Iaşi Outdoors

August 6, 2014

Mount Whitney

La aproape un an de la ultima postare revin fara prea multe introduceri cu o tura recenta de weekend, dar memorabila oarecum. In perioada de absenta n-am facut prea multe ture, cel mai mult s-ar remarca cateva competitii de ciclism spre finalul 2013 sau chiar februarie 2014 de care n-am spus aici, si iesiri la munte care se rezuma la cateva ture de toamna / iarna. Suspect de putina activitate intr-o perioada in care ar fi trebuit sa fiu mai liber sau poate mai organizat (primul an la doctorat). Mai mult mi-am pierdut obiceiul de a scrie pe blog, dar sa vedem ..

Despre tura pe Mount Whitney sau ‘muntele Whitney’ nu cred ca mai e nevoie sa zic ca are loc in afara tarii, si iar in California unde sunt acum pentru o perioada scurta pe timpul verii. Sacrificiu din punct de vedere sportiv al sezonului de competitii de ciclism si alergare montana din Romania de care eram mai interesat dupa anul trecut cand am participat prima data, si care este in plina dezvoltare. Insa asta e, sunt aici acum si ma ocup de iesiri in timpul weekendului si cat pot in saptamana. Am inchiriat si o cursiera destul de slaba tehnic, dar suficienta pentru iesiri de antrenament cum planuiesc sa fac, fara pretentii prea mari.


Dar sa revenim la tura. Planuiam sa fac Whitney cat am fost aici la full-time, timp de aproape un an jumtatate. Cred ca am avut asta trecut si la planuri pe viitor la profilul de pe carpati.org, insa atunci nu m-am organizat din timp sa aplic pentru permis si mai mult de atat aplicatiile trec printr-o loterie la care ai mai multe sanse sa fii refuzat decat sa primesti permis. Anul asta au fost in jur de 11 mii aplicatii pentru tot anul si doar 4 mii au fost satisfacute. Acum insa poate cu ajutorul anturajului sau a ce am mai aflat de la cei care au fost, am ales sa merg fara permis fara sa-mi pun prea mari probleme. Amenda nu era asa mare astfel incat s-a meritat oricum. Traseul nu e pazit si n-am intalnit sa fie verificat cineva pentru permis, desi mai toti aveau etichetele respective agatate de rucsac conform ‘regulamentului’.

Ce face ca muntele asta sa fie atat de cautat este faptul ca el are cea mai mare altitudine din SUA mai putin Alaska, sau ‘contiguous united states‘ desi el este in fine mai inalt si decat Mauna Kea din Hawaii. Desi sunt destul de multi munti peste 4000 m, dintre care pe cativa dintre ei am fost in trecut, Whitney atinge recordul cu 4421m. Poate si mai popular il face faptul ca este foarte accesibil, fiind la distanta de 16 km de ultima parcare care se afla la 2600m altitudine. Sau chiar mai putin, pe o ruta mai tehnica la care insa nu ne-am incumetat. Destul de accesibil si pentru ture de o singura zi – dupa cum se prezinta si pe wikipedia in jur de 12 si 18 ore.

Ce nu a fost asa usor pentru noi a fost sa ajungem acolo, drumul cu masina ne-a luat vreo 10 ore din San Francisco, plecand vineri pe la pranz de la munca si ajungand la hotel noaptea tarziu, in Lone Pine, localitatea cea mai aproape de intrarea in traseu. Dupa vreo 4 ore de somn am plecat cu masina iar dupa vreo 20 minute am ajuns la parcarea de unde incepe cararea. Eram 5 in total fiecare avand experienta oarecum si stiam ca vom merge relativ separat. Eu am facut echipa cu Adrian si la inceput cu Eugen, Laurentiu a mers de la inceput inainte cu obiectivul de a urca de doua ori. Am plecat pe la 5:20 si am mers foarte bine pana sus, ne-am separat de Eugen dupa cateva ore si pana sus nu am simtit prea puternic atitudinea. Am intrecut continuu o multime de oameni care erau foarte bine echipati, insa nu pareau sa aiba cine stie ce antrenament sau poate mergeau cat de sigur se putea. Traseul nu e deloc expus sau tehnic, rareori e cate un abrupt in partea dreapta sau stanga. Peisajul destul de urat si secetos mai ales pentru mine care m-am saturat de genul asta de zona, doar cateva lacuri mai frumos colorate imbunatateau cumva. Mi-a amintit mult de George Creek, si foarte normal acest lucru pentru ca este foarte aproape. Aici insa cararea foarte bine amenajata facea lucrurile infinit mai usoare, iar noi am profitat din plin de asta. Sus pe varf am oprit si am facut mai multe poze cu steagul inclusiv, si am inceput coborarea.

From Mount Whitney

undeva pe drum la dus


dimineata la 5 in hotel


unde incepe poteca


dupa rasarit, in zona in care era padure (destul de rara si restransa)


privind aproximativ spre varf


poteca ..


destul de cald (desi pe varf erau aproape 0 grade nu se simtea),
insa periculos cu soarele (crema era obligatorie)


Laurentiu cobora deja cand noi eram la vreo 20 minute de varf
suparat ca nu a facut diferenta mai mare


desi nu avem permis ne-am inregistrat victoria :p


refugiu pe varf
dupa cum se vede destul de aglomerat sus si tot felul de oameni

La intors dupa vreo jumatate de ora ne-am intalnit cu Eugen care avea sa ajunga pe varf si pana jos fara probleme dar mai incet. Dupa sunt doua sectiuni relativ foarte mici de urcat la intoarcere, pe care le-am luat din entuziasm poate prea rapid. Atunci am inceput sa simt o durere de cap mai mare (era ceva de la inceput dar nu cine stie ce), si apoi oboseala tot mai puternica. Dupa ceva timp a devenit aproape insuportabil, foarte clar efecte ale raului de altitudine, durere de cap, ameteala si oboseala, inclusiv o durere de masea ceva mai tarziu. Toate astea au contribuit atat de mult incat a fost necesar chiar sa fac o pauza mai mare de vreo 15 minute, si am ajuns ca la coborat sa facem tot aceelasi timp ca si la urcare, vreo 5 ore jumatate. In schimb am ajuns cu bine jos. Eu mi-am revenit foarte greu si doar dupa vreo 4 ore, doar atunci cand am luat doua pastile ibuprofen. Revenirea a fost insa brusca (dupa pastile), si am dormit foarte bine noaptea. A doua zi am fost bucuros dimineata pentru ca imi revenisem complet si pentru ca ploua, n-am mai vazut ploaie de cand sunt aici, de vreo luna. Intorsul a fost destul de urat alte 9 ore de stat inghesuiti in masina, cu singurul avantaj faptul ca am trecut iar prin Yosemite. Deja la doua zile dupa ce am revenit, nu mai simt decat febra musculara la gambe care incepe sa dispara si ea.


amandoi ametiti la intors


a doua intalnire cu Laurentiu care a urcat a doua oara pana pe la 4000m, oricum impresionant


in sfarsit aproape de parcare
ultimele ore au fost chiar grele pentru mine si m-am bucurat mult sa ajung


a doua zi in pasul Tioga, Yosemite

Inregistrarea mea pe strava.
Cam asta a fost cel mai interesant weekend de pana acum. Am mai fost pe la inceput la Lake Tahoe, unde am facut un hike scurt si ceva kilometrii pe cursiera. Sper sa mai am timp sa scriu in curand si de asta si alte care au ramas restante. Ca planuri de viitor pe aici a ramas in mod special Lyell din Yosemite, unul din motivele pentru care am revenit in California (varf pe care l-am incercat in 2010 si 2012 si n-am reusit niciodata sa ajung sus). Si in rest, cat mai multe ture relativ normale pe bicla…

Anunțuri

Septembrie 15, 2013

Tura lejera in Hasmas

Una din putinele ture pe care le-am facut in ultima vreme a fost o tura simpla si scurta in muntii Hasmas. Mi-as fi dorit sa merg in muntii Ciucas, unul din putinele masive mai cunoscute de la noi din tara in care nu am fost niciodata (decat in trecere pe cursiera pe sosea); dar timpul si posibilitatile de transport limitate nu ne-au permis. Asa ca a ramas Hasmas, si nici aici nu am ajuns prea des astfel incat speram sa ajung pe ceva trasee noi.

Am fost trei: eu Codrin si Florin iar baietii si-au luat liber vineri ca sa putem face traseul putin mai lung; insa in final a ramas totusi tot traseul cel scurt pe care am mai fost. Am plecat dimineata cu autobuzul de la Iasi la Lacul Rosu, unde am luat masa cand am ajuns. Pe urma am plecat spre cabana Piatra Singuratica. Vremea a fost buna si stabila; si deja se simte inceputul de toamna pentru ca nu ne-a fost deloc prea cald. Am mers fara probleme si fara sa ne grabim; ne-am intalnit pe drum de mai multe ori cu caini (sunt vreo doua stani pe traseu); si la Poiana Alba ne-a surprins un nou (2009?) refugiu; foarte fain facut. Am ajuns totusi devreme la cabana si ne-am cazat in pod, dupa care am facut o supa si altele la primus. La apus ne-am urcat si noi pe Piatra Singuratica…


la Lacul Rosu


Refugiul din Poiana Alba – foarte frumos
(sunt doua paturi etajate inauntru din lemn)


ne-am intalnit si cu o capra neagra care statea intr-un loc ciudat
si doar mult dupa s-a mutat incet


spionand cu binoclu


munca la laptop in podul cabanei 😀


masivul Ceahlau la apus


A doua zi planul era sa mergem putin mai spre sud, sa ajungem in zona de grohotis (sau deasupra, pe unde ar fi fost un traseu); pentru ca arata interesant si ar fi fost ceva nou pentru mine. Dimineata insa am fost putin retinuti de Codrin, care avea ceva de terminat la laptop 😀 iar apoi de mine, pe care m-a luat somnul si nu m-am lasat pana nu am dormit putin. Pana seara n-am mai avut timp sa mergem in doua locuri si am ales sa mergem doar pe varful Hasmasul mare, si asta am si facut.
Dupa ce ne-am intors au aparut si cei din Bucuresti, un grup foarte mare de vreo 70 persoane; de la clubul Christian Adventure. S-a umplut cabana si am intrat putin in programul lor intai cu adunat de lemne si apoi cu o seara de cantece la foc.


Ceahlaul iar


Varful Hasmasul Mare – 1792m


Duminica, ultima zi am plecat primii pentru a ajunge la timp la autobuzul de Iasi direct, care pleca pe la ora doua din Lacul Rosu. Am ajuns chiar putin mai devreme insa nu de-ajuns incat sa avem timp de o masa la restaurant.

Strava :
traseul la dus din prima zi.
a doua zi pana pe varf

Iulie 21, 2013

Tura mixta – Radauti si Rodnei

A fost o tura planificata in urma renuntarii la o alta mult mai mare si complexa, iar in final iesirea asta urma sa fie o ‘plimbare’ cu mai multi oameni de weekend doar. Partea mixta era legata de biciclete, aici planul era ca eu sa plec de miercuri la Radauti unde era deja Adrian cu cursiera mea, eu sa-mi aduc si MTB-ul pe tren pana in Dornesti (la 5 km de Radauti); si primele 2 zile in Radauti sa fac atat cursiera si MTB, apoi vineri sa ma intalnesc cu Lucian si sa facem cresta muntilor Suhard cu bicicleta, apoi tura cu toti oamenii in Rodnei.

Am plecat cam obosit si n-am dormit prea bine, asa ca in prima zi la Radauti nu am facut decat ceva scurt cu Adrian, de incalzire : pana la Straja si inapoi, 70 km.

A doua zi aveam planuri mari, ambele pasuri : Ciumarna (Palma) si 3 Movile, pe ambele sensuri. Eu ma tin oarecum cu greu de Adrian pe prima urcare pe Palma, apoi pe coborat stand prea aproape in trena lui ating roata si cad. Nu ma lovesc foarte tare sau grav, insa senzatia si starea mea se schimba si il las pe Adrian sa se duca inainte. Eu ma opresc dupa ce cobor in partea cealalta in localitatea Ciumarna la un magazin, unde incepe o ploaie zdravana. Stau acolo cam 2 ore in frig. Plec inapoi inainte sa se intoarca Adrian care facuse in timpul asta si pasul 3 Movile pe ambele sensuri. Mi-e frig si pe urcare initial, iar pe la finalul ei (urcam foarte incet si cu pauze), ma ajunge Adrian. Ne intalnim sus si continuam coborarea impreuna. Foarte aproape de masina fac si pana. La omul sarac, nici boii nu trag. Strava


pe Palma, cand ma intrece Adrian


ploaia


sus in Palma la intors

Dupa-amiaza ma simt ametit si slabit, imi iau temperatura si vad ca am 38 grade. Adrian ma duce la spital unde aflu ca am faringita acuta asa ca trec pe antibiotice. Il sun pe Lucian si ii spun ca nu pot sa mai fac tura in Suhard a doua zi cu MTB. Imi pare rau pentru ca stric iar planuri si pentru ca nu facusem inca nimic cu MTB.

Vineri totusi merg impreuna cu Adrian cu masina (el a luat cursiera, eu MTB), pana in pasul Prislop. Acolo el coboara in vale si face pasul, iar eu ma duc la deal pe niste drumuri neasfaltate frumoase. Dupa vrea sa vada si el drumul pe care am fost (avea vedere asupra la tot pasul Prislop); asa ca mergem cu masina si o cam stricam / supraincalzim. Nu e foarte greu insa sa ne intoarcem desi trebuia sa tot oprim din cand in cand. Eu inca ma gandeam sa cobor pe MTB la vale si sa urc pana in pasul Rotunda pe bicla. Pasul Rotunda era punctul de intalnire cu ceilalti, vreo 12 oameni cu 3 masini. Mai bine ca am renuntat ca mi-a fost frig si in masina in final, aparent se simtea totusi boala si pastilele, desi in rest m-am simtit bine.

Ajungem in Rotunda destul de tarziu, insa nu ultimii. Lucian a pregatit deja focul si locul de campat, unii s-au cazat deja la pensiune, cabana Croitor; dar majoritatea la cort. Mult mai tarziu apare si Vultur cu masina lui, unde aveam si eu cortul si echipamentul de campat, pentru mine si altii. Campam si continuam seara la foc, pana pe la 2 noaptea.


pasul Mestecanis, admirat din priviri doar tura asta


deasupra Prislop


Prislopul


asteptand sa se raceasca masina


la tabara in pasul Rotunda


cocalarii cu masini

Sambata ne trezim cand trece o turma de oi pe langa, ne luam la discutii cu ciobanul. Plecam separat, dupa cum urma si sa ne deplasam : unii pe jos, eu cu MTB mare parte, altii cu masina chiar. Prima parte din creasta, cam 8 km din cei ~10 cati trebuiau parcursi pana la lacul Lala, erau accesibili cu masina. Eu cu MTB merg foarte rapid, rucsacul mare il las la masini. Merg inainte si inapoi, trec pe la cabana parcului din stanga crestei inainte de bariera. Ma intalnesc cu alte grupuri, ma intorc. Lucian si grupul lui deja trec de forestier, ceilalti vin cu masinile, lui Vultur i-e prea rau ca sa continue, dupa bautura de aseara. Masinile se intorc si noi, ultimii, continuam la picior. Eu imi iau bicla in spate, o imping, dar nu renunt sa o car, stiind ca nici nu mai e prea multa distanta. Ajungem la lac.


forestier de-a lungul crestei


pe aici se termina forestierul


valea unde e lacul Lala


pushbike


lacul Lala Mare

Duminica ne hotaram sa urcam cu totii pe varful Ineu, cu toate bagajele ca se ne intoarcem pe traseul de creasta, dunga rosie. Asa si facem. Vremea nu e foarte buna si sus e ceata, intram in nori. Lasam bagajele mai jos si eu bicla, dar cand vad ca pe ultima parte de urcare spre ineu s-ar putea cobori pe bicla ma intorc in fuga si o aduc si pe ea pana pe varf. Ne intalnim toti acolo si facem o poza de grup.
La vale, eu aleg alt traseu care mi se parea mai probabil sa-l pot face si pe bicla, insa ma razgandesc dupa putin timp, si bine fac. Am ramas singur si nu ma pot folosi deloc de avantajul bicicletei, sunt doar pietre si creste prea abrupte sau tehnice. Ma mai ratacesc odata pe varful Ineut, simt iar ca nu e bine si ma intorc; in final ajung cum trebuie pe dunga rosie. Cobor sub nivelul norilor si vad creasta si forestierul in departare acum. Insa mai fac o abatere, cobor in dreapta mult mai rapid unde intr-o galeata se vede un forestier mult mai putin circulat. E o distanta mica dar plina de jnepeni si braduti si merg foarte incet; dar e distractiv. Ajung la drum si fac o pauza, timp in care mananc si ma schimb cu papucii de MTB, apoi incep sa-i dau pe forestier. Dupa primele parti de urcare am vale sau drept si merg mult mai rapid, ajung in Rotunda si continuui pana la sosea jos in Carlibaba pe bicla, pasul e foarte fain de coborat drumul fiind foarte bun pentru un drum neasfaltat. Imi spal bicla ca sa o pot pune in masina si ma intorc si eu cu masina pana la Iasi si nu cu tren cum era planul initial.

O tura interesanta prin diversitatea ei: cursiera, MTB si hike.


mod eficient de a cara bicla unde e cel mai tehnic


varful Ineu


coborand de pe Ineu..


scurtatura

Iunie 19, 2013

Calimani 2x

De cand am venit am mai facut doua ture la munte pana in prezent, excluzand pe cea de ciclism pe Transalpina. Ambele au fost in Calimani dar au fost foarte diferite.


Prima ar fi o tura de iarna putin tarzie, cu plecarea pe 9 martie, la care au participat Lucian si Mihai, cel din urma venind cu ideea. O tura scurta de o singura zi din lipsa de timp, dar la care am vrut sa urcam oricum pana pe Pietrosu Calimani, cu ajutorul echipamentului mai mult. Baietii aveau schiuri iar eu niste rachete imprumutate si urma sa le folosesc pentru prima data. Fara probabil n-am fi putut parcurge toata distanta in conditiile date. Vremea a fost buna mai ales in prima parte a turei, pana pe varful Pietrosul si chiar pana la Negoiul Unguresc. Apoi cand am inceput sa coboram prin vale (unde am balaurit renuntand la poteca), am avut parte si de ceva viscol si frig. Am ajuns obositi tare dupa inca un drum lung pe forestier, la masina care ne astepta in vale. De oboseala nu am putut conduce (mai exact baietii, nu eu), pana acasa in aceeasi noapte, dar am ajuns spre dimineata dupa un somn scurt in masina. Ce ar fi de remarcat la tura asta este pentru mine rachetele pe care le-am folosit prima data si pentru baieti schiurile.


spre Pietrosul


pe varf – 2100m


la calcat urme


Am revenit in Calimani in cu totul alt stil peste doua luni si ceva, iar acum era deja la inceputul verii. Am ales iar Calimani pentru ca eram un grup mai mare si am vrut sa evitem Rarau / Giumalau sau Ceahlau, muntii la care am fi putut ajunge mai usor si in care am fost de mai multe ori. Am fost vreo 11 in total, si am stat cam 2-3 zile, ultima zi despartindu-ne in doua grupuri, cei care si-au putut lua luni liber si cei care nu..
Acum traseul a fost cu plecare direct din Gura Haitii, urcare pana la 12 Apostoli intr-un ritm lejer de grup mai mare. Acolo a inceput pentru prima data si ploaia, fara sa ne ingrijoram la inceput, apoi dupa ce ne-am udat treptat tot mai tare a devenit cam neplacut. Mergeam pe creasta spre Pietrele Rosii si vroiam sa ne oprim la primul loc bun de pus cortul care sa aiba si o sursa de apa. L-am gasit datorita unei pietre care semnaliza izvorul in prima poienita mai mare de pe creasta. Pana ne-am organizat si am campat a aparut si soarele, care a ne-a uscat partial. Am facut si un foc de tabara..

A doua zi am continuat impreuna traseul pe creasta pentru o portiune relativ scurta, pana la primul traseu care cobora prin alta poteca spre Gura Haitii (cruce albastra), astfel incat sa nu repetam traseul de ieri. Acolo ne-am despartit si majoritatea au coborat in vale, continuand creasta doar un grup de 4 cu un singur cort. Am ajuns si trecut de Pietrele Rosii iar dupa inca vreo ora a inceput iar ploaia, prinzandu-ne intr-o poienita cu jnepeni desi. Am mers mult timp asa, udandu-ne mai mult de la jnepenii uzi decat de la ploaie, sperand ca se va opri totusi. Dupa ce ne-am udat bine si am vazut ca vreamea nu pare sa se imbuneze ci dimpotriva am inceput sa ne gandim sa oprim. Am facut asta la primul loc pe care l-am gasit cand ploaia s-a transformat in lapovita. Am campat in graba cortul in care am intrat uzi, revenindu-ne de-abia dupa o supa calda si alte alimente, iar pantalonii mei s-au uscat treptat toata noaptea, doar dimineata simtindu-ma cu adevarat confortabil. Am levenit mult timp si urmatoatea zi, dormind peste 12 ore; sperand ca ploaia s-ar opri insa nu a fost asa.
Am plecat la limita la care calculasem ca vom ajunge ok pe seara in Iasi, dupa inca un drum lung cu masina. Pe coborare am improvizat un traseu urmand albia unui rau, dar am ajuns relativ usor si la un drum forestier. Ploaia s-a oprit si am avut chiar si putin soare in final; urmat insa de alte rafele si tot asa. Oricum pe coborare si dupa nivelul de confort si siguranta s-a restabilit permanent.


majoritatea grupului initial care a plecat duminica


Pietrele Rosii


lapovita ..


valea Bistritei la intors


drum frumos


Aceste doua ture au fost singurele ture de munte clasice de cand m-am intors in Iasi, foarte putine avand in vedere ca de aproape 4 luni sunt aici si nu am inca un job. Pentru restul verii sunt ceva planuri desigur si mai marete, dar sa vedem cate si cum se vor implini.

Octombrie 21, 2012

Grand Canyon

Cu ocazia unui weekend lung, care a fost prelungit cu inca doua zile de concediu (vineri si marti), am ajuns si prin Grand Canyon. Fiind unul din cele mai cunoscute parcuri nationale, aveam asteptari destul de mari, asa ca am hotarat ca merita cele doua zile de concediu, insa doar pentru Grand Canyon efectiv nu stiu daca ar merita. Depinde si de activitatile de acolo..
Oricum, eu mi-am folosit timpul pentru lucruri diverse, inclusiv drumul a fost inclus complet in cele 5 zile, sau cel putin asta era planul inital. In prima zi, pana pe dupa-amiaza am fost pe drum, un avion cu legatura in Phoenix, apoi Flagstaff, si in final cu un autobuz pana in parc. Acolo initial eram destul de dezorientat, si stiam ca primul lucru pe care vroiam sa-l fac era sa inchiriez o bicla. Am gasit compania cu care vorbisem deja la telefon, dar bicicletele nu erau prea ok; un fel de city bike cam ciudat. Dar am reusit sa gasesc una cat de cat pe dimensiunea mea si am instalat portbagajul si gentile carate cu mine de acasa. Am pedalat apoi vreo 5 minute, pana am vazut prima data canionul, in unul din cele mai bune locuri. Probabil ca asta m-a facut ca dupa sa ma plictisesc de atatea panorame, sau poate au fost chiar prea multe puncte in total (cred ca vreo 10). Oricum sigur ca e frumos, doar ca aproximativ aceelasi peisaj de 10 ori nu merge doar privit. Pana la apus am mai mers prin cateva locuri spre est, si am gasit un loc ascuns in afara zonelor in care ajung majoritatea turistilor; unde am campat. Era oarecum in plan sa campez ascuns in padure; aveam un cort de o singura personana si trebuia sa ma ascund de padurari. Toate campingurile erau full, si pentru campat in salbaticie permisele erau deja ocupate. Totusi a fost lejer sa gasesc un loc perfect.


Mather point, primul la care am fost


Colorado river

Sambata am pedalat toata ziua, dar nu pe o distanta prea mare, poate ceva peste 60km in total. Am oprit la toate punctele de pe marginea canionului din apropierea statiunii (Cayon Village), am trecut pe la Visitor Center, am facut o multime de poze. In final a fost destul de plictisitor, asa ca la sfarsitul zilei am returnat bicicleta mai ales ca a fost destul de scumpa (peste 40$ pe zi); si m-am intors la rucsacul mare, campat pe ascuns cam in aceeasi zona; de unde puteam incepe hike-ul din ziua urmatoare.


in orasel


pe bicla (city bike)

Cu siguranta cea mai interesanta zi a fost duminica. Stiam deja ca nu e recomandat sa cobori de pe marginea canionului pana jos la rau si sa revii inapoi intr-o singura zi, asa ca eram oarecum pregatit si trezit de dimineata. Nu chiar atat de devreme cat mi-as fi dorit din cauza ploii, mai mult cortul de o persoana nu a fost prea bun noaptea respectiva pentru ca batul principal s-a rupt; dar tinea in continuare cortul. Cand s-a mai oprit ploaia am plecat, aveam de gand sa cobor pe Kaibab Trail si sa urc inapoi pe ruta mai populara Arizona Trail. La coborat a mers perfect, nu am oprit deloc, chiar am alergat usor la vale majoritatea distantei, erau inca nori si racoare, si am ajuns rapid la rau. Acolo sunt doua poduri, eu am folosit unul din ele pentru a ajunge la Phantom Ranch, un camping cu cateva cladiri care era destul de pustiu la ora respectiva. Am pierdut destul de mult timp vremea acolo.
Apoi am inceput sa urc, s-a facut putin mai cald dar inca lejer, iar spre final apropiere de statiune deja s-a facut si mult mai aglomerat (dupa Indian Gardens). Aproape de final m-am intalnit dupa cum stiam cu grupul de romani pe care ii stiam, vreo 7 si am inceput sa cobor iar cu ei, pana la Indian Gardens si mai departe pana pe un platou, de unde am vazut alt peisaj si iarasi raul Colorado. Ne-am intors in final obositi, eu cu peste 41 km parcursi (http://app.strava.com/hikes/23357787); si destul de multa urcare. Oricum fie si de la vremea mult mai racoroasa ca in alte zile, si faptul ca am plecat devreme, dar e destul de usor de coborat pana la rau si revenit intr-o singura zi. Poate ca nu e recomandat si din cauza faptului ca spre deosebire de cum e atunci cand urci un munte, aici partea usoara cu coborat e la inceput, iar la final e urcarea.
Dupa o masa buna am plecat iar la locul ascuns unde imi lasasem rucsacul mare si sculele de bicla. Le-am gasit dupa ce le-am cautat ceva timp si deja aveam emotii.


Kaibab Trail


Phantom Ranch


tot grupul

Luni m-am intors cu baietii cu masina o parte din drum, pana la o intersectie de unde am facut autostopul. O experienta destul de aiurea in SUA se pare, dar in final m-a luat cineva, pana in Flagstaff unde de la aeroport am inchiriat, iarasi cu greu, o masina. Macar de acum a fost totul mult mai usor, planul era pentru o zi jumate cat mai aveam timp sa conduc in nord cat mai mult pana in localitatea Page, unde sa vad in mod special Antelope Canyon zis si Slot Canion, si alte obiective cum ar fi Horseshoe Bend. Dupa destul de mult condus singur m-a prins noaptea si am intrat pe un drum secundar unde am dormit in masina intr-un fel de desert intins, dar nu foarte departe de autostrada.


casa unui nativ

Ultima zi, marti, urma doar sa vad locuri interesante si mult condus. Nu avea ce sa mearga prost sau bine, dar de-abia asteptam Antelope Canyon. Am incercat sa nu pierd mult vremea, iar in final am aflat ca singura posibilitate este sa mergi cu un tur platit, ca altfel e inchis. Sunt mai multe companii care fac asta, si toate apartin celor nativi de aici (native americans), cu care mai interactionasem si ziua anterioara. A fost interesant dar ghidul cam plictisit, grupul cu media de varsta cam mare, oricum cel mai important lucru e ca am putut sa fac o multime de poze si s-a meritat. Antelope Canyon e un canion mult mai mic, pe care l-am parcurs la picior complet prin interior (partea nordica), de 1-2 kilometri, foarte ingust, de cativa metri si adanc, prin care trece apa foarte rar, de putine ori pe an. Este si oarecum periculos, pentru ca apa vine brusc dupa o furtuna, iar in unul similar din zona (Waterholes, cel dintr-o poza mai jos) a avut loc un accident cand a venit apa brusc si singurul supravietuitor a fost ghidul :).


un alt canion


pe marginea Horseshoe bend


Horseshoe bend


un baraj important, Lake Powell Dam


Lake Powell


Antelope Canyon


La intors m-a prins si o furtuna

Mi-a placut mie ploaia respectiva, dar cand am ajuns la aeroport am aflat ca avionul a fost anulat din motive meteorologice, si mai mult ca nu aveam nici o varianta sau nici un suport din partea companiei (costuri suplimentare nu se decontau, din cauza faptului ca a fost anulat din motive meteo). Destul de frustrant, incerc sa gasesc cativa oameni cu care sa inchiriem masina pana in Phoenix, unde era prima escala, si care nu era foarte departe, dar restul si-au gasit alte solutii. Eu am gasit un shuttle, chiar de la compania cu care venisem din Flagstaff (unde eram acum) in Grand Canyon Village, la dus; si am ajuns dar prea tarziu pentru a mai prinde legatura. Am venit a doua zi dimineata si am intarziat enorm la munca, iar eu trebuia sa vin de dimineata pentru ca eram oncall. Am ajuns pe la amiaza si a fost cam obositor, sper ca de acum sa folosesc avioane cat mai rar pentru ca toate cu care am fost pana acum aici au avut intarzieri, mai mici sau mai mari.

Cam asta a fost experienta in Grand Canyon, in care trebuia neaparat sa merg, si sunt multumit de cum a decurs. Cam tarziu am ajuns sa povestesc aici, poate nu am tinut minte bine unele lucruri asa, si mai am altele mult mai mici dar multe de povestit, si sper sa-mi fac timp saptamanile ce urmeaza. Si deja am planuri pentru ceva mai mare la sfarsitul lunii Noiembrie, dar detaliile inca nu sunt stabilite.

Older Posts »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.