Iaşi Outdoors

Iunie 2, 2010

Elbrus 2009-un munte mare urcat cu pasi marunti

Filed under: catarare, munte, poze, soare, vara — lucianrosu @ 10:03 am

“I’ve learned that everyone wants to live on top of the mountain, but all the happiness and growth occurs while you’re climbing it.”

Miercuri, 11 august, ora 12.00. Sunt în gara din Pascani, alaturi de un rucsac de 43 de kg. Astept trenul spre Kiev. Deja are întârziere, grijile încep sa creasca, la fel si emotiile. Lumea trece îngândurata pe lânga mine…. Un mosulet ma întreaba încotro ma îndrept. Spre Rusia, îi raspund. Începe sa îmi povesteasca din aventurile lui cu armata Rosie. Totusi nu îi vine sa creada ca ma îndrept spre o tara cu orizonturi atât de închise. Într-un final apare si trenul. Abia urnesc din loc rucsacul, dar din tren apar Ady si Tibi. Emotiile se mai risipesc, începe sa îmi apara zâmbetul pe buze. Suntem în trenul spre Kiev. Orele trec repede, la vama nu se raporteaza nici un incident, doar o conversatie despre viata de dupa si energiile negative alaturi de un vames foarte simpatic care agreeaza ideea ca viata e o calatorie continua. Calatoria pâna-n Kiev dureaza 24 de ore, timp în care povestim facem planuri, râdem, glumim si dormim! Dupa lungi ore, ajungem în gara mare din Kiev. Cum limba rusa nu e punctul nostru forte, cumparam biletele spre Mineralnie Vody prin semne, desene, dupa ingelungi dezbateri si negocieri. Toate bune si frumoase, iesim din gara cu gândul de a vizita un oras cu nu foarte multe recomandari. Suntem suprinsi de simplitatea oamenilor, de aerul de capitala europeana si de amestecul frumos de arhitectura al cladirilor. De-a lungul orelor vizitam Casa Operei, vechile porti ale orasului, piata centrala a Kiev-ului, Biserica Sf. Mihail, Sf. Andrei.


Dupa câteva ore petrecute în inima ortodoxismului, parasim bisericile pentru a traversa Niprul. Suntem placuti surprinsi de senzatia de libertate într-o tara comunista, de oameni nonconformisti, oameni ce tin la traditiile lor dar în acelasi timp aduc ceva nou.

Imensitatea spatiilor verzi ne fac sa ne pierdem prin oras. Seara ajungem sa vedem si casa presedintelui, Casa cu Chimere (chimera-creatura din mitologia antica formata din multe animale).Facem ultimele cumparaturi din magazinele din Kiev iar seara suntem în trenul spre o destinatie necunoscuta.

13 august, trenul spre Mineralnie Vody, clasa a 3-a. Suntem încântati de acest Platzcart, cele mai ieftine bilete. Alaturi de noi tot felul de oameni care ne fac sa ne simtim bine. Sunt curiosi sa ne cunoasca, iar noi rabdatori sa ne facem întelesi iar pe parcursul celor 27 de ore de mers cu trenul ajungem sa învatam mai mult de 2 cuvinte în rusa.


Ne dam seama ca degeaba cunoastem noi 6 limbi straine, caci singurele limbe vorbite par a fi rusa si limba mandarina. Afara aceeasi priveliste de fiecare data, un gard viu, verde, de copaci care ne permit sa nu vedem nimic din Rusia. Doar ne imaginam ca traversam marea câmpie rusa. Din când în când mai trecem prin orase, sate si vedem viata trista si înceata ce o deruleaza acest popor. Dormim, mâncam, dormin, povestim, râdem si usor usor trec cele 27 de ore.

14 august, 3 dimineata, suntem în gara din Mineralnie Vody. Suntem acostati de rechini care ne întreaba multe, pacat ca nu îi întelegem. Ajungem sa cunoastem si omul nostru de legatura. Ne suie în masina si goana spre Azau sau Elbrus sat. Înca  e noapte si nu putem vedea nimic. Primele ore de lumina si vedem unde suntem. Caucazul e plin de vârfuri înzapezite. Ne închipuim ca unul din acele vârfuri trebuie sa fie Elbrusul. Speram degeaba, soferul ne povesteste ca nu e nici unul din acelea. Trecem grabiti prin sate, chei, canioane, lasam în urma orice urma de civilizatie si dupa 4 ore de mers ajungem în Elbrus sat (2000 m) . Gazda noastra, o domnisoara draguta ne povesteste cum se petrec lucrurile pe aici, ce trebuie sa facem, ne arata camera. Îi povestim pe scurt ca nu avem nevoie de hotel, caci vrem sa mergem mai sus, la 4000 m. Putin cam surprinsa de decizie, nu multi îndraznesc sa se arunce din prima, fara aclimatizare, fara un tur de acomodare. Lasam jumatate din bagaj la hotel, iesim afara si surpriza totala. Micuta si pustia statiune turistica e dupa 3 ore plina ochi de turisti. Luam prânzul pe o pajiste si apucam sa admiram privelistea. În sfârsit ne bucuram caci suntem aici, toti 4, cu o pofta de munte ne necrezut. Nu mai rabdam mult, iar pe la 13 decidem sa urcam. Luam prima telecabina, urcam câteva sute de metri, admiram pe cei care coboara, dar mai ales peisajul.


Dupa o scurta pauza ne urcam în cea de-a doua telecabina si suntem la 3300 m. Deja resimtim diferenta de altitudine de dimineata (300 m) si acum. Stam o ora, ne plimbam prin împrejurimi dar suntem dornici sa urcam si mai sus. Cea de-a treia telecabina ne ofera si ceva emotii, dar suntem la capat, la 3700 m.

De acum pe picioarele noastre. Cu ceva efort ne echipam, de la pantaloni scurti si sandale trecem la echipament mai serios, mai ales ca ceva fulgi razleti ne ameninta. Începem urcusul, dar vremea capricioasa nu ne lasa sa vedem înainte. Urcam încetisor, oleaca ametiti, presiunea pe umeri se simte din plin, iar greutatea rucsacului pare alta. Decidem sa urcam pâna la Diesel, dar pare prea departe, asa ca punem corturile ad-hoc. Undeva la 4000 m. Vremea se face frumoasa, primele poze cu vârful, asa de aproape si totusi asa de departe. Începe activitatea de gospodini, topeste zapada, fa ceai, curatenie în casa. Spre seara primii musafiri, colegii din Cluj care au urcat astazi pe vârf. Ne cunosteam dinainte, îi felicitam, le dam ceva cald, ne dau mai multe informatii, merg mai departe si noi în cort. Mâncam, povestim, râdem, dormim.

15 august. E dimineata, soare, iar noi înca lenevim. Grabim putin lucrurile, astazi facem un salt mare. Vrem sa ajungem în saua dintre vârfuri la 5300 m. E mult dar visam acolo, daca se poate. Strângem rucsacii si începem agale sa urcam marele deal. La Diesel facem o pauza mai mare, deja ne resimtim.

Totusi nu e grav, mai avem ore bune pâna la apus. Trecem de tabara de corturi, sperând sa gasim mai sus locuri bune de camping. Urcusul devine greoi, facem multe pauze, compensam mâncând multa ciocolata. Efortul începe sa se resimta din ce în ce mai mult, e abia a doua zi si noi suntem la aproape 5000 de m. Decisi sa urcam pâna la 5300 m totusi renuntam , având primele simptome de

AMS (Acute Mounain Sickness). La Pashtukova (4800 m) facem tabara de baza. E dupa-amiaza si, în ciuda oboselii acumulate suntem foarte bine dispusi, un moral excelent. Totusi în mintea noastra e o singura întrebare, ce facem mâine, urcam pe vârf? Dupa o zi extenuanta si fara aclimatizare, toti ne resimtim, mai mult sau mai putin. Sapam cu pioletii locul de cort, facem un zid de aparare împotriva vântului, desfacem rucsacii…Împotriva firii normale a lucrurilor, sacul lui Tibi aluneca din mâinile domnului si o ia usor usor la vale. Ne uitam muti la spectacol, sacul prinde viteza, coboara, coboara pâna când nu mai vedem sacul. Uite sacul, nu mai e. O noapte la 5000 m fara sac ar fi letala, o noapte în cