupa vreo 4 ore, doar atunci cand am luat doua pastile ibuprofen. Revenirea a fost insa brusca (dupa pastile), si am dormit foarte bine noaptea. A doua zi am fost bucuros dimineata pentru ca imi revenisem complet si pentru ca ploua, n-am mai vazut ploaie de cand sunt aici, de vreo luna. Intorsul a fost destul de urat alte 9 ore de stat inghesuiti in masina, cu singurul avantaj faptul ca am trecut iar prin Yosemite. Deja la doua zile dupa ce am revenit, nu mai simt decat febra musculara la gambe care incepe sa dispara si ea.


amandoi ametiti la intors


a doua intalnire cu Laurentiu care a urcat a doua oara pana pe la 4000m, oricum impresionant


in sfarsit aproape de parcare
ultimele ore au fost chiar grele pentru mine si m-am bucurat mult sa ajung


a doua zi in pasul Tioga, Yosemite

Inregistrarea mea pe strava.
Cam asta a fost cel mai interesant weekend de pana acum. Am mai fost pe la inceput la Lake Tahoe, unde am facut un hike scurt si ceva kilometrii pe cursiera. Sper sa mai am timp sa scriu in curand si de asta si alte care au ramas restante. Ca planuri de viitor pe aici a ramas in mod special Lyell din Yosemite, unul din motivele pentru care am revenit in California (varf pe care l-am incercat in 2010 si 2012 si n-am reusit niciodata sa ajung sus). Si in rest, cat mai multe ture relativ normale pe bicla…

Anunțuri

Iunie 11, 2012

Hawaii cu Mauna Kea

Fiind unul din cele mai departate obiective pe care le am pe lista a ceea ce vreau sa vad din California, am ales sa merg in Hawaii acum pentru ca era un weekend lung, si mai mult pentru ca nu am inca masina, care oricum nu mi-ar folosi pentru a merge in Hawaii :). Dupa cum presupuneam au fost multe lucruri de vazut, si multe au ramas nevizitate; totusi sper sa nu-mi vina iar idei de a merge asa departe.. Am adaugat 2 zile de concediu la cele 3 libere oricum, si am avut astfel 5 zile in total. Mai mult am plecat de vineri seara si am ajuns tot vineri seara in Hawaii, aici ajutandu-ma putin si diferenta +3 ore vara fata de California, iar la intors am ajuns joi dimineata in prima zi de lucru din urmatoarea saptamana. Deci pentru Hawaii am avut 5 zile complet acolo; chiar putin mai mult.
Am ales din cele 4-5 insule care sunt mai vizitate (+ altele mai pustii), doua; intre care singura modalitate de transport acum e tot cu avionul, desi distanta nu depaseste cu mult 100km. Prima: Oahu, cea mai populata insula, pe care se afla orasul Honolulu este destul de probabil oricum pe lista insulelor pe care mergi cand te duci in Hawaii, pentru ca foarte putine zboruri din afara merg direct pe alte insule. Oricum as fi vrut sa vad si asta, orasul, plaja cunoscuta, erau si cateva trasee de hiking, cascade aici .. dar n-am avut mult timp de ele. A doua insula era cu siguranta insula ‘Hawaii’ (practic asa se cheama), dar cunoscuta mai bine sub numele de ‘The Big Island’, fiind detasat cea mai mare ca suprafata si cea mai tanara dintre ele. Mai mult, are si vulcanul cu cea mai mare inaltime; Mauna Kea de 4205m. Cum vulcanul asta are baza pe fundul oceanului la -6000m, este cel mai masiv munte de pe pamant, daca cosideram si ce este sub apa. De fapt, este cel mai inalt, pentru ca Mauna Loa, un vulcan mare de pe aceeasi insula il depaseste putin ca volum iar ca inaltime este cu cateva zeci de metri mai jos. Aici obiectivul principal era Mauna Kea, care are in varf cel mai puternic complex de observatoare astronomice, din 11 tari, inclusiv cel mai puterinc observator. Sigur ca si pentru asta sunt multe motive, cel putin faptul ca e asa sus, cu vedere maxima, destul de izolat si departe de orice oras care ar putea face prea multa lumina. Mai interesant pentru noi e faptul ca pana acolo sus, chiar pe varf, este un drum. Plecand de la 0m si urcand intr-o distanta foarte mica (aproximativ 70km, din orasul Hilo); pana la cativa metri sub varf (cred ca la mai putin de 10 m sub 4205m), drumul asta face cam cea mai mare urcare continua de pe glob. Sigur ca sunt pasuri mai inalte in Asia cel putin, dar nu prea sunt accesibile de urcat de la 0m sau ar fi o distanta de multe sute de kilometrii. In fine fiind si urcare continua, fara coborat deloc, e foarte interesant de pedalat pe el. Tot din motivul asta am ales si plecarea din Hilo si nu Kona, oras putin mai mare pe partea cealalta a insulei, ca sa urcam din Hilo pe distanta ceva mai scurta, rezultand o panta medie mai mare. 68.6 km cu o medie de 6.1% au rezultat pe inregistrarea mea.
Pe langa asta, pe Big Island este si unul din cei mai activi vulcani din lume, Kilauea; care erupe continuu din 1983. Aici ar fi fost mult mai multe de vazut pana in 2008, cand activitatea vulcanica a crescut brusc, si multe trasee accesibile (drumuri si poteci), au fost inchise publicului.
Sa o luam putin pe zile..

From Hawaii

pregatiri


Vineri am plecat dupa cum spuneam de la munca direct, cu tot bagajul pregatit. Desi urma sa inchiriem bicle aveam destul de multe scule, haine, echipament, chiar si scaunul de la bicla mea cu care sunt obisnuit. Dupa ceva emotii la prins avionul, cum era de asteptat, am decloat si pentru 5 minute am zburat pe deasupra a altceva decat apa, restul pana pe insula fiind doar ocean si un sir nesfarsit de nori. Am aterizat totusi pe intuneric, si din prima am simtit caldura si umezeala, apoi ne-am grabit spre cazare. Ah mai mult, in prima seara am fost si la plimbare pe plaja noaptea si chiar in club, eu intorcandu-ma totusi cam devreme acasa :P.


Laurentiu cu mine, la plecare la in aeroportul San Francisco


Waikiki beach


Waikiki


Sambata am avut timp pana dupa-amiaza tarzior sa vizitam cat putem: Waikiki beach, centrul orasului, de unde am inchiriat niste bicle de oras, Aloha Tower si Diamond Head, care mi-a placut cel mai mult cred. Apoi am fugit rapid la avion, pentru ca trebuia sa ajung dincolo in timp util ca sa iau bicicletele pentru marea urcare din ziua urmatoare. Am ajuns la limita si am avut mari emotii cand am aflat ca nu am destui bani pe card ca sa pot lasa depozitul, rapid am facut un transfer de pe telefon, dar nici dupa asta nu a mers. Contul era limitat si dupa un telefon de urgenta la banca la care am avut noroc sa-mi raspunda inca cineva, ma simt usurat sa vad ca imi valideaza depozitul. Tot in fuga mi-am cumparat si cobluri, portbagaj, un cauciuc mai gros de 28c, discutand despre traseu cu cel care mi-a inchiriat biclele, si caruia ii multumesc ca a stat putin si peste program. Mai mult dupa, mi-am asezat toate bagajele si am plecat pe doua bicle, Laurentiu venind cu un avion putin mai tarziu, dar ajungand la cazare inaintea mea. Ma prinde si prima ploaie tropicala, totusi bucuros ca am rezolvat cu toate fie si asa la limita. Seara nu mai fac multe pregatiri ma culc cu planul ca dimineata sa asez toate in bagaj si sa incep sa pedalez nu foarte devreme, ci mai degraba dar odihnit. Incerc sa-mi schimb scaunul totusi cu al meu, dar legatura e ruginita si imi rup setul de imbusuri si renunt la idee, putin ingrijorat ca am ramas fara cateva scule pentru maine. Laurentiu avea sa trezeasca inainte de 5.


Aloha Tower


Diamond Head


Mauna Kea (cel mai aproape), si Loa in spate. Cei mai masivi munti de pe pamant.


la inchiriat biclele


Duminica. Ziua de maxim interes cel putin pentru mine. Ma trezesc la 5 cu Laurentiu, dar mai stau peste 2 ore sa-mi pregatesc totul. Nici nu e bine sa pierd prea mult timp, si la 7:20 cred ii dau drumu la pedalat. Unul din cele mai aiurea momente e la vreo 3 km de cazare, inca in oras si la 0m: se desface una din genti. Din fericire nu cad de la asta, desi a intrat in roata, e putin rupta dar pot sa o prind bine la loc. Nu prea ar fi incaput tot ce aveam in una singura, si nu as fi putut renunta la multe din ele.. noroc ca de aici nu m-a mai necajit deloc. Incep sa urc, tot mai mult, si parca nu scap odata de localitate. Case tot mai mici si mai rar, in final se termina dar incepe ploaia. Intru pe drumul mare ‘Saddle Road‘, pe care urma sa merg pana la peste 2000m intre cei doi vulcani mari Mauna Kea si Loa, e o sosea foarte lata avand in vedere altitudinea si fara serpentine. Ma cam enerveaza ploaia, dar nu mi-e frig, asa ca pedalez si tot pedalez inainte. Pana sus e mai linisteste si uscat, in dreapta apar urme de lava de mult intarita, ajung si in ultima intersectie la 2000m. Se vede interesant inainte soseaua intra in nori, desi nu se vede cum coboara si e lunga si dreapta.


ce-am luat cu mine pe urcarea de 4200m; fara puncte de alimentare si doar 1 de apa etc :
5 sandwichuri, 4 sticle apa, 5 batoane, 10 geluri, papuci de schimb,
camera foto + trepied de peste 2 kg, ceva scole bicla si stopuri / frontala


Dar de-abia acum incepe treaba serioasa, cu pante de peste 17%. Primele mai merg cum mai merg, apoi soarele e mai puternic si el si devine prea cald. Ajung sa opresc ca sa ma odihnesc, ceea ce n-am mai facut poate de ani de zile. Ajung cu greu si la Visitor Center, la 2850m, unde stiam ca am apa si oricum voi opri mai mult. Il vad pe Laurentiu aproape; de-abia a plecat de aici. Ma uit putin la ce e in prin interior, si afara: un obiectiv ciudat cu care vad pentru prima data punctele negre de pe soare, si http://en.wikipedia.org/wiki/Solar_flare. Ma incarc iar cu apa, mancarea e pe terminate si asta e cumva bine, incep iar sa pedalez dupa o pauza cam mare, de vreo ora si 10 minute. Dupa cum stiu urmeaza neasfaltat. E ok la inceput, apoi in curbe tot mai greu. Clar ca nu e eficient cu papucii speciali, dar am de schimb. Ma chinui cu aia sa pedalez dar tot nu pot face asta continu, de multe ori ma dezechilibrez si trebuie sa caut anumite locuri unde pietrele sunt stabile ca sa pot sa-mi regasesc echilibrul. Ajung in final sa renunt la idee. Merg mult mai incet decat as face-o pe langa bicla, si folosesc mult mai multa energie. E riscant sa nu ajung in varf, pentru ca timpul a tot trecut dar kilometrii nu.
Ajung in final la asfalt. Ma bucur, dar pentru putin timp. Devine si mai abrupt, e sus, sunt rupt de oboseala si nu pot sa raman mult timp pe bicla. Fac serpentine pe tot sensul, si pe contrasens, iar gps-ul tot imi arata 19%. Cand trec masini si nu pot intra pe contrasens, sunt obligat sa opresc. In scurt timp nici facand serpentine la maxim nu pot merge fara pauze. Mi se pare ca a trecut asa putin timp, si totusi e seara tarziu. Ma gandesc si la Laurentiu care e undeva mai sus dar nu-l vad, parca ma asteptam sa-l ajung. Din spate vin doar masini cu turisti, care urca sus majoritatea ca sa prinda apusul. Multi mai opresc ca sa ma intrebe cum ma simt, mai ales padurarii. Unul din ei imi spune ca l-a dus pe Laurentiu in masina pana pe varf, dar a ajuns oricum foarte aproape si el pe bicla. Nu stiu care e povestea lui inca si mie mi-e tot mai greu, parca imi pierd speranta ca o sa mai ajung sus sau ca o sa ma intorc onorabil inapoi. Vars o sticla de apa, prea mult timp oricum nu mai este si pare ca aveam destula. Apoi cu un jeep al padurarilor coboara Laurentiu, imi spune ca e frumos sus, ca a lasat bicla pe la 4000m undeva si s-a dus sus si si-a revenit, ca l-a fortat putin altitudinea si cred si eu; am impresia ca nici la 2000m n-a mai fost vreodata.
De-abia dupa intalnirea cu el cand aflu ca mai e doar vreo jumate de ora imi revin psihologic, si de-odata si ca ritm, sau scad pantele aici. Incep sa vad observatoarele foarte aproape, si pedalez bucuros pe langa ele. Chiar un moment in care ma simt exagerat de bine, si pedalez mult mai bine, iarasi zic, sau e posibil sa fie doar pantele reduse. Ajung sus si sunt multi oameni, fug cu ochii in toate directiile. Soarele a apus de cateva minute, am apucat sa vad asta si sa-i fac o poza cu aparatul mic. Acum rog pe cineva sa-mi faca poza cu cel mare. As urca pe movila care pare putin mai inalta decat ce e aici, dar nu-mi permit nici macar cele 5-10 mintue cat mi-ar lua asta. Se face frig, mi-e a dracu de frig. Asta am mai patit eu, dar ce ma fac cu 70 km de coborat pe frigul asta. Cu neasfaltatul pe care chiar daca franele ar merge perfect rotile de curisera sigur derapeaza. E cam grav. Dar sunt multi oameni si nu am nici o indoiala ca o sa ii rog oricum ar fi sa ma ia cu bicla posibil pana la Visitor Center. Primul truck, un cuplu de elvetieni, ma ajuta clar de la inceput. Doar ca ei mai stau putin aici, pentru ca vor sa fotografieze stele. Asta mi-ar placea si mie mai ales ca am aparatul mare, dar e asa frig.. am doar o bluza pe mine si colanti scurti. Ma invita in masina, yess.. Caut sa-i dau text lui Laurentiu sa se duca in jos, daca are cu ce, ca ar fi bine sa nu coboram pe bicle deloc daca avem posibilitatea (stiam ca el era la Visitor Center). Inainte sa apara stelele calumea vin padurari si ne zic ca dupa apus trebuie sa coboare toti. Nu-mi pare tare rau, tremur oricum necontrolat si dupa cateva minute de stat in masina la cald. Drumul pana jos e ca dintr-un film SF, mai mult psihologic dar si cum arata drumul, cum se vad masini cu lumini la distante enorme in vale, acum neasfaltatlu pare periculos pentru un truck 4×4. Le povestec elvetienilor tot felul de aventuri, dar nu sunt in stare sa leg bine cuvintele, cred ca m-au inteles si ei. Cred ca fara ei .. era grav, foarte grav. La visitor center reusesc sa gasesc cu Laurentiu pe niste localnici care ne pot duce pana la cazare. Minunat, mai jos e ploaie, multa ploaie, si nici nu e mult mai cald. Totusi sus erau 1.6 grade Celsius, aici sigur e deja mult mai mult. La Visitor Center e o activitate, un eveniment si multi oameni, mai multe observatoare mici scoase afara, prezentari ale anumitor constelatii sau fenomente. Mi-ar fi placut mult sa ma uit si eu, dar nu ma pot opri din tremurat in cladire, dapai pe terasa unde e lumea. In fine, mai asteptam putin si plecam la vale, dupa ce inghesium biclele intr-un jeep. Ceva emotii au fost si cu cazarea care nu o rezervasem dinainte, dar e loc in aceeasi camera, asa ca stam acolo bucurosi. Laurentiu se duce sa aduca de mancare, dar eu nu mai am energia necesara nici sa-l astept si ma culc asa.


@ Visitor Center ~2850m


Laurentiu urcand prin pietris


neasfaltatu’, pe alocuri era si mult mai rau; in total vreo 8 km din care prima jumate m-am chinuit sa o merg pe bicla


inapoi pe asfalt


ultimele serpentine


soarele apune cu cateva minute inainte sa ajung pe varf


Mauna Kea @4205m (soseaua e cu cativa metri mai jos totusi).
terminat dupa 11:43 timp total ore de urcare continua
In pantaloni scurti la 1.6 grade C.


Mauna Kea 4205m


Subaru Telescope, the twin Keck I and II telescopes
cel mai mare din lune


Cu siguranta ca urcarea asta n-o s-o pot depasi oricat as incerca, pentru ca pur si simplu este cea mai mare din lume. N-am facut-o deloc elegant, am carat multe cu mine si am mers super-prost. 11:43 ore, o medie pe ultimii 10 km de sub 4 km/h, jenant intr-un fel, dar avand in vedere contextul sper ca e cumva onorabil, oricum ce-mi place cel mai mult acum sa-mi amintesc e prin ce-am trecut acolo sus, aproape de final. Parca nu m-am asteptat sa fie greu, apoi greul a mers cumva natural, pana cand destul de brusc m-am panicat ca nu mai am timp, ca apoi sa-mi revin si totusi sa fie la limita. Adica daca padurarii coboara lumea dupa apus, si eu am stat cat vreo 15 minute dupa apus sus, la un timp total de aproape 12 ore o intarziere de putine minute m-ar fi facut sa n-am satisfactie ca am terminat toata urcarea. Daca stiam de riscul asta sigur as fi plecat si eu mai de dimineata.
Sigur as putea obtine o viteza medie mai buna (pe timp de pedalat e undeva la 9.2 km/h in total), dar nu fara masina de asistenta si ideal si MTB la schimb pe neasfaltat. Ar fi interesant, dar cine stie daca o sa pot ajunge odata acolo si in conditiile astea. Momentan ma multumesc cu ce a fost. Inregistrarea finala a tot ce-am pedalat ziua respectiva.


bidon gol inchis la 4200m, adus jos la 0m

Luni. Urma sa mai petrec inca doua zile complete in Hawaii si vroiam sa fiu cat de cat odihnit. M-am trezit tarzior si mi-am facut ceva de mancare, apoi Laurentiu a plecat, sa faca baie si sa fuga la aeroport direct. Am ramas cu ambele bicle pe care le-am aranjat putin, plus o tona de bagaje dar aveam si cobluri si rucsac mare. M-am dus dupa la magazin, unde am lasat bicla lui Laurentiu si o parte din bagaj in rucsacul mare (in special echipament ciclism), continuand toata aventura pe cobluri si un rucsac mai mic pentru camera foto si cateva acte, haine. Simteam ca de acum o sa fiu mai liber si relaxat. Am mancat iar in oras undeva, si am inceput incet sa merg spre localitatea Volcano, pana la care aveam de urcat vreo 1200 km, dar pe pante lejere. Pe drum am intalnit si o gradina zoo, alte cateva locuri interesante, vremea oarecum buna. Numai cand am ajuns in Volcano care parea super-pustiu si risipit, a inceput sa-mi fie frig. Nu era nimeni la centru de informare, m-am dus la un magazin si mi-am luat iar de mancare, dupa ce am mai pierdut vremea prin oras si apoi am intrat in Volcanoes National Park, intrarea era foarte aproape. Iar sunt surprins de Visitor Center-ul de aici, chestii interesante de care nu am mult timp, vreau sa merg langa crater. Inainte de asta vad primele zone cu gauri din care ies aburi, ma opresc putin, apoi continui pana la un muzeu de unde se vede craterul principal, Kilauea; unul din cei mai activi vulcani din lume. E umezeala si craterul e incadrat de un curcubeu, fiind soarele aproape de apus; ceea ce am vazut si in alte poze deci probabil se intampla frecvent.
Este un camping aproape iar din ce inteleg cel mai bine se vede craterul noaptea, asa ca ma duc sa-mi pun cortul acolo si sa revin pe intuneric. Campingul e foarte ok, si aproape si organizat, nu treubie rezervare sau nimic care sa ma deranjeze. Pana termin cu asta se facuse deja intuneric si ma intorc pe jos, urcand incet la deal. Se vede tot mai bine o lumina asemanatoare cu cea a localitatilor, doar mai focusata putin, care creste pe masura ce ma apropii. E lumina de la crater. Daca ziua am vazut doar fumul si nimic colorat special, acum tot fumul ala si peretii craterului sunt luminati. Mult mai mult de atat nu am putut sa vad si nici sa aud din pacate, dar cel putin cateva poze cu expunere lunga arata clar ca peisajul era fascinant. Erau si multi oameni pe terasa muzeului, unde am stat poate mai bine de o ora. Pana in 2008 se putea cobori in craterul mare, care are craterul mai mic si activ in interior, si puteai sta pe o platforma si sa te uiti in el de la o distanta de zeci de ori mai mica decat acum, probabil ca vedeai lava clar si era mult mai interesant. In 2008 a mai erupt vulcanul putin si toata platforma respectiva a cazut in vulcan :(. Regulile sunt destul de stricte, si te trezesti cu elicopterul dupa tine daca vrei sa le incalci. Ma intorc bucuros la cort si ma culc.


ananas


bananier


coconut


la zoo


urcand spre Volcano (localitate langa vulcan activ); pe la 1000m ploua pt cateva minute dupa multe ore de soare, soseaua abureste instant


abur de la vulcan


Kīlauea crater pe zi


130s expunere


Marti. Iarasi nu am planuri prea clare. Cobor prin parcul national, drumul „Chain of craters”, sunt mai multe obiective, evident o gramada de cratere vechi inactive, multe ‘lava flow’, marcate fiecare cu anul si luna in care lava a trecut pe acolo. Sunt majoritatea in ultimii 30-40 ani, ceea ce arata cat de dinamic este inca terenul. Un anume fel de plante cresc deja in zonele respective. Mai trec si pe la ‘lava tubes‘, un fel de pestera doar ca nu a fost parcursa de apa ci de lava, bineinteles asta in trecut. Mai e interesanta padurea, prin care trece din cand in cand drumul, stilul padure tropicala. Ma apuc de un hike cam lung care ajunge aproape de cel mai activ crater (mult mai mic); Pu’u O’o; insa si aici poteca este interzisa nu de mult timp, asa ca renunt mult mai devreme, mai vad doar in zare directia si cateva zone cu emanatii de aburi sau poate ‘vog‘. Urc si eu pe un crater micut care emana ceva aburi, chiar pun mana in crapaturi pe unde iese si simt ca e cald, totusi nu e chiar asa spectaculos aici. Ma intorc, si ies cu oarecare remuscari din parc, imi iau cortul si tot de la cazare si incep sa cobor acum cei 1200m pana in apropiere de Hilo, unde ma prinde noaptea, si foamea. Imi schimb planurile aici, lungind traseul, si fac dreapta spre o zona in care chiar se vede lava, dar de la distanta foarte mare, si Pu’u O’o din un unghi oarecum opus. Intru pe drumuri foarte ciudate, nepopulate si neasfaltate dar construite foarte organizat perpendicular, sunt din cand in cand cateva case sau masini si continuu aud broaste, e chiar enervant. Mai picura din cand in cand, ajung la un drum mai mare pe care trebuie sa urc iar vreo 300m, e noapte si sunt cam satul de pedalat. Tarziu de tot, pe la 10-11 noaptea ajung la ocean. De aici vad iar lumina generata de lava, si apoi lava in sine dar de la o distanta mult prea mare incat nu pot distinge decat lumina ei. Spre deosebire de craterul Kilauea, Pu’u O’o este mult mai mic, dar lava care erupe din el nu formeaza un lac, ci curge la vale pana in ocean. Aici am impresia ca e singurul loc in care te poti apropia de lava si nu e interzis, dar e la peste 10 kilometri de mers pe jos fara poteca pe lava intarita care arata cumva ca un teren arat. N-am nici o sansa si asa sunt terminat, asa ca fac iar mai multe poze cu expunere majoritatea si pun cortul chiar pe lava intarita, nu fiindca as vrea asta dar nu prea am alte optiuni.


visitor center super-documentat dupa obicei, in place
aici se povesteste despre cum a ajuns viata pe insulele Hawaii la mii de km departare de orice continent,
in diferitele stadii (inclusiv oamenii in 2 ture)


Kilauea ziua din alt unghi


lava tube


Mauna Kea de pe la 1000m


Puʻu ʻŌʻō : the longest-lived rift-zone eruption of the last two centuries


pedaland prin padure tropicala


The Big Island (sau insula Hawaii, cea mai mare insula din statul Hawaii)


Puʻu ʻŌʻō from seaside


Miercuri. Ma trezesc la rasarit, am un red bull pregatit special pentru asta. Ideea era sa ajung sa mai vad si Akaka Falls, cascade care sunt insa la nord de Hilo iar eu sunt acum mult in sud. Pana in Hilo gasesc un truck care sa ma ia cu tot cu bicla, timpul fiind la limita. De acolo incep sa pedalez curajos calculand timpul pe care il am pana la avion, trebuia sa mai las si bicla si sa-mi organizez bagajul acolo. Oarecum ma incadrez, dar nu prea-mi place ca sunt stresat, si dupa ce imi explodeaza cauciucul pe spate (desi e doar o pana pe care o repar repejor), hotarasc sa ma intorc. Am timp insa sa ma opresc la plaja si sa fac o baie, si asta fiind pe lista de obiective oricum. Nu e nisip aici ci pietre mari si am ceva probleme sa revin din ocean, mai ales ca valurile erau foarte mari. Fug apoi la magazin unde iar organizare complicata, vreau sa iau coblurile si pana la urma reusesc sa iau si portbagajul cu mine; din pacate insa nu se potriveste nici pe cursiera nici pe MTB-ul de acsasa. Imi trebuie inca o bicla acum :p.


ajuns la 11 pm n-am avut timp sa caut un loc mai bun de campat


E destul de complicat sa schimb avioanele iar bagajul mare trebuie sa-l iau si sa-i fac check in si in Honolulu, unde as avea normal vreo 7-8 ore de petrecut. Acolo ma duc prin niste magazine si mai mult la plaja. E diferit aici cu nisip si deloc valuri, baie putin, plaja, poze si ma relaxez. Traficul surprinzator la intors ma obliga sa iau un taxi. Ajung totusi lejer la avion, dorm dus pe drumul de intors, fie si cu escala in Los Angeles pe la 5 dimineata. Acum pierd cele 3 ore, si ajung pe la 8-9 dimineata in aeroportul San Francisco, si pe la 11-12 ziua la lucru. Sunt obosit, imi ia ceva timp sa ma recuperez, apoi sa ma joc putin cu pozele care pentru prima data le-am facut in format raw si le-am putut edita putin, probabil ca v-ati dat seama. Apoi mi-a luat mult sa povestesc aici, si vad ca am scris unul din cele mai lungi posturi poate dintre toate.


Waikiki beach, Honolulu


Putin regret ca nu mi-am luat inca 2 zile libere si sa prind si weekendul urmator, crescand de la 5 la 9 zile vizita mea, as fi putut astfel sa merg pe mai multe insule (inclusiv Maui, care e urmatoare pe care as vrea s-o vizitez), dar am vazut destule si asa. Sper sa nu-mi mai fac planuri rapid sa merg iar in Hawaii, mai ales ca e printre cele mai departate si scumpe destinatii pe care le am in vedere cat sunt aici. Urmeaza si multe alte lucruri, foarte importante, de pe continent.

Doau filmulete mai lungi (facute cu go Pro si editate de Laurentiu)


prima zi


marea urcare, aici eu apar mai putin sau deloc

Iunie 1, 2011

Maroc partea II / III : Sahara

Tura in Maroc partile 1 Muntii Atlas, 2 drumul pana la si Sahara si 3, restul obiectivelor vizitate.


Ne-am despartit cu greu de muntii pe care ii urcasem, dar stiam ca nu e timp de pierdut si ca ne asteaptau in continuare obiective importante. Pana la urmatoarea destinatie aveam de asteptat insa destul de mult timp, si in prima zi trebuia mai ales sa ajungem inapoi in Marrakech si sa inchiriem masina. Am ajuns pe la pranz si am inceput sa cautam diferitele companii care inchiriaza, cautare care a durat mai bine de o ora. In final am acceptat oferta de la K.A.T, pentru 250 dirhami pe zi pe o perioada de 5 zile, un Ford Fiesta pe care l-am mai si asteptat dar am reusit sa plecam astfel incat sa mai avem cateva ore bune de lumina. Aveam bagaje mari iar masina nu e chiar asa incapatoare, desi eram doar patru.
Cum am iesit din oras am inceput sa ne simtim tot mai bine, si lantul muntos de care trebuia sa trecem iar, acum din masina, isi facea aparitia la orizont.

From Maroc 2011

Intalnim cred pentru prima data un vanzator de pietre suveniruri la care oprim si incepem negocierea. In franceza mai mult, dar si engleza, intelegem ca accepta si schimburi posibilitate care ne starneste tot felul de idei, de la pantalonii de munte ai lui Alex pe care chiar i-am dat pana la camera foto si bonus .. un pix, ma rog am luat cateva pietre interesante de la el si apoi de mai sus din munti, de la tarabe imense cu tot felul de suveniruri, fosile etc. Sunt atat de multe ca pare principala sursa de venit a oamenilor din zona ..


printre altele, „berber-ul” ne cere si whiskey.. (?)

Ne grabim sa avansam totusi in traseu si se lasa seara, asa ca incepem sa urmarim locuri bune de campat. Cu cativa kilometrii inaintea celui mai inalt pas din traseu, Col du Tichka 2260m, gasim un drum auxiliar care ne duce intr-un loc chiar foarte bun. Avem iarba, rau si ceva lemne de foc care s-au dovedit necesare in momentul in care s-a stricat de tot primusul nostru minunat. Speram totusi sa-l putem da la schimb pe niste pietre frumoase.. Ne simtim bine toata seara, ne spalam si relaxam putin, mancam bine si dormim toti in cort in afara de Lucian care doarme sub cerul liber pentru prima data.


lemne de foc


Dimineata soarele se lasa asteptat cam mult, si toate hainele puse la uscat sunt iarasi si mai ude, suntem obligati la se strangem asa si sa plecam. Urmeaza imediat urcarea spre pas si peisajul e grandios. Sus sunt iar o multime de magazine de suveniruri fiecare cu multe, foarte multe obiecte, noi ramanem mult la un vanzator si cumparam o gramada, dar negociand atent fiecare. In continuare apar tot mai multe localitati, desi zona montana continua, luam un localnic cu autostopul, apoi facem alta pauza de masa, alti vanzatori apar langa noi ca din senin in desert, apoi in final, depasim zona de munte..


Alex si vanzatorul

Primul si singurul obiectiv care urmeaza pe o distanta mare de sute de kilometrii pana la dunele de nisip, destinatia finala, este localitatea Aït Benhaddou, unde datorita aspectului specific au fost filmate multe filme cunoscute (Gladiatorul, Mumia etc, lista o puteti vedea la link), si este si monument UNESCO. Si noua ne-a placut sa o vizitam, dar ne-a obosit caldura si faptul ca am refuzat ghidul autohton si am mers destul de mult ratacind prin soare. La plecare ne certam prima data cu un anonim care ne cere taxa de parcare degeaba, situatie cu care ne vom mai intalni..

Urmeaza Ouarzazate, localitate unde alimentam, si apoi zona intinsa de desert spectaculoasa ca si relief, localitati din 50 in 50 km aproximativ si ele cu specific aparte, prindem si un apus superb intr-o intindere vasta de .. pamant arid. Apoi ajungem in localitatea Rissani, aproape pe intuneric.


trec si eu la volan ;;)

Rissani este ultima localitate mai mare inainte de Merzouga, care e satul cel mai apropiat de dune. Se schimba aspectul localitatii, este un targ si multa lume, e politie si totul pare mult mai civilizat pana acum, parca ar fi venit din alte parti oamenii aici, desi dincolo e fundatura si imediat granita cu Algeria. Suntem dezorientati si cobor din masina ca sa intreb directia spre Merzouga, cunosc astfel un baiat care vrea sa-l ducem pana acolo, numai bine. Este foarte comunicativ, are 16 ani si lucreaza la un hotel din desert, zice ca ii place asta, spune ca e „max relax” si ca in orasele mari e urat pentru ca e prea multa lume si galagie. Eu sunt de acord cu el, in ceea ce priveste orasele mari iar in ceea ce priveste desertul aveam sa ma lamuresc imediat. Il intrebam daca are prietena, el incearca sa ne explice ceva din care nu intelegem decat Fatimah, care din cate inteleg e un simbol pentru ei. In mijlocul pustietatii baiatul zice ca trebuie sa facem stanga, si coboram de pe sosea in macadam direct, se vad ceva urme de masini dar totul e un pamant arid intins cu denivelari mici, avem de mers vreo 4-5 km asa si ajungem la hotel, ne zice el. In apropiere se vad ceva luminite de la cladire. Este izolata complet, la aproximativ 5 km de orice alta cladire sau localitate. Se vad in fundal dunele de nisip mai mari, nu e nici cald nici frig, cladirea este destul de mare, nu vedem prea bine si ne grabim inauntru. Cum intram ramanem masca. Este liniste, putina lume, ne asezam la o masa unde suntem serviti cu ceai de un baiat imbracat traditional, totul e luminat doar de lumanari si felinare, decoratii de vis. Nu ne vine sa credem.
Apare si cel care tine hotelul, un baiat tot tanar care vorbeste foarte frumos, nu despre ce vrem sa luam noi de la el sau ce trebuie sa platim, ci despre tot traseul nostru prin Maroc initial, apoi despre inchiriatul camilelor (este un program mai special cu dormit in dune in corturile nomazilor), nu e prea ieftin si noi alegem sa stam la cort, si sa ne plimbam pe la rasarit prin dune fara camile. Dushul e 5 sau 10 dirhami la alegere zice el, iar Alex isi ia camera totusi si plateste 20 dirhami, adica sub 10 lei iar camera arata foarte bine. Cladirea are curte interioara foarte faina, iar mai tarziu baietii incep cantece la tobe. Nu sunt prea multi turisti, stam si noi putin la muzica apoi punem cortul in apropiere si ne plimbam putin prin dune. Este un vant cu totul special aici: cald si continuu, fara nici un fel de rafale, dar destul de puterinc, si ne e greu sa instalam cortul initial, dar il prindem bine cu toate ancorele si rezista. Rupt de oboseala nu pot sa adorm prea rapid, sunt prea entuziasmat de tot ce se intampla si mai ales de ceea ce urmeaza sa se intample dimineata ..


Ne trezim cu vreo ora inainte de rasarit. Alex apare si el rapid din hotel, mananc doar eu cu Luci ceva foarte rapid, luam cateva sticle de apa, crema de soare si palarii, dar mai ales aparatele foto pregatite. Vrem sa ajungem cat mai sus pana rasare soarele, iar apoi pe cea mai inalta duna pana la care nu pare a fi mai mult de jumatate de ora. Incet se lumineaza, apoi apare si soarele, totul e pustiu si lasam hotelul cu masina si cortul mult in spate. Pe alocuri ne afundam tare in nisip, este mai usor descult decat cu sandale. Nisipul isi schimba continuu culoarea in lumina tot mai puternica a soarelui. Cand rasare suntem aproape pe varf, si ajungem apoi si acolo. De sus se vad corturi undeva departe, printre dune, se mai vede un om si undeva si mai departe ca un gandac rapid un atv. Suntem toti impresionati de frumusetea peisajului si emotionati ca am reusit sa ajungem si aici, la dunele din Sahara. Facem tot ce ne trece pri cap, sarim prin nisip, poze, fugim etc. Dupa cum sigur va veti da seama, pozele sunt foarte diferite si din cauza aparatelor foto cu care au fost facute, foarte diferite si ele .. enjoy..


greu la deal


si s-a facut lumina


hotelul

Dupa ce stam mai mult timp sus ne hotaram sa trecem si pe la corturile care se vedeau in vale dar care presupuneau un ocolis de cel putin jumatate de ora. Apare si miscare in vale, pleaca caravane de camile, noi fugim prin nisip spre ele. Facem si noi poze cu cateva care le-am gasit odihnindu-se. Trecem si pe la zona principala a corturilor, de unde cativa copii pleca prin nisip cu ghiozdanele in spate la scoala .
Ne intoarcem apoi spre hotel, pe care suntem nevoiti sa-l ghicim ca directie pentru ca bateria de la GPS se termina.


cortul meu 😀

Ajunsi inapoi la hotel incepem grabiti sa ne organizam cu plecarea, aveam un drum foarte lung si multe de vazut in continuare in ziua respectiva. Baietii din hotel ne zic ca plecam prea devreme si asa e, dar nu avem ce face, si ne grabim cat putem. Luam iar doi baieti pana in Rissani inapoi, iar dupa ne continuam drumul spre obiectivele noastre, pe care le voi descrie in partea a treia.


interiorul ziua

Aveam asteptari foarte mari de la etapa cu desertul, citisem mai demult cat de frumos este in Sahara si eram deja pasionat de zone de genul asta dupa ce am vizitat Valea Moarta in America. Din pacate aici am fost pe fuga, insa s-au meritat toate orele de condus facute ca sa ajungem si macar pentru cateva ore sa stam aici. Sunt bucuros si ca am stat la cort in dune, experienta care sigur nu o s-o pot repeta prea des.


de la sosea (cu galben), am mers pana la cort cu masina
cort = hotel
apoi la picior prin zona de dune, inregistrat partial
zona de dune = Erg Chebbi


Erg Chebbi este dupa cum se vede mult, mult mai mic decat erg-urile care urmeaza,
majoritatea facand insa parte din Algeria..
partial, trasee parcurse pe erg : track1 si track2

Septembrie 6, 2009

Recapitulare ..

Putin anacronic, un post inceput cu mult inaintea iesirii din Crai povestita aici.

Timpul (in special ala „al tau”) trece repede, in special cand e vara si-l umplii cu lucruri care-ti plac si te prind. Multe iesiri sarite, aici o scurta sinteza ..

Prima iesire din primavara in chei la catarat, finalizata cu o jumatate de Diedrul Cuiburilor de Soimi si o ora zgribulit in perete sub grindina pana ne-am hotarat sa ne dam jos.

Poze Catalin

Apoi, o tura in Macin, unde, pe langa o frumoasa plimbare prin ploaie, am gustat o zi intreaga din catararea cu mobile, f faina. Poze Cata:


Poze Catalin

Iesire povestita si de Vlad aici.

Apoi iarasi cheile noastre, cu Cata, Vlad si Andrei, tura la care Cata si Andrei au bagat Pintenul lui (ca sa vezi) Catalin, iar eu si Vlad Traseul Independentei, traseu foarte foarte frumos, solicitant si variat (prima lungime cu un tavan intimidant dar usor, bavareze asigurate rarut, o lungime de artificial) pe care Vlad a mers cap integral. Iesirea povestita de el aici. Poze faine si haioase din acelasi traseu repetat weekendul asta de Catalin cu Andrei, la Cata pe picasa.

A urmat cea mai tare iesire pentru mine, din punct de vedere a cataratului cel putin, un first pentru mers cap si pentru dificultate. O sa pun intr-un post separat.

Din scurt si cu foarte mult timp pe drum a fost Buila-Vanturarita, munte invaluit in mister inca de pe vremea cand citeam Ciresarii. Este intr-adevar aparte prin asezare (cabana este intre stanci, intr-o vale inchisa unde drumul ajunge trecand printr-un tunel), dar la lumina zilei la fel de primitor si luxuriant ca si Cheile Turzii. Ne-am plimbat pe creasta, si ne-am jucat (eu cu Ioana cel putin) cu trasee usoare si fotografii inedite, in timp ce Vald si Cata au facut Phoenixul.

Poze

Ioana a scris aici despre iesire, iar Vlad, incluzand descrierea parcurgerii Pasarii Phoenix, aici. Poze completate cu cele din traseu, la Cata pe Picasa, dintre care asta mi-e tare simpatica:

Urmatoarea din ciclu a fost in Fagaras, unde am facut Vartopel-Arpaselul de la vest la est, dorind sa avem parte de cat mai mult catarat.


Poze Catalin

Despre cum sa faci Arpaselul in vreo 40 de ore au povestit Vlad si Ioana.

Anul asta se pare ca ne-am incumetat la multe iesiri de weekend la distante mari, absolut fiecare a meritat efortul, la condus resimtit in special de Vlad, pe care l-am mai dublat si eu. E bine sa nu te obisnuiesti comod, macar cat te mai tin ciolanele ..

Update: foarte fain, un turist care ne-a pozat intamplator din Caldarea Fundul Caprei a dat peste albumul lui Cata si a intrat in legatura cu el trimitandu-i pozele. Aici, eu si Vlad inaintea urechilor:

August 17, 2008

Cocot in Ardeal: Cheile Turzii si Craciunesti

Trasee: Sansil (3B/5+, apare ca 6LC dar se face din 4LC), Cipches/Csipkes (5A/7+, 5LC), Vigh Tibi (5B/8+, 8LC), Grota lui Hili (2B, 4LC) apoi in Cheile Craciunesti Sanatate (4B/7, 4LC)

Nu voi povesti inca tura din Piatra Craiului si Bucegi pe care o mentionam la sfarsitul ultimului post. Motivul e simplu, sunt inca sub puternica influena a iesirii din Apuseni.

Dupa ce m-am intors din Bucegi cu Adi Plopa (Cata si Irina au mai ramas la Costila, din pacate doar pentru o zi fiind goniti de vremea rea), doua saptamani a trebuit sa stau in iasi, in special pentru a rezolva cateva probleme legate de lucru. A trebuit sa renunt si la o iesire in Rila, Pirin si apoi Olymp si insulele grecesti, la invitatia lui Ovidiu. Am tinut insa legatura cu Catalin (el si Ioana fiind la mare si apoi in delta), avand un plan mai vechi impreuna: o tura de catarare in Cheile Turzii, zona necunoscuta mie.

Vineri pe 8 august am plecat cu prietenii la mare pt weekend, dupa programul de lucru. Am tras la acelasi camping ca si anul trecut (Zodiac din Saturn), extrem de aglomerat la 5 dimineata cand am ajuns noi. Pe plaja am vazut rasaritul, si incercat apa marii, foarte calda, cu o prima baie matinala. Intorsi la camping am reusit in sfarsit sa punem corturile si sa bagam masinile inauntru (taxa e de 20lei/om si 10lei/masina pt o singura noapte), pt ca apoi majoritatea sa o pornim direct la plaja, nevrand sa pierdem nici un moment. A fost frumos in Saturn, chiar daca e o statiune „de fitze”, eu unul nu am plecat de pe plaja decat cand ne-am dus sa mancam la pranz si ne-am bucurat si de valuri fainutze. Seara ne-am facut cam toate poftele, luandu-ne la intrecere in parcul de distractii la toate jocurile posibile.

A doua zi, dupa un mic dejun in Neptun la Mediteraneeo, prietenii s-au indreptat catre Mamaia, pt cateva ceasuri inainte sa porneasca inapoi spre Iasi, eu voiam musai sa vad Vama Veche in care nu ajunsesem anul trecut si aveam timp pana la trenul de 8 spre Cluj, asa ca am luato cu un microbuz spre Mangalia (circula din 5 in 5 minute). In Mangalia am lasat rucsacul mare la gara (5lei) si cu autocarul care pleaca din ora in ora spre Vama.

Vama nu am gasit-o asa de schimbata, am luat din clatitele celebre, apoi pana la zona de plaja rezervata la granita si inapoi pe malul mari pana la faleza spre 2 Mai. Tineri multi, apa superba, oameni relaxati, fete frumoase, nudisti si corturi. Mi-am intins si eu prosopul si m-am pus la uniformizat bronzul, in special ca dupa baia matinala din prima zi (fara slip) lumea comentase ca sunt prea alb in anumite zone :-„. F placut si frumos, m-am simtit f bine si am atipit de cateva ori. Spre dupa-amiaza s-au adunat nori de ploaie dinspre bulgari, cand a inceput sa toarne am strans si eu si am tras la Gulag pentru ceva de mancare inainte sa ma intorc. Preturile exagerat de mari (cam termina autenticitatea unei statiuni in care barurile sunt inca facute din stuf), pizza mica, dar foamea si pofta de bere si-au spus cuvantul si a fost ok. Inca ceva plimbare pe plaja la admirat peisajele, apoi luat ultimul autobuz care imi permitea sa prind trenul. La gara nu se mai dadeau nici bilete, eu luasem din halta Neptun, si atunci fara a mai avea de unde lua locuri. trenul aglomerat la extrem, cele 15 ore spre cluj nu au fost dintre cele mai placute, in special ca pana la Brasov am dormit pe culoarul suprapopulat de oameni ghemuiti pe jos.

Am ajuns insa cu bine, si vecinii de compartiment m-au convins ca e mai avantajos sa cobor in Campia Turzii. Cheile deja se vedeau la orizont, taind dramatic in culmea lunga. Am facut ceva aprovizionare, luat cate ceva si pt Ioana si Catalin (ei erau in chei de doua zile deja), servit o masa f buna si, dupa mare, f f ieftina, intr-un local dragut imediat langa gara, vizitat putin centrul. Apoi intors la gara pe unde trece autobuzul 20 spre Turda (2lei). Din Turda am prins o cursa care m-a lasat in Mihai Viteazul, la intersectia spre Cheia. Ultimii km i-am parcurs pe jos prin soarele torid. Si, dupa o introducere exagerat de lunga ;)), am ajuns in Cheile Turzii.

Cheile sunt impresionante. Nu au aceeasi „personalitate” dura a Cheilor Bicazului, unde versantii sunt mult mai apropiatisi semeti, dar sunt marete, cu pereti si colti frumosi si acoperiti de vegetatie. Am trecut pe la cabana de unde pleaca poteca ce traverseaza defileul si apoi la cabanuta de la intrarea in traseul propriu-zis, unde am achitat taxa de 3lei la un mosnegut simpatic. Si mai simpatic a fost ca atunci cand m-am intors sa plec dupa 2-3 vorbe schimbate mi-a vazut casca de alpinism prinsa de rucsac si m-a chemat sa-mi dea banii inapoi, ca el nu taxeaza cataratorii. Tare fain, bineinteles nu pt cei 3lei economisiti.

Poateca e serioasa, f batuta (destul de multa lume), si pana la capat traverseaza 4 poduri si mai multe palcuri de padure. Pe alocuri este lipita de perete si a fost zidit dedesupt pt a o sustine. Ochesc cateva linii pitonate si cu spituri.

Ies dupa nici 1/2h in partea din amonte, unde deodata peisajul devine molcom si linistit si nu mai intalnesc nici turisti; pe o stanca e scris cu vopsea „bar cafe 300m”. Sunt pe calea cea buna, trec pe langa o cireada de bivoli lenevosi si ajung la casuta lui nea Ovidiu (Baraianu), unde trag doar alpinisti si alti oameni de munte.


De departe ii vad pe Catalin si Ioana si ne facem din mana, locatia e intr-adevar de vis si cum ajung ne retragem la mese pt primile beri. Ioana se simte excelent cu cenunchiul operat, a reusit sa faca Grota lui Hili.


Dupa ce-mi montez si eu cortul privelistea spre chei ne imbie, si pornim pe poteca pt a vedea putin traseele. Catalin imi prezinta si peretii, intai Coltul Ascutit cu Peretele Ciorilor (in care se gasesc cateva trasee extrem de expuse si periculoase, cu doar 1 sau 2 ascensiuni) apoi Grota lui Hili si Peretele Porumbeilor, pt ca in final sa ajungem si la Peretele Urias, pornind semet direct din apa Hasdatei, unde se gaseste si cel mai dificil traseu abordat de noi.




Inca o bere la intoarcere (3lei ciuc), povesti cu alti cataratori (printre care si Adi Negrean) si apoi somn.

Zi 1

Ne trezim pe la 7:30, la 8 suntem mancati si echipati si ne luam ramas bun de la Ioana care ramane cu ceilalti cataratori pt trasee mai putin solicitante pt picior. La 10 minute la vale prin chei, o luam pe poteca la dreapta si ajungem imediat la intrarea in creasta Sansil (3B/5+, 4LC), primul traseu serios pitonat in Cheile Turzii. Cata porneste cap prima lungime, eu ma incalzesc si urmatoarele doua le fac eu, pt ca in creasta sa mearga catalin cap iarasi, pentru a economisi timp cu mutatul buclelor de pe un ham pe altul.



De la iesirea din creasta o luam imediat la stanga pe poteca , traversand un zurus (grohotis) spre Peretele Coltului Crapat, de unde se vede creasta Sansilului din lateral, cu traseele frumoase si interesante prin grota cu tunel deasemenea vizibile.


Gasim imediat intrarea in Csipkes (5A/7+, 5LC). Schita este aproximativa.



Prima lungime se duce usor in diagonala spre stanga, la pas trecand o burta fara prea multe prize (ne-am ajutat de o bucla, desi poate iesi si la liber destul de usor). Cata regrupeaza, si dupa ce urc si eu, porneste pe urmatoarea lungime, cu unu sau doua pasaje spalate. Ne luam inaltime, cheile se vad frumos, iar in partea opusa peretele urias in toata splendoarea lui.





La un moment dat Catalin scapa o bucla jos, o urmarim cu privirea incercand sa retinem locul unde s-a oprit. Pe tot parcursul ne intersectam cu o linie cu spituri noi, care urca direct (am inteles ca ar fi 9- sustinut). Urmatoarele lungimi merg cam in aceeasi idee, cu inca cateva pasaje spalate unde am tras de bucle. Ultima lungime nu o facem spre stanga, prin horn, ci la dreapta, apoi urmand putin creasta pana la inelul mare pt rapel. De sus o vedem pe Ioana in Scoala Turdeana, si ne chiuim reciproc ;)). Rapelul il facem dintr-o singura bucata, beneficiind de 2 semicorzi de 50m (altfel mai este un punct intermediar pt 2×25).



Urmam poteca evidenta pana la un zurus, admirand in continuare peretii si linia cheilor.

La zurus traversam spre stanga pe curba de nivel, si urcam pe o alta poteca pana sub peretele unde catarasem. Catalin cauta bucla pe partea dreapta, eu pe stanga, dar chiar la intrarea in traseu o gasim fix in poteca. Continuam in aceeasi directie si iesim spre capatul din amonte al cheilor. La corturi facem o supa, sandvitchuri si cate un carnat pregatit de gazde, si stam pana mai tarziu la beri.

Zi 2

Tot de dimineata o pornim prin chei, traversam apa dupa primul pod si intram in Vigh Tibi (5B/8+, 8LC). Din nou, schita e aproximativa.



Traseul incepe usor pe o fisura spre stanga, apoi un hornulet urmat de un traverseu expus dar cu prize bune. Am regrupat putin prea devreme, asa ca, pentru a nu avea pb in lungimile urmatoare, am uracat pana la regruparea reala. Se continua traversand spre dreapta, putin surplombat dar cu praguri bune la picioare si in general ok si la maini, apoi un hornulet si se iese in creasta de la baza peretelui porumbeilor, unde acesta se intalneste cu peretele urias. Urmatoarea lungime urmeaza crestuta si nu pune probleme, terminandu-se tot cu un hornulet.



Incepe sa se faca simtita caldura (peretele e batut de soare toata ziua, spre deosebire de Csipkes unde am catarat la umbra). Pe aici traseul se intersecteaza cu Madona Neagra (unul dintre cele mai redutabile trasee clasice din Cheile Turzii, alaturi de Calvari si Ave maria), si cu unca o linie de pitoane, Catalin se orienteaza spre stanga si o nimereste bine. Cataratul e in continuare frumos si nu f dificil, ies multe pasaje solicitante la liber. Regrupam chiar inaintea lungimii marcate ca artificial, A1.



Traverseul e foarte aerian, suntem la peste 150m deasupra Hasdatei. Scoatem scaritele, pitoanele sunt dese se se poate trece fara eforturi deosebite. Cand ajung in dreptul placutei, fotografiez omagiul lasat in memoria lui Vigh Tibor.



Peisajul e superb, copacii de jos din chei par formati din bulgari de frunze adunati. Caldura si-a spus insa cuvantul, si apa e pe terminate, desi am avut fiecare cate 2 litri. Urmatoarele doua lungimi sunt spre creasta, pornesc eu cap, ultima o incheie Catalin, desi obosit si deshidratat e deacord sa facem si Grota lui Hili, traseu asa de laudat incat nu voiam sa-l scap :). Facem doua rapeluri prin grota, arcada e extrem spectaculoasa, sus in grota se aud puzderie de porumbei grangurind.

Merg eu cap, pasul cel mai „dificil” e chiar la intrarea in traseu, primele doua lungimi le „legam” mergand concomitent si regrupez chiar inainte de traverseul spre stanga. Lungimea urmatoare caut pitoanele pe sub gainatul de porumbei (face parte din farmecul traseului :P), apoi traversez spre dreapta, ajungand chiar deasupra regruparii anterioare.


Ultima lungime pleaca Cata, si iesim sus deasupra grotei, pe buza formatiunii ca o coroana de imparat. Aici isi da seama ca a uitat adidasii jos, dar nu ne mai intoarcem dupa ei fiind f deshidratati (speram ca cineva i-a luat). In sus spre platou, apoi coborarea interminabila pe iarba lunecoasa si prin soarele torid.


Ioana, care ne astepta cu supa, se sperie cand il vede pe Catalin asa de tras la fata, cele 12 lungimi isi spun cuvantul si asupra mea din plin. Chiar si dupa supa, cateva sanwitchuri si vreo 3 beri, amandoi avem inca abdomenele „convexe” cum observa Ioana, si muschii sunt inca tensionati. Mai spre seara insa comandam cate un pastrav (12lei), pe care il mancam cu multa pofta direct cu degetele inainte ca d-na Eva sa apuca sa ne aduca tacamuri, continuam mai departe cu beri si ne refacem complet dupa o zi superba si plina. Nea Ovidiu ne pune muzica (Deep Purpule & other classics), si se continua cu discutii impreuna cu un grupa de parapantisti pe care ii si vazusem din traseu. Din ce mai povestea nea Ovidiu, alpinist si parapantis si el, am retinut „pula [cu accent ascutit pe u si a ;))], astia-s uniti mai [alpinistii, aratand spre noi], daca un cui misca se anunta unul pe altul imediat .. parapantistii fac bani vanzand unul altuia site de luat la vale”. F savuros omul, cu mustata si barba alba si limbajul viu.

A doua zi dimineata Cata si Ioana pleaca spre Iasi pentru a se pregati de Dolomiti, eu hotarasc sa mai raman o zi in Chei, in special ca apoi puteam merge la Craciunesti sa catar cu Adi Catana. Dimineata ne luam la revedere, Catalin si Ioana imi sunt f dragi dupa o vara in care am avut parte de multe lucruri frumoase cu ei si cu alti oameni de calitate.

Zi 3

Imi stabilesc ca traseu intai ocolul cheilor pe sus (6km), apoi ceva mai departe spre Tureni pentru a vizita cheile de aoclo. Pornesc pe versantul stang (drept pt mine, cum am pornit din amonte), urc pana pe platou si admir fiecare perete: peretele aerian, coltul ascutit, peretele ciorilor, grota lui hili, peretele porumbeilor, peretele urias. Mananc multe coarne coapte, apoi cobor spre capatul din aval al cheilor. La cabana imi reumplu sticla cu apa, este tot f cald si drumul lung fara izvor. urc pe versantul drept, de unde vad ceilalti pereti: peretele vulturilor, peretele ascutit, peretele coltului cu crapatura, peretele suurime. De pe platou pleaca traseul spre Tureni (6km), merge pe culmea domoala si intind pasul. Apropiindu-ma, dau de un drum mare, pe care o iau la dreapta. Imediat spre stanga e cariera de calcar, sunt curios si trec bariera pana in marginea exploatarii.

Peisajul antropic este impresionant, cariera se intinde pe trei nivele de cam 100m inaltime fiecare, si multi km pe orizontala. Pe fiecare nivel camioane uriase cara calcar alb sau pamant, drumuri coboara in spirale, iar la ultimul nivel de jos este vizibil calcarul alb, taiat perfect neted, si inundat cu apa. Apa e azurie si-mi aminteste de mediterana.

Ma intorc peste bariara si o iau pe primul drum la stanga, trec chiar pe la liniile de concasare, iar la iesirea pe partea cealalta sunt avertizat ca am fost printr-o zona interzisa (trebuia continuat pe un drum la vale si nu luat la stanga). Aflu ca cheile sunt in apropiere, continui pe sosea spre tureni si apoi la stanga pe fostul drum, folosit inainte de demararea lucrarilor la autostrada (va trece chiar pe acolo). Merg pe marginea padurii,padurea se termina si face loc versantilor abrupti ai cheilor. Nu vad nici o carare, si ma hot sa incerc sa cobor un valcel. Iarba e mare, scaieti de tot felul, f abrupt si pe alocuri cu bolovani instabili. Ma misc f incet si in liniste, si la un moment dat vad un animal maro-cenusiu disparand in iarba. Banuiesc ca e o caprioara, astept sa iasa de partea cealata, unde apare, la 10-15m de mine. Nu este o caprioara si pb un sacal, aspectul e de vulpe dar culoarea nu corespunde. Imediat dispare in tufisurile de mai jos, pe unde ar trebui sa-mi urmez si eu drumul care care se arata f dese si tepoase. Mai continui pe curba de nivel traversand alte cateva valcele, jos apa cheilor este f imbietoare, dar versantul este f salbatic si nu gasesc nici o cale de a cobora.

Ies inapoi sus pe platou si urmez linia cheilor, ajung in Tureni sat unde iar imi umplu sticla cu apa, si de unde incerc o coborare pe firul apei, care se infunda insa la o pestera mica. Din nou sus, de data asta pe celalalt versant, trec pe langa 3 moristi uriase, iar cand ma apropii de capatul din aval al cheilor incep sa aud voci de jos. Cobor pe o poteca si ajung la apa, urc pe poteca prin chei si la un moment dat dau de un grupa de tineri care faceau baie. Intru in vorba cu ei si ma bag si eu in apa, e f mare (3-4m) si pe o distanta suficienta. Grupul pleaca, vor sa mearga sa0mi arate drumul cel mai bun dar vreau sa mai raman, racorit ies sus si ma intind la soare.

Oboseala din ultimele zile se simte, atipesc si ma trezesc doar cand soarele dispare dupa culme si ma lasa in umbra. ma imbrac, cobor pe firul apei (am inteles ca se putea merge mult pe chei dar nu mai aveam timp), trec de primele cladiri si o iau la dreapta prin padurice. Poteca ma duce exact unde iesisem de la cariera, la limita dintre padurile si versant, zambesc gandindu-ma ce ocol am facut dand turul cheilor. Lungesc pasul si in cateva ceasuri sunt inapoi la cort. Fac si in seara asta un dus, mananc un carnat, vb cu Adi pt a doua zi si apoi cu taximetristul care ii dusese pe Ioana si Cata sa ma ia si pe mine din Petrestii de Sus, a doua zi la 4:20 (singura varianta sa prind legaturile spre Deva). Imi iau ramas bun de la dl Ovidiu, care nu vrea sa ma lase sa bag somn asa de devreme (9) dar ii explic ca tb sa ma trezesc la 3 si vreau si a doua zi cocotz. Trag la cort si oboseala celei de-a doua zi toride isi spune cuvantul, pic imediat la somn.

Zi 4

Dimineata ma trezesc la 3, strang bagajul, si ajung la intalnirea cu taximetristul (0723561271, 1.4 lei ziua, 2lei noaptea, numai cu aparat) care ma duce pana in Turda. F amabil, imi dau seama ca in Turda si zona lumea e destul de saraca.

Iau prima cursa spre Campia Turzii, de unde am tren pana in Deva. La 10:30 ma intalnesc cu Adi pe peron, mergem spre oras, cumparam un harbuz si ne oprim la o banca cu masa. Adi are pregatit mancare f fain, ma infrupt cu nesimtire din toate si mananc si harbuz din plin, organismul site nevoia de alimentare f puternica. Ne intoarcem la gara unde incercamun autostop, cursa fiind abea la 12. Adi are pregatita si o pancarda cu „Baita”, suntem luati repede si ajungem in Cheile Craciunesti pana la 11:30. Adi imi arata putin zona, urcam apoi spre peretele semet care promite, cu atentie fiind zona cu multe vipere. Ne oprim pe partea dreapta a potecii la semnul spre izvor, unde e racoare iar apa f f rece. Terminam harbuzul, dar luam cojile cu noi la baza peretelui. Aici, multe trasee de escalada de la 6+ pana la 9, si clasice de la 3B in sus. Ne hotaram la Sanatate, un 4B cu 4LC. Inainte sa intre in traseu, Adi vrea sa faca o mansa de escalada sa se incalzeasca, dar se incurca putin si ii afecteaza psihicul, asa ca hotaram sa intru eu cap in Sanatate. Nu vrea sa-si ia apa sau rucsac, zicand ca harbuzul l-a hidratat destul si ca nu mai bea pana sus. Eu iau 2l la mine.

Prima lungime urca pe sparturi mari inierbate, mergintins pana cand coarda incepe sa frece f mult si devine extrem de greu de inaintat. In mod sigur am sarit o regrupare, improvizez una si il filez pe Adi. Continui pe a doua lungime, imediat vine regruparea dar hotarasc sa merg mai departe ca aveam si coarda si bucle. pe perete e scris cu albastru, putin sters, si o sageata in sus. Continui asa, trec o mica surplomba si dau pe o brana inierbata. Traseul pare cam tare mai sus, asa ca regrupez la doua pitoane si un tzanc si-l filez pe Adi, care inainte sa ajunga la surplomba ma anunta ca am luat-o pe alt traseu, Clepsidra, si ca Sanatate traversa la stanga. Nu am informatii despre Clepsidra, asa ca il sun pe Catalin care cauta ceva documentatie si imi spune ca e 5A, si ar tb sa mearga. Il filez pe Adi, care cum intra pe brana striga „sarpe” si se blocheaza putin. Ajuns la mine il vad ca tremura si-mi spune ca era o vipera, stau putin sa ma asigur ca e linistit si ca ma pate fila ok si o pornesc in lungimea urmatoare. Moment in care Adi imi spune ca lui nu ii e frica de moarte, si simt instantaneu cum mi se moaie genunchii si duce psihicul. Nu am mai catarat clasice impreuna, desi f bun la escalada Adi are mai putine clasice decat mine la activ, si chiar nu stiu la momentul respectiv cum sa iau replica lui acum dupa 100m de perete. Continui cu f f multa grija, facand artificial pe pasaje de 6 si in general miscandu-ma f f incet.

Cat ma chinuiam la un pas, apare pe culme in stanga peretelui dl Cornel, cel care a amenajat traseul si ne intreaba daca suntem ok ca vede ca mergem incet. Ii spunem cum am gresit putin traseul si il intrebam despre Clepsidra, zice ca are multi pasi de liber impus si ca ar fi mai bine sa revenim in Sanatate. Ma pun in zelb intr-un piton cu inel, destul de ruginit dar tapan, ma desfac si trec coarda prin inel, apoi Adi ma lasa in jos, in timp ce eu incerc sa dirijez coborarea cat mai spre stanga, fara a ma desprinde din perete si a solicita pitonul. Dl Cornel ne urmareste cu binoclul si ne dirijeaza tot timpul. Ajung pe o brana, si intr-o spartura gasesc un piton in care ma asigur, apoi traversez spre stanga pe linia traseului. Adi vine direct pe brana pe care regrupasem si se duce pana in regruparea urmatoare, eu raman in urma si ma scot din coarda pentru a o putea scoate din pitonul de sus, o filez la mine, apoi merg si eu in regrupare. Urmatoarea lungime incepe cu un pasaj de tavanel surplombat, Adi se teme ca eu sunt prea greu si ca as putea smulge spitul regruparii in caz de cadere, asa ca il las pe el cap.

Trece surplomba cu bine si continua pe diedrul, in afara razei mele vizuale. Se opreste des sa se odihneasca, este si f deshidratat, apa din care am insistat sa bea si el fiind terminata, dar ajunge sus cu bine si regrupeaza.

Cu gura uscata pornesc in ultima lungime, f motivat si cu incredere stiindu-ma filat de sus. Lungimea este absolut superba, la picioare se gasesc prize pentru surplomba pe care am abordat-o in bavareza, iar apoi in diedru se merge f f frumos la fisura mutand centrul de greutate cand pe o fata cand pe alta. ma pun o singura data in zelb sa ma odihnesc, si, in ciuda problemelor din traseu, ies sus cu zambetul pe buze. E deja 6 (intrasem la 1 in traseu), si microbuzul spre Deva a trecut. Coboram repede, de-a lungul buzei prin padurice, descataram un hornulet, apoi adi pleaca la baza traseului sa-si ia rucsacul, in tip ce eu cobor la izvor unde lasesem doua sticle de2l cu apa la soare. Ma dezbrac si torn sticlele cu apa in cap, eram plind de praf, pamant, iarba si zgarieturi, imediat ma usuc la soare si ma imbrac, apare si Adi si o pornim la vale.

La sosea masinile sunt rare si avem probleme in a opri e cineva. Incep sa ma ingrijorez pentru tren, cand un opel trage pe dreapta si ne suim. Conduce un tip cu aspect de bulibasa, iar din boxe rasuna muzica lautareasca f faina. O calca tare, la curbe rotile scartaie, dar sunt atat de relaxat dupa momentele mai tensionate din traseu incat nu ma intereseaza. Ajungem in deva cu 2h inainte de tren, urcam la cetate unde sunt si cateva trasee de cocotz, discutam putin deschis ce nu a mers bine in traseu, amandoi suntem deacord ca ultima lungime a fost extrem de frumoasa. Lihnit dupa 4 zile de efort extrem de intens pe caldura de pb si 45C, ii termin mancarea lui Adi ;)).

Ne luam ramas bun, ma sui in tren, unde am loc in compartiment cu 4 femei pe care cred ca le cam batuse soarele in cap, incat mi-ar fi fost teama sa adorm :D. Mai urca un domn, si se continua cu multa panarama, spre dimineata insa mai dormim cu totii.

Concluzii

* sunt f multumit de progresul meu din ultima vreme, aproape cu fiecare traseu nou urcat am trecut la urmatorul grad
* mult din progresul respectiv se datoreaza unei forme fizice excelente si antrenamentelor ceva mai intense din ultima vreme
* si mai mult se datoreaza faptului ca l-am avut pe Cata, alaturi de care merg cu f multa incredere. e important ca ne intelegem bine si inafara traseelor
* lectie mereu reamintita: hidratarea este extrem de importanta in zilele toride, in special atunci cand cateri si ai nevoie de toata puterea de concentrare, fara optiunea de a „trage la umbra”
* Cheile Turzii sunt mai putin „dracoase” ca si Cheile Bicazului („dracoase” e calitate la mine :D), dar sunt mai primitoare, mai frumoase, mai apropiate cumva de suflet. traseele insa sunt redutabile
* mi-a placut in Cheile Turenilor, ceva mai salbatice si cu mai putini turisti
* este extrem de importanta comunicare in traseu, cu Adi am avut ceva hibe, si, desi nu a facut nici o greseala, dimpotriva (eu am gresit pr-zis ca am sarit regrupari si apoi orientat gresit), de aceasta data nu m-am simtit f in siguranta si asta a contat pentru experienta per total
* impasul din Sanatate sunt sigur ca a fost o experienta buna de avut (dupa ce am iesit cu bine din ea), este important sa fii pregatit si pentru astfel de momente
* in general, se pare ca ma tine binisor psihicul, panica reala nu am avut si singurul moment mai dificil din Sanatate l-am depasit f repede
* cataratorii cam sunt oameni faini peste tot. in general omaenii sunt faini ;). ardelenii cu care am mai interactionat, desi mai cu treaba lor si mai putin preocupati de ce se intampla pe langa, sunt comunicativi si de ajutor atunci cand apelezi la ei.

Per total, a fost una dintre cele mai frumoase iesiri, si in mod clar o culme a ceea ce am catarat eu pana acum. Este loc de si mai mult progres, dar trebuie cladita si ceva experienta.

Mai multe poze aici.

PS: da, urmeaza descrierea iesirii in Crai si Bucegi 😉

Older Posts »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.