Iaşi Outdoors

decembrie 26, 2009

Creasta Pietrei Craiului – „bifata” :|

Filed under: calcar, ceata, iarna, munte, poze, trekking, Uncategorized — Etichete:, , , , — Mihai Diac @ 4:18 am

Tura a inceput noaptea. Plecati de dimineata din Iasi, am stat in Adjud cateva ceasuri bune, asteptand acceleratul de Galati. Cu putin noroc, pe la 7:30 intram in traseu, dupa o scurta incursiune la Gura Raului pentru o cana de vin fiert si cateva de ceai, la o vorba cu cateva amice de-ale lui Lucian.

Pana la Curmatura, zapada nu e prea multa. E si moale. Ii dam cu spor la deal, vorbind putin.

La Curmatura e teribil. In sala de mese lumina moale, in boxe Florin Chilian, nimeni la cabana, cabanierul foarte amabil ne da tot ce vrem. Aici ar fi fost moment de stat in echipa mare pana tarziu. Noi ne bucuram putin de admosfera, hidratam, si dupa trecem in camera de deasupra bucatariei, nici nu e nevoie de foc. Camera e curata, dormim excelent pe priciurile de sus.

Dimineata ies afara sa pozez rasaritul, desi cam intarziasem trezirea ca era prea bine. De pe cabana vantul spulbera zapada.

In dreapta se vede creasta in departare, din stanga soarele rasare din directia Bucegilor.

E liniste.

Dupa o omleta, cate ceva din bagaj si pregatit ultimele sandwitchuri, ne pornim spre Saua Crapaturii.

Peisajul aici e alb, brazii imbracatipana sus. Prima data cand vad zona asta iarna, si chiar daca ar fi putut fi „mai iarna”, nu sunt nici dezamagit.

Am multe poze aici, din ture vara. Locul are ceva deosebit.

Continuam, trecem prin portiunea de padure doborata si iesim la lumina.

Cam asa am gasit semnele tot drumul. Iarba la vedere :(.

Facem o scurta pauza, strnag betele de mers, acolo unde incepe urcatul pe jgheaburi mai abrupte.

Ne ajutam cu sufele, macar la inceput pana ne obisnuim cu bocancii pe stanca acoperita cu zapada putina.

De acum soarele s-a ridicat mult deasupra Pietrei Mici.

Cu vreo 6 ani in urma, aici il pozam tot pe Luci impreuna cu Iulian si Victor, pe atunci chiar pusti ..

O ultima privire spre Zarnesti/Brasov inainte de a lua linia crestei. De aici am incheiat urcusul ala mare.

Creasta nu e tocmai imbietoare, macar daca ar fi conditii „grele” sa se activeze animalul, asa pare sa lipseasca si peisajul, si provocarea. Facem cu randul inainte, pentru a ne mentine fiecare motivat. Ne luam cu vorba, povestim, pozam.

Spre varful Turnuri, pe linia crestei, la limita dintre padurice si abrupt.

Nu sunt urme, avem macar satisfactia de a deschide drumul ..

In spate Piatra Mica, in fata varful Turnuri.

De pe varf, se dezvaluie nordica in toata splendoarea.

Undeva in est, Bucegii cu cusma de nori.

Piatra Craiului TM Pic.

Ne apropiem si de Vf. Ascutit.

Refugiul.

Inauntru e decent, uscat si relativ curat.

Ii dam mai departe, planul e sa inoptam in creasta la Grind.

Abrupturile cunoscute.

Portiunile de creasta ..

Alternate cu bucati de catarare usoara pe fetze. Interesant cu bocancii pe prizele acoperite de zapada, mi-a luat mai mult decat ma asteptam sa capat incredere.

„Gelifractie” imi explica Lucian savant. „Adica cand ingheata apa si crapa pietrele ?” intreb eu naiv „nuuu ” se indigneaza geograful din el si baga o explicatie pompoasa din care nu am retinut nimic :-„

Ii dam cu spor, si deja Ascutitul e undeva departe in spate.

Desi e inca devreme, soarele arata a apus. Macar asta s-a pastrat din iarna, zilele scurte.

Portiuni expuse.

Spre Vest, in departare, culmile albe alea Fagarasului.

Bucegii acum goi.

Ajungem si „La Om”, puntul cel mai inalt de pe creasta Craiului.

Inainte avem acum peisaj f fain, cu soarele jos. Pe creasta, incercari timide de cornise.

Si refugiul de la Grind.

CIneva lasase un sac de dormit si un izopren inauntru, le vom folosi pe post de saltele suplimentare.

Seara Tibi si Adi, prieteni de-ai lui Lucian din Caucaz ne anunta ca vin si ei, pe timp de noapte. Se porneste un vant destul de puternic si ma gandesc putin, insa dupa ce terminam de topit zapada cat sa reimprospatam proviziile de apa trecem la somn linistit.

Baietii aveau sa soseasca abea pe la 4:30 (initial estimasera 12-1), cand ma gandeam deja ca au dat probabil inapoi. Au trecut si ei la somn, si dimineata ne-am trezit abea pe la 9 toti, pentru noi noaptea a avut vo 13h de somn ..

Afara vant puternic, ceata. Dau ceva mesaje lui Catalin si Paul, nu-mi mai amintesc prea bine cat de expuse sunt pasajele de pe sudica, si vreau sa stiu si previziunile meteo. Baietii coboara pe la Grind I, noi ne hotaram sa-i dam pana la capat, fie si numai pentru a o „bifa”, daca tot suntem aici. Placere prea mare nu poate fi pe vremea asta, si calduta (pe la -2-3C pb, si zapada putina si moale, si ceata, si vant in rafale care te forta la incordare pe portiunile expuse).

Pornim pe poteca, inca de la inceput expusa.

Mici portiuni de escaladat deasupra haurilor.

Traversee expuse, acolo unde am mai taiat din lenea de a ne intoarce la traseul ratacit pt cativa metri.

Deasupra Poienii Inchise, pe coama lunga.

Din cand in cand se mai sparg norii si vedem mai mult decat inceputul abrupturilor.

Portiunea de jenpenis e groaznica .. Zapada mare si acum uda, traseul greu de dibuit. Parazapada lui Luci se buseste si o dregem ad-hoc, mai incolo si a mea.

Jnepeni incarcati, zapada de pe ei se scutura pe noi.

Norii par a se sparge si vedem ce mai este din Creasta Sudica. In putin timp vom si in Saua Funduri ..

Deschiderea peisajului imi face bine la moral, ma apuca cantatul si ii dau repede. „O cheama Tantza si e mica / Are de toate sub maieu” etc.

Ii dam la vale spre refugiu, dar nu-l nimeresc. Nu-i bai, aici e simplu, „la vale” e bine si trebuie sa intersecteze traseele pornite din sa.

Lucian resimte dureri puternice la genunchiul drept, prilej numai bun de „fundeni” pana jos.

Iesim si la trasee, ne oprim si mai bagam cate doua sandwitchuri si o ciocolata calda, pastrate strategic de Luci care cred ca vrea sa castige un concurs de popularitate :P.

Coboram si coboram, scot betele si i le las lui Lucian, sa-si protejeze genunchiul.

Apusul e azi in nor, frumos asa.

Intram in padure, iar la prima poiana reusesc sa pierd traseul luand-o prea la vale in loc sa traversez in continuare paralel cu creasta.

Ne-am intoarce dar lenea e mare, apusul fain.

Stiu ca avem doua variante, fie tinem linia vaii si riscam sa iesim spre Pestera Ialomicioarei, fie o transam barbateste si-i dam peste culmi in directia Zarnestiului pana intersectam un forestier. Transatul presupune efort, Lucian nu se simte in stare si nici eu nu-s chiar in dispozitia potrivita .. „che sera sera”.

Apusul e chiar glorios.

Dam de dunga albastra, ceea ce nu poate fi bine in ideea ca am vrea Zarnestiul ..

Indicatorul lamureste, o sa o dam intr-adevar in partea sud-estica si nu nord-nord-estica cum voiam. Din fericire nici unu dintre noi nu are strangere de inima cand e vorba de schimbat planul.

Padurea e „minunata”, deasa si fara pic de verde, drumul barat simbolic si nu numai de o multime de copaci. O incununare potrivita a turei.

Pe intuneric, incepem sa auzim zgomote din sat.

Si, inainte de ultima coborare, se zaresc si casele.

Dam de niste muncitori forestieri, intram in vorba cu ei si ne iau pana in satul propriu-zis. Acolo oprim o „raba” (camion cu lemne), care ne duce pana la pod, dar apoi soferul vine cu ideea sa ne lase la Petromul din Rucar, unde avem sanse mai mari sa induiosam pe cineva pt un autostop de vo 80km pana in Brasov, unde ultimul tren ok era la 11.

Ajungem in Petrom, soferul nu vrea bani. Aici nimeni nu pare a merge spre Bv, Luci sta in sosea, eu la cei care realimentau. Dau de un brasovean mustacios si pletos cu un Volvo 4×4, cica merge spre Bv, ne-ar lua el, dar numai pana sa-si dea seama ca luandu-se cu vorba cu mine a pus vo 12l de benzina in loc de motorina. Ooops. Dupa ce-l imping pana la pompa de motorina ma fac ca ploua.

Un pusti care mergea sa-si ia un coleg sare repede ca ne ia, e ok, mai ascultam si noi o manea, in gara in Bv ii las 25ron, e multumit, si noi, ca daca nu gaseam ceva era ciudat.

In gara avem timp si de o masa sanatoasa. Pana la Iasi, trenul full full, odihna asa si asa dar nu chiar rau.

Totusi a fost putina dezamagire in tura asta, speram la zapada multa si tare, mers la coltari, peisaje extraterestre in care creasta si cornisele au forme geometrice curate. Speram la vant si frig. Creasta Pietrei Craiului le-ar fi meritat pe toate, este, la urma urmei, unul dintre cei mai frumosi si distinctivi munti de la noi.

Nu a fost rau nici asa, ca efort fizic pb ca a fost mai greu decat daca aveam zapada buna, am avuit parte de peisaje. Totusi, in conditii din astea motivarea scade simtitor, si chiar daca e bine pe munte oricand, parca incepe sa-mi fie chiar ciuda ca iarna asta nu mai vine pe bune.

Mai general asa, in ultima perioada am bagat multe ture. Am senzatia ca factorul de „noutate” se rodeaza cumva, si intru in faza in care muntele si iesirile fac parte din ceea ce e „normal” pentru fiinta mea. Nu e neaparat rau, nu e neaparat bine. Poate e o impresie trecatoare, ramane de vazut.

Update: pozele lui Lucian: „mai putine dar mult mai faine”, aici (click).

Generat cu PicPost.

septembrie 28, 2009

Misi Szalma – din nou in Cheile Turzii

Dupa multa incertitudine in timpul saptamanii legata de weekend (what else is new ..), vineri se transeaza lucrurile: Vlad renunta la un botez pentru iesire (naspa sa scapi de o obligatie ..), si avem masina si gashca pentru Turzii, unde se desfasoara a 33-a editie a Memorialului Misi Szalma organizat de Pajura Turda. Sincer, imi doream a naibii de mult experienta unui concurs, si nu am fost dezamagit, chiar daca asta a insemnat sa aman putin revederea cu o prietena draga, care ar fi putut veni la un mai domol Crai.

Asa, in echipa Vlad, Cata, Andrei si eu ne pornim vineri la ora 12 noaptea spre Turda. A doua zi la 8 stim ca incepe concursul, si de la Iasi avem ceva drum. O luam prin Cheile Bicazului, la trecerea in Chei, pe la 2 noaptea, punem traditionalul Thunderstruck si ne dezlantuim ;)). Dar acum mai aveam vreo 5 ore de condus, mai atipim, spre 4 il schimb pe Vlad la volan, iar la 7 suntem in Chei. Admosfera e tare mohorata, dar, chiar daca e liniste, numarul mare de masini si de corturi de la casuta arata ca participarea va fi numeroasa. Ne culcam pana la 8:30, acum am aflat ca briefing-ul e la 9 si mai castigam putin timp de odhna.

La trezire Cata e gentil si ma intreaba daca e ok sa faca el echipa cu Vlad si eu sa raman cu Andrei, bineinteles ca e, chiar daca de miscat m-oi misca eu ca secund baietii impreuna au sanse sa mearga bine cap schimbat si sa faca mai multe puncte.

Andrei, care la escalada este mai bun ca mine (lucru pt care il admir foarte mult :P) are ceva mai putina experienta in clasice, si, in special, mai putina incredere in el in astfel de trasee, initial sunt putin ofticat ca nu e cuprins ca si mine de fervoarea concursului.

Startul e fulminant, oamenii cu echipament pe ei o pornesc in goana sa intre primii in trasee, noi ramanem ultimii pentru ca nu ne pregatisem. Imi vine sa fug, Andrei e mai domol de dimineata.

Ajungem insa destul de repede la intrarea in Creasta Frumoasa, unul dintre traseele obligatorii (alternativa fiind Suspendatul), nu suficient de repede pentru a intra primii, o echipa era in a doua lungime iar alta, feminina integral, se pregatea sa intre. Lasam fetele.

Vis-a-vis, Peretele Sansilului si Suspendatului clocaie de cataratori, se aud strigate mereu si imi place admosfera.

Andrei e chill, vb mereu la telefon si ma scoate putin din sarite pe mine, mai maniac si focalizat pe competitie.

Cheile sunt mohorate.

Pornesc si eu cap pe prima lungime, facand un artificial urat. Sus il filez pe Andrei, care incearca sa-i dea liber si vine mai grelut. E prima data cand cataram impreuna, si stiu ca e in general circumspect asa ca il filez atent sa capete incredere. Pe urmatoarea, care justifica intr-adevar numele traseului, merge el cap.

Din regrupare mai fac cateva poze, peisajul de inceput de toamna din chei imi place la nebunie, padurea e fantastica.

Iesim sus si o pornesc spre poteca in directia in care stiu ca vine cablul pt coborare. Urmatorul in plan, Quo Vadis, traseu pe care nu-l mai facusem dar de care auzisem ca e fantastic de frumos, cu mult liber expus dar usor. Nu ne-am cramponat in trasee stiute, oricum sanse la premii nu erau asa ca am vrut sa profitam de ajunsul destul de dificil in chei.

Ascutitul arata f bine, desi e inca intunecat. Mi-a placut f mult traseul cand l-am parcurs cu Radu cu vre-o luna inainte.

Alte echipe in traseele de la Scoala Turdeana.

Trecem apa pe cablu in dreptul Qvo Vadis-ului, ma bucur mult ca apuc sa fac traseul. Nimerim intrarea destul de repede.

Pornesc cap (tot traseul am mers cap, in ideea ca poate ne miscam putin mai repede). Prima lungime cu cateva puncte dragute dar usurica si inerbata, intai spre dreapta si apoi stanga inapoi. Iau inaltime, vad peretele in sus, si poteca din chei jos. Peretele opus se arata frumos, si e intesat de cataratori. Se pare ca anul asta multi si-au facut planul invers de cum auzisem ca a fost anul trecut.

A doua lungime trece o surplomba pe prize mari, din Dolomiti am prins gustul pasajelor de gen, unde siguranta vine din increderea in fortele proprii (si, evident, prize :D), iar expunerea e mare. Pe brana de dupa dibuim putin, ne auzim si cu Cata care pb ca deja era in Suurime, o echipa din Porumbeilor ne arata cam care e linia. Pana vine Andrei avusesem timp sa ma uit la perete si mi-e destul de clar pe unde trebuie mers, stiu ca trebuie atentie multa ca se apropie si de Vigh Tibi si de Porumbeilor. Pornesc pe cea mai dificila lungime, iar in pasul mai grelut (pe la 7 parca), un diedru larg, nu am rabdare sa caut prizele, in special ca luaem cam putine bucle si ramasesem fara. Trag de pitoane, refolosind ultimele doua sigurari, si ajung destul de grelut sus. Din peretele opus, Cata ne face cateva poze. Linia traseului merge pe sub petele negre din dreapta si apoi prin cele din stranga.

Punctul portocaliu Andrei, nregu eu.

Ma misc cam incet, Andrei ca secund vine ceva mai bine. Regrupam.

Surpriza, Andrei e prins de ideea ca totusi poate e misto in concurs, si imi spune ca e devreme. Eu nu prea cred, dar ne uitam la tel si e intr-adevar daor 3. Avem timp sa terminam fara penalizari :). Ma bucur, in special de faptul ca l-a prins si pe Andrei.

Inca o lungime si regrupez sub grota. Grota e escaladeaza pe dinauntru, si se trece tavanelul de la sfarsit. Merg cu mult multa placere, poti asigura bine si e un pasaj f frumos si expus. Ies sus increasta, odata cu niste baieti din Gura Humorului parca care terminau Memorialul, si ei in concurs dar tot de placere. S-a inseninat si priveliste de care sa te bucuri.

Apare si Andrei de dupa un boschet ;)).

Si inspre Turda e fain tare.

Coltul de pe care s-a urmarit buna desfasurare a concursului:

Ne pozam reciproc inainte de ultima lungime pe creasta si-i dam pana sus.

Baietii din Memorial

Deasupra si dedesupt, parapante.

Alt echipaj iesind din un traseu paralel. Pe fundal, celalalt perete al Cheilor.

In zare, lucrari la autostrada:

Andrei la iesirea din traseu. Ma bucur ca a iesit incantat.

Culmea stancoasa a dealului, aratand substratul de calcar.

Minunata padure.

Avem mai mult de jumatate de ora pana la penalizari, ii dam fara sa ne grabim la vale.

Pe drum si alte echipe.

Din urma, zanganit puternic, surpriza, e Vlad cu Cata. Alergam si noi cu ei, desi la noi finalul nu fu atat de fulminant si ajungeam oricum in timp. S-au miscat excelent au vreo 6 trasee la activ, si deci si motive sa nu lase nimic la voia intamplarii.

La limita timpului, ajunge si Jo Indianul cu colegul lui, favoritii clar. Multe multe trasee ..

Cat ne intoarcem la masini, ii vedem pe Radu cu Nusu in alergare, vor lua ceva penalizari, glumim simuland un blocaj de ruigby. Si eu au catarat f mult.

Mancam ceva si revenim, la intuneric, la casuta, unde sunt programate prezentari. Bagam bere si mici, ca niste sportivi ce se respecta ;)) (mai putin Andrei, care e vegetarian din convingere, pb de asta mai lesinat intre trasee :P).

Prezentarile sunt ok, dar poate mai putin fascinante fata de ce am facut noi in Dolomti. Asta imi da idei, poate organizam si noi ceva in genul asta in Iasi ..

Punem corturile, fuga la somn. A doua zi Andrei nu mai pierde timpul la pregatire, l-a prins putin :). Cu punctajul curent, avem sanse la un loc onorabil pe la mijlocul clasamentului. DIn pacte ambele aparate sucombeaza (la mine acumulatorii, la Andrei o sticla lasata deschisa noaptea in cort, si nu am mai avut poze din trasee.

Pornim in viteza spre Sansil, din pacte doua echipe sunt deja in traseu si mergem mai grelut pe unde altfel am fi zburat. Andrei merge cap tot traseul. Dupa, fuga la Csipkes, unde, din pacate una dintre echipele din Sansil a pornit deja. Alti baieti, inafara concursului, ne dau prioritate, asa cum e frumos (multumim). Mai avem doar doua ore pana la penalizari, si 2:30 pana la descalificare. Andrei pleca cap pe prima lungime, eu vin val vartej tragand pitoane destule dar in prima regrupare ne aglomeram cu colegii dinainte. Plec cap, dar nu pot depasi secundul care merge cu doua scarite. Sunt putin ofticat, dar imi propun sa leg lungimile – stiu ca se poate la limita – si sa trecem in fata. Deci nu opresc in regrupare si pornesc pe cea mai dificila lungime, pe care fac un artificial convins dar eficient. Sus, raman fara bucle la 15m de urmatoare regrupare, na ca ne-a ajuns coarda dar nu si asigurarile. Capul din cealalta echipa vine si el, si imi imprumuta vreo 3, eu il invit sa se foloseasca sanatos de ale mele. Regrupez, Marius (deja ne prezentasem) trece mai departe. Andrei nu-l poate depasi pe Paul, secundul lui Marius, si pierdem ceva timp. Cata importalizeaza momentul, din Grota Sansil:

Ultima lungime o scot sus la limita semicorzilor, regrupez la un piton. Iesim toti patru odata, ceasul arata fix 2, de acum penalizari, in jumatate de ora descalificare. Ne gandim totusi sa coboram odata pe semicorzile naostre sa aiba si baietii o sansa (un rapel in loc de doua problematice). E clar ca sunt oameni faini si oricum concursul nu e asa important la urma urmei, la nivelul nostru.

Rapelurile si coboratul pe valcel ne iau nepermis de mult, si pana in poteca e clar ca suntem descalificati, asa ca ne relaxam. Ajungem la Casuta, unde aflam ca totusi punctajul de ieri se tine <:-P. Se afiseaza clasamentul, suntem pe 15/18. Daca ne grabeam azi (si gaseam traseele libere) aveam probabil locul 9. Dar e ok, nu am nici o parere de rau.

Prietenii au rezultate bune, Radu si Nusu 4, Cata si Vlad 6. Pentru mine faptul ca am facut trasee noi si preponderent la liber (exceptie Csipkesul), in zona asta draga, toamna, face toti banii si efortul. Mi-a placut si sa catar cu Andrei, ma bucur ca i-a placut si lui (in special filatul cand faceam poze :))). Sunt sigur ca daca am fo fost fara graba deloc ne-am fi simtit si mai bine in trasee .. asa focusul a fost altul.

Mai stam la jocuri, la vorbe si halit, dupa care plecam pe inserat spre Iasi. A doua zi .. munca. Iesenii care aproape fiecare weekend sunt departe de casa:

PS: o sa mai adaug ceva poze de la Andrei, imediat ce le recupereaza din aparatul busit.

septembrie 15, 2009

In loc de obisnuitul antrenament la falezele din Bucium ..

Filed under: antrenament, calcar, dealuri, escalada, munte, poze, soare, toamna, video — Etichete:, , , — Mihai Diac @ 11:27 pm

Sambata pe la 11, ma pregateam pentru o prima zi de leneveala dupa multe saptamani fara pauze, cu nimic mai mult decat un Bucium spre seara in plan, cand ma suna Vlad, ca ce zic de o iesire in Chei. Bun, bagam Santinela, eu de colo, el nu, ca e cu intoarcere tot azi. Parca am uitat ca Vlad, la 40 de ani, e cel care cu 2-3 ani in urma ii dadea lui Cata mesaj la 1 noaptea sambata daca nu vrea Chei duminica, cu plecarea la 4am … Tot respectul pentru entuziasmul si pasiunea pastrate proaspete.

Nici eu nu ma dau inapoi, Vlad il ia pe Andrei si apoi pe mine si ne pornim pe la un 12. Planul: traseele de escalada in Suagu, eu si un mic secret, de weekendul trecut mi-era mintea la fisura dinainte de cheile Sugaului, cea cu potential de premiera, unde planuiesc sa incerc o apropiere pentru orientare si a doua privire asupra traseului, putin mai de aproape.

O luam treptat, intai cu traseul cu alveolele de pe fata. Toti mergem cap, Vlad, eu, Andrei, pastrand ordinea pentru a avea intervale de odihna egale.

Sus ma leg in zelb si raman sa-l pozez pe Andrei scremandu-se :P, nu inainte de cateva panorame.

Trecem la urmatorul traseu, muchia larga cu fisura inauntru.

Raman iar sus, si prind inca o panorama de toata frumusetea (nu m-am indurat sa o croppuiesc):

Dupa incalzirea de pana acum, trecem la fisura surplombata de la stanga Fantasmagoriei si Omidei Vesele. Grdul anuntat e 7a, pe 15 metrii unde nu prizele la maini sunt problema ci pozitionarea picioarelor si recuperarea. Ca si la traseul anterior, inainte de intrare Andrei lasa putin obisnuita panarama vesela cu care ne tratam reciproc in mod normal si-mi da cateva indicatii utile.

Vlad are un plan de atac care include multe chei de mana, pt care isi bandajeaza mana dreapta.

Ne-am si filmat, desi, si aici, suntem departe de adevaratii profesionisti pregatiti ;)) (click pentru vizionare). Incercarea lui Vlad:

Incercarea mea. A se observa ce poate face un saculet de magneziu prost asezat (ca factor prntre altele)

Rupt dupa incercare, e un moment bun pentru o tura pe la fisurica cea facatoare din ochi. Ii las pe baieti, pun un tricou pe mine si iau aparatul, fug la vale si apoi iar la deal. Este o liniste incredibila si e extrem de frumos, iar brandusele firave sunt peste tot.

Fisura nu a plecat nicaieri, o tai de-a dreptul prin paduricea de la baza peretelui.

Ajung destul de usor la baza peretelui si fac cateva poze in sus pe ceea ce banuiesc ca e inceputul fisurii (s-ar putea sa fi fost o varianta mult mai stearsa initial, putin mai la stanga)

Dupa pornesc mai la deal pe sub perete, manat de curiozitate dar si de placere. E foarte pasnic si pustiu la ora asta.

In portiunea sa cea mai spectaculoasa, peretele e surplombant si curat. Pare sa aiba undeva pe la 150m.

Ma indepartez de perete spre drum, pozand incontinuu. In punctul cel mai inalt al dealului, ma opresc in fan si ma bucur de peisaj. In spate peretele:

In fata valea:

Panorama de mai jos este preferata mea din seria asta, ii place la nebunie cum se reliefeza copacii in lumina apusului.

Ajung la drum si o pornesc incet la vale.

Inca o privire spre fisura.

Sosirea toamnei este evidenta si in coronamentul arborilor.

Uriasa cariera, undeva in dreapta jos pe marginea soselei se vede stanca lasata ca marturie a intinderii initiale a muntelui. Ceva mai in stanga, camioanele gigant.

Urc inapoi spre Sugau, si peretii de dupa pini de aici au linii interesante.

Ii gasesc pe baieti la a treia incercare.

Sub presiunea intunericului care se lasa, ma mai dau si eu o data, oprindu-ma intentionat la a treia bucla. Cand reiau, ma simt f in forta si-l duc pana sus, si reusesc si eu traseul cu o singura oprire. Cred ca o sa mearga si legat una din turele urmatoare.

Strangem si coboram, pornind apoi spre Iasi.

Pe masina, vorbim mult, in special Andrei sporovaie, acu inteleg de ce spunea Cata ca atunci cand catara cu el are senzatia ca e la o plimbare prin parc. Imi place cum vede lucrurile si oamenii, avem pareri asemanatoare. Mai mult imi place contrastul dintre el si Vlad, care e extrem de cu picioarele cu pamant si are judecati izvorate mult mai mult din viata si realitati decat din joaca gandurilor. Radem, ne mai incrancenam in rationamente. Spre Iasi atipesc.

septembrie 8, 2009

Dinamo XXX, Fisura Neagra si Pestera Munticelu I

Filed under: 5B, 6B, artificial, calcar, clasice, mobile, munte, poze, soare, toamna — Etichete:, , , , — Mihai Diac @ 10:56 pm

Cel putin de la venirea din Dolomiti, am fost complet fara chef la munca si nu numai, scos din starea asta doar de iesiri si activare fizica. Dintre iesiri, cea din ultimul weekend a fost deosebit de faina.

Eram curios cum ma simt inapoi pe peretii nostrii din Cheile Bicazului, asa ca atunci cand ne-am hotarat sa lasam Retezatul pentru mai sigurele si apropiatele chei (anuntat cod galben in 40 de judete ..) nu am fost foarte dezamagit. Asa ca sambata la 5am ne pornim din Iasi: eu, Vlad, Cata, Andrei si inca cativa prieteni de-ai lui Catalin, Lori, Adri, Ionut.

In chei Andrei si Catalin voiau sa faca frumosul Traseu al Independentei, eu cu Vlad mai fara plan, pana vine Vlad cu propunerea inedita, sa incercam Dinamo XXX (30 :D), traseu in dreapta Fisurei Artei, 6B considerat tare si fara repetare de probabil multi ani. Cata se arata sceptic, in special ca stia de la Costica Costea ca acesta din urma coborase dupa doua lungimi fiindca nu erau pitoane. Noi avem mobile (vo 8 frienduri Vlad, nuci si 4 camuri ale mele), luam si ciocanele si pitoanele la noi, stiind ca din primele lungimi ne vom da seama cu ce se mananca si lucrurile vor fi transate, fie cu o reusita fie dandu-ne jos. Ne despartim, baietii spre traseul lor iar Lori Adri si Ionut spre Suhard la plimbare.

Urcam pe valcelul de la izbuc pana sub perete, unde gasim repede o linie de pitoane vechi in dreapta Artei si Surducului. Vlad porneste pe prima lungime incarcat cu echipament:

Urca incet pe fisuri, pana ajunge la brana pe care o parcurge spre dreapta si regrupeaza.

Abea dupa ce intru in traseu imi dau seama de ce nu s-a grabit Vlad, peretele de la nivelul copacilor este extrem de murdar (in special dupa calcarul dolomitic ..) si nu ai siguranta nici in maini nici in picioare. In stanga regruparii se vede o fisura clara, rotunjita spre exterior, asigurata rarut cu tevi – nici nu ar fi fost locuri pentru batut pitoane. Pornesc cap.

Peretele este inca acoperit de mazga. Pitoane nefiind, fac un fel de artificial pe mobile si e extrem de solicitant. Nu am nici eu f multa experienta specifica. Incep insa sa capat din ce in ce mai multa incredere in mobile, pe masura ce invat sa le si pun mai bine ..

La un pasaj in care nu avea sens sa pun mobile si pitoanele lipseau, ma ridic pe prize mici la maini incarcand pe piciorul ce incerca sa prinda o fata cazuta nu foarte compacta. Cand sa ma ridic, tot ce e sub picior fuge in vale si cad in brate, cu mult efort reusesc sa revin si continui pana la urmatoarea teava batura in fisura rotunjita. Merg cu trei frienduri, doua sub si unu la inaintare, pana dau de o teava si un bolovan incastrat unde regrupez nu foarte comod, obosit, sa-l mai las si pe Vlad, poate el reuseste sa se miste mai repede. Cam doua treimi din lungime am abordat cu artificial.

Pana ajunge el la mine insa glezna dreapta imi amorteste rau de tot si o vad ca e si umflata. Am fortat in pasajul in care am ramas doar in maini. De asta si pt ca eram deja in traseu de aproape 3h, ne hotaram sa ne dam jos. Lasam o chinga si o veriga rapida la teava si bolovan. Lungimea catarata (eu sus pregatindu-ma de rapel):

Experimente fotografice cu autostitch:

Cum varianta de backup cu Artei nu mai apre fezabila cu glezna mea, ne hotaram sa mergem la Gatul Iadului sa vedem ce fac baietii. Am gustat putin din Dinamo, dintre noi sigur il vom relua intr-o formula sau alta, mai pregatiti pentru ce ne asteapta.

Lori si baietii ii asteptau pe Cata si Andrei, care terminasera traseul si se intorceau. In chei, o caruta cu fan ajuta la fluidizara traficului:

Pe drum ne gandisem sa intram totusi in Vanatorii in Piatra Altarului, dar acum ne dam seama ca acolo apropierea si retragerea ar dura cam mult .. Ii propun lui Vlad Fisura Neagra pe care eu nu o facusem, si ne hotaram sa ne bagam in ea. Vlad pe prima lungime:

Peretele Hornului Mare, cu Santinela si Tavanele in dreapta:

Pod intre soare si umbra:

Una dintre panoramele care imi plac cel mai mult, intreaga vedere din fundul cheilor de la baza Fisurii Negre:

Intre timp, din Vlad a mai ramas doar un picior inafara fisurii:

Iese pe sus si regrupeaza, pornesc si eu si apuc sa fac si o poza in fisura:

Prima lungime e cam lustruita, iar in partea de sus am tras de bucle acolo unde hornul se inchide. Se poate ramona mult si economisi energie pentru iesire la liber .. data urmatoare.

Pe a doua lungime pornesc eu cap:

Si regrupez in „cuibul de vulturi”, extrem de comod si inedit ca priveliste. Stau relaxat pe spate cat il filez pe Vlad si admir soseaua din chei de sus, de la aproape nivelul tavanelor.

Vlad reuseste sa scoata la liber pasii lungimii, dar cu doua puncte de odihna. In regrupare ma joc putin cu pozatul, cu rezultate felurite.

Urmatoarea lungime e o bavareza foarte foarte frumoasa, Vlad ma anunta ca nu extrem de usoara.

Pleaca el cap pe lungime:

Inainte de a ma urni, cu ceva greutate, din locul atat de superb, ca priveliste, ca detasare de lumea de jos, mai admir odata profilul tavanelor.

Scot lungimea la liber cu o mica exceptie, si ies sus incantat si bucuros ca Vlad a vrut sa facem acest traseu superb in care a mai fost de cateva ori.

Nu montam rapel ci descataram la intrarea in Pestera Neagra, dupa care repede la sosea, in Lacul Rosu la ceva cumparturi si apoi spre Sugau unde Catalin initiase incepatorii in catarare :), nu fara a mai arunca o privire spre linia atat de frumoasa si verticala a Fisurii Negre.

Seara s-a terminat cu vin rosu, povesti si voie buna, retragandu-ne la corturi dupa ce luna a rasarit minunata de dupa creasta din Sugau. Nu stiu din ce motiv, anu asta parca terminarea verii e si mai putin vesela ca de obicei.

Urmeaza inca o zi de „cod galben”. 🙂

Update: Vlad a apucat sa puna si el varianta lui, ca de obicei, mai realista si cu picioarele pe pamant 🙂

septembrie 6, 2009

Recapitulare ..

Putin anacronic, un post inceput cu mult inaintea iesirii din Crai povestita aici.

Timpul (in special ala „al tau”) trece repede, in special cand e vara si-l umplii cu lucruri care-ti plac si te prind. Multe iesiri sarite, aici o scurta sinteza ..

Prima iesire din primavara in chei la catarat, finalizata cu o jumatate de Diedrul Cuiburilor de Soimi si o ora zgribulit in perete sub grindina pana ne-am hotarat sa ne dam jos.

Poze Catalin

Apoi, o tura in Macin, unde, pe langa o frumoasa plimbare prin ploaie, am gustat o zi intreaga din catararea cu mobile, f faina. Poze Cata:


Poze Catalin

Iesire povestita si de Vlad aici.

Apoi iarasi cheile noastre, cu Cata, Vlad si Andrei, tura la care Cata si Andrei au bagat Pintenul lui (ca sa vezi) Catalin, iar eu si Vlad Traseul Independentei, traseu foarte foarte frumos, solicitant si variat (prima lungime cu un tavan intimidant dar usor, bavareze asigurate rarut, o lungime de artificial) pe care Vlad a mers cap integral. Iesirea povestita de el aici. Poze faine si haioase din acelasi traseu repetat weekendul asta de Catalin cu Andrei, la Cata pe picasa.

A urmat cea mai tare iesire pentru mine, din punct de vedere a cataratului cel putin, un first pentru mers cap si pentru dificultate. O sa pun intr-un post separat.

Din scurt si cu foarte mult timp pe drum a fost Buila-Vanturarita, munte invaluit in mister inca de pe vremea cand citeam Ciresarii. Este intr-adevar aparte prin asezare (cabana este intre stanci, intr-o vale inchisa unde drumul ajunge trecand printr-un tunel), dar la lumina zilei la fel de primitor si luxuriant ca si Cheile Turzii. Ne-am plimbat pe creasta, si ne-am jucat (eu cu Ioana cel putin) cu trasee usoare si fotografii inedite, in timp ce Vald si Cata au facut Phoenixul.

Poze

Ioana a scris aici despre iesire, iar Vlad, incluzand descrierea parcurgerii Pasarii Phoenix, aici. Poze completate cu cele din traseu, la Cata pe Picasa, dintre care asta mi-e tare simpatica:

Urmatoarea din ciclu a fost in Fagaras, unde am facut Vartopel-Arpaselul de la vest la est, dorind sa avem parte de cat mai mult catarat.


Poze Catalin

Despre cum sa faci Arpaselul in vreo 40 de ore au povestit Vlad si Ioana.

Anul asta se pare ca ne-am incumetat la multe iesiri de weekend la distante mari, absolut fiecare a meritat efortul, la condus resimtit in special de Vlad, pe care l-am mai dublat si eu. E bine sa nu te obisnuiesti comod, macar cat te mai tin ciolanele ..

Update: foarte fain, un turist care ne-a pozat intamplator din Caldarea Fundul Caprei a dat peste albumul lui Cata si a intrat in legatura cu el trimitandu-i pozele. Aici, eu si Vlad inaintea urechilor:

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.