Iaşi Outdoors

Iunie 4, 2010

Peretele Bezengi sau Mica Himalaya

Filed under: catarare, munte, poze, soare, vara — lucianrosu @ 8:51 pm

17 august. Mă trezesc într-o ceaţă şi un viscol crunt. A nins toată noaptea. A nins şi în cort, şi în absidă, a nins. Afară nu se vede nimic, probabil nimeni nu a îndrăznit să urce pe vârf, deci nimeni nu a trecut pe lângă noi. Dăm trezirea, vrem să coborâm cât mai repede, dar Tibi nu poate să se trezească. E epuizat complet, nici un deget nu poate să mişte. E vânt puternic, viscol, ninge, e frig şi avem de coborât 2000 m cu Tibi imobil.

Din 4 rucsaci mari facem 3 enormi. Cordelina ce o avem o utlizam să îl imobilizăm pe Tibi şi de capete să tragem noi. Îl folosim ca pe o sanie. Avem noroc că panta nu e foarte mare dar nici foarte redusă, iar în 3 ore suntem la barăcile Diesel unde îşi au sediul salvamontii. De acolo îl punem pe o sanie şi îl tragem la vale până la telecabină. Şi tot aşa până ajugem la hotelul unde aveam o noapte asigurată. După masă de seară şi duş Tibi îşi mai revine, iar noi pregătim strategia pentru Bezengi. Cum să ajungem acolo?

18 august. Dimineaţa devreme începem să întrebăm pe taximetriştii din zonă cam care ar fi preţurile. Undeva între 5000 şi 10000 de ruble, ceea ce pentu noi este peste buzunar. Negociem cu un taximetrist la 2000 de ruble, şi ne suim într-o ladă bine întreţinută. Atmosfera pe tot drumul este una bună, muzică şi veselie. După 5 ore de mers cu taxiul ajungem la graniţa cu Georgia. După câteva negocieri dure cu şoferul suntem lăsaţi în mâna celor de la graniţă, dar cu ajutorul permisului special obţinut de la Piligrim Tours trecem mai departe. Urmează 20 de km de drum forestier, dar după câteva ore de marş cu casă în spate norocul ne surâde şi agăţăm un Mosktvich la care mai mult am împins decât ne-a dus. Totuşi, noaptea, după alte peripeţii suntem în tabăra de bază Bezengi, Chamonix-ul Rusiei, leagănul alpinismului rusesc. Punem corturile şi dormim.

19 august. Ne trezim târziu iar vremea de afară nu este cea mai bună. Tabăra de bază Bezengi este de fapt un mic sat cu 10 case şi câteva căsuţe turistice, în care trăiesc 9 luni de zile o mână de oameni. Se află la răspântia a doi gheţari: Bezengi şi Mirzanghi. De asemenea, pe o rază de câţiva km găseşti 8 vârfuri de peste 5000 m şi multe altele de peste 4000 m . Prima zi o petrecem în tabăra de acolo, cu lucruri casnice şi explorând micuţul sat.

20 august. Ne propunem să mergem de-a lungul gheţarului, şi ajungem la fosta tabăra de bază, într-un loc cu totul izolat. O zi destinată plimbării, în care încercăm să ne acomodăm cu vremea urâtă şi ceţoasă.

21 august. Îl lăsăm pe Tibi să se odihnească şi merge la capătul inferior al gheţarului, unde explorăm crevasele şi seracurile. Seara facem tot echipamentul, căci urmează să plecăm spre taberele avansate, iar Tibi spre Ararat. Ne luăm rămas bun de la Tibi, aşteptând veşti de la el cum ajunge în Turcia, iar noi ne pregătim de următoarea aventură!

22 august. Suntem de 3 zile în Tabăra de bază Bezengi. Am înţeles de ce este numită “Leagănul alpinismului rusesc”. Toţi oamenii ce i-am întâlnit sunt trecuţi prin experienţe impresionante. Seven Summit, optmiari, premiere mondiale sunt doar câteva titluri cu care se pot lăuda cei prezenţi în această tabără de bază, care nu seamănă deloc cu ceea ce aş fi crezut că este “Chamonix-ul Rusiei”. Noi suntem doar mici copii pe lângă experienţa celor din jurul nostru şi asta ne face să ne reevaluăm performanţele noastre de până acum. În cele 3 zile lenevite ne-am acomodat cu locurile, oamenii, vremea şi am teoretizat ceea ce ne doream să facem, o mică parte din Peretele Bezengi (denumit şi Mica Himalaya).

Destul de târziu plecăm din tabăra de bază spre baza peretelui. Estimăm că facem 2 zile până acolo deşi am încercat să facem rucsacii cât mai uşori pentru a avea o mobilitate cât mai mare. Două zile de mers pe un gheţar, marele gheţar Bezengi, ar fi suficiente să ne încălzească pentru ce va urma. Urmăm poteca imaginară de pe hartă care urmează morenele laterale, avem un ritm susţinut dar nu ne putem opri să nu admirăm formele de relief glaciare sculptate de această forţă erozivă impresionantă. Valea gheţarului este imensă, sculptează de-o parte şi de alta abrupturi, morenele laterale şi cele centrale formând o diversitate petrografică şi structurală.

Din când în când suntem obligaţi să înconjurăm crevasele şi seracurile impunătoare. Dacă la baza inferioară crevasele pot fi sărite, în zona mediană şi cea superioară crevasele ajung să aibă dimensiuni uriaşe, având nevoie de zeci de minute pentru a le înconjura. Pornind de pe partea dreaptă a gheţarului, trebuie să traversăm pe lăţime până pe partea stângă, unde sunt câteva locuri de cort marcate pe hartă. Traversarea gheţarului este dificilă, mai ales datorită ceţii dense, frigului cuprinzător şi vântului ce ne face să simţim asprimea zonei. Totuşi în puţinele momente de relaxare se poate auzi mişcarea gheţarului, bubuiturile specifice de sub noi ne fac să ne gândim că nu suntem singuri în această imensitate de gheaţă, gheţarul se mişcă, este în viaţa de zeci de mii de ani. După-amiază ajungem la locurile de cort văzute pe hartă. Nu foarte obosiţi, parcă am vrea să mai mergem mai departe, dar suntem opriţi de o gaşcă de alpinişti ce coboară de pe versanţi. Aflăm că sunt din Odesa, au încercat să urce pe perete dar vântul puternic şi rucsacii imenşi i-au întors. Ne conving să rămânem cu ei peste noapte, traseul devenind dificil. Comunicarea cu ei este grea, limbile străine nu sunt un punct forţe al lor şi nici al ruşilor în general. Aşezăm meticuloşi cortul iar când ne alimentăm cu apă avem surpriza de a vedea că nu suntem singuri în această regiuni. O turmă de vreo 20 de masculi ibecşinu par a fi deranjaţi de prezenţa noastră. Sunt chiar foarte prietenoşi, apropiindu-se de locurile noastre de cort. Petrecem o oră doar admirându-i şi observându-le stilul de viaţă.Unii îşi dispută teritoriul, cei mai tineri se iau la bătaie pentru câteva fire de iarbă iar masculii bătrâni stau deoparte şi privesc asupra turmei ce o conduc.

Apucăm să îi fotografiem din toate poziţiile, amintindu-ne de cei din Alpi. Seara o petrecem împreună cu prietenii ucrainieni, întrebându-i de traseu, vreme, locuri de cort. Deşi aclimatizaţi după urcarea vf. Elbrus (5642 m), suntem avertizaţi că va fi foarte greu, atât fizic dar mai ales tehnic. Suntem impresionaţi de organizarea lor, fiecare având un rol în echipă, dar mai ales că au un spirit diferit de alţi alpinişti întâlniţi. Oameni prietenoşi, calzi la suflet şi reci la vorbă, ne povestesc din aventurile lor pe diferiţi munţi (Pumori, Pamir) făcându-ne să luăm aminte de vorbele lor. Seara se încheie pe acorduri de chitară, încălziţi fiind de un ceai cald. E cea mai frumoasă noapte petrecută în această toată expediţie, contactul luat cu aceşti oameni minunaţi punându-ne amprenta. Deşi diferiţi de vârstă, ocupaţie, religie, seara ne îmbrăţişăm cu fiecare dintre ei şi ne promitem să ne mai întâlnim măcar odată-n viaţa.

23 august. Deşi noaptea este senină, a doua zi dimineaţa ne trezim într-o ceaţă specifică, cu care ne obişnuim. Pornim devreme spre următorul loc de cort, spre Stâncile Negre. În continuare mergem pe gheţar, dar ceaţa şi vântul puternic ne fac să ne pierdem din entuziasm. Ne încurajăm unul pe altul, mai povestim, zâmbim pentru a trece mai uşor peste aceste momente. Spre după-amiază ceaţa dispare şi putem admira priveliştea întregului perete, care este într-adevăr imens şi impresionant. Se aseamănă foarte mult cu Piatra Craiului, doar că cele mai mici altitudini au puţin peste 4000 m iar cel mai înalt vârf are 5068 m (Shkara) iar lungimea de 12 km liniari dintre cele 2 extreme îl face şi mai greu. Din priviri pare imposibil de escaladat, de trecut, dar alţii au reuşit să facă traversarea întregii creste, deci şi noi vom încerca măcar să ajungem pe creastă. Trecem de pe gheţarul principal pe un “afluent” al acestuia. Începe să fie din ce în ce mai greu, dar mai frumos, panta e în creştere, estimăm că am depăşit limita celor 3000 m.

Totul pare frumos, mai ales că soarele ne mângâie cu razele sare. Totuşi suntem treziţi din visare de o bubuitură puternică. O avalanşă provoacă un sunet asurzitor, ecoul auzindu-se în toată valea. Este mult prea departe de noi, dar ne face să ne simţim mici în faţa naturii.

Grăbim pasul, parcă mânaţi din spate de pericolele ce ne încolţesc. Urmărind harta mergem pe o creastă secundară ce desparte gheţarii, şi ajungem la “Stâncile Negre”. Locul de cort este aproape inaccesibil. Suntem pe o creastă, vântul suflă cu putere, prima sursă de apă este la 30 de min de coborât iar stâncăraie pe care ne aflăm nu ne permite să ancorăm cortul cum ar trebui. Ne ia oră să facem un zid de pietre de protecţie împotriva vântului, iar forma cortului este foarte hidoasă. Seara tot orizontul se limpezeşte, iar priveliştea din cort este incredibilă. Ieşim la câteva poze, alimentăm cu apa din gheţarul din vale şi pregătim echipamentul pentru ce va urma.

Deşi de 10 zile avem acelaşi meniu cina ne revigorează şi ne creşte moralul.

23 august. E luni, 3 dimineaţa.

-E ceaţă densă, nu putem pleca nicăieri! ne anunţă Ady cu tristeţe în glas.

Acelaşi lucru şi peste o oră. Soneria de ceas ne trezeşte la 5, arunc o privire afară şi mă minunez….cer senin…..stele peste tot. E prima zi de când suntem în Bezengi cu o dimineaţă senină. Avem noroc. Ne trezim repede, ne echipăm doar cu strictul necesar şi suntem gata pentru ziua cea mare. Ajungem repede pe gheţar, la fel de repede şi razele soarelui se văd pe perete. Astăzi este altceva, riscurile sunt mai mari, efortul este mai intens. După primii paşi pe gheţar observăm crevasele ascunse şi acoperite de zăpadă. Oprim, ne legăm în coardă, ne echipăm. Zornetul echipamentului de alpinism ne face să surâdem. Euforici, ne aşezăm colţarii, hamul, casca şi tot restul echipamentului pe noi. Primii paşi pe panta înclinată mă fac să zâmbesc, să râd. Este ceea ce am aşteptat un an întreg. După câteva ore de mers pe gheţar ajungem la baza peretelui. Obiectivul nostru este vf. Lyalver (4350 m), cel mai din N. Începe căţărarea propriu-zisă.

Suntem întâmpinaţi cu mici avalanşe de pietre, şi decidem să trecem pe peretele de gheaţă. Un perete lung de aproximativ 200 m cu o pantă de 70-80 grade este o provocare. Ady în faţă Ileana la mijloc iar eu în spate. Din când în când schimbăm, efortul fiind mult prea mare. Ne încurajăm reciproc, mai râdem, mai glumim, dar timpul trece mult prea repede. Schimbăm tactica…trecem pe peretele de stâncă. Aici găsim primele asigurări, dar escalada mixtă (gheaţă plus stâncă) nu ne ajută deloc. Scoate colţarii, pune colţarii, scoate pioletul, asigură în pitoane, bate pitoane în gheaţă ne fac să ne enerveze şi mai tare. Într-un final scăpăm de gheaţă şi mergem numai pe stâncă. Merg în faţă toate lungimile de coardă, mă simt în elementul meu, Ady şi Ileana urcând şi ei cu spor. Găsim o metodă eficienta de a urca mai repede, dar traseul devine tot mai dificil, mai expus. Trecem graniţa celo 4000 m, şi curios, resimţim efortul mai mult decât ne-am fi aşteptat.

Cele 4 zile petrecute pe Elbrus nu ne-au aclimatizat destul, respiraţia devenind tot mai intensă. Încă o lungime de coardă şi ajungem pe creastă.

-Sunt în Georgia! îi anunţ pe Ady şi Ileana aflaţi la câţiva metri sub mine. În gândul meu, “încă o ţară în care am pus un picior”(la propriu, celălalt încă aflându-se în Rusia). Priveliştea este extraordinară. Creasta este ascuţită ca şi coama unei case din Bucovina, crestată în mii şi mii de locuri. La câţiva metri de noi se află vârful Lyalver, mai departe piramida Gestola (4860 m) iar în depărtare revedem Elbrusul cu ale sale 2 vârfuri. Zâmbim, este pasul care l-am făcut spre alpinism, suntem mândri de noi. Un traseu cotat ca grad de dificultate 4B este mai mult decât multe trasee din Alpi, mai mult decât însăşi Mont Blanc sau Elbrus.

Nu avem timp să ne bucurăm prea tare, e târziu, a durat 10 ore să urcăm un perete de 1000 m înălţime, estimăm că avem nevoie de 5 ore să îl coborâm. Roca friabilă, combinată cu căldură de afară formează avalanşe de pietre de toate dimensiunile aşa că trebuie să avem mare grijă. Coborâm pe acelaşi traseu dar în alt stil, rapeland. Din păcate asigurările sunt foarte vechi şi proaste, de multe ori fiind obligaţi să improvizăm. Tăiem din cordelina ce o avem la noi ca să facem noi asigurări, dar totul pare aşa instabil şi nesigur încât mai mult descataram.

-Cadeeee! ne anunţă Ady de sus. Ne adăpostim repede sub o piatră mai mare, dar prea târziu, câteva pietre îmi zdrunciuna casca, iar altele o lovesc pe Ileana. Dar nimic grav, putem merge mai departe. E seară, e senin, e prima zi fără nori, iar liniştea munţilor e spartă din când în când de avalanşele ce mătură tot în cale. Într-un final ajungem la baza muntelui, iar culorile apusului se oglindesc pe imensul perete. O zi minunată, care se termină fără să ne dăm seama, o zi în care am făcut un pas mare, spre o altă lume.

E noapte deja, e întuneric, frig, suntem obosiţi, deshidrataţi, nemâncaţi, traseul nu se mai vede, în faţa noastră sunt multe crevase acoperite, iar cortul este la câteva ore de noi.

Fotografii realizate de Ady si Lucian!

1 comentariu »

  1. incredibila valea cu ghetarul. chiar e un loc carer merita vazut live

    Comentariu de Mihai Diac — Iunie 5, 2010 @ 10:55 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: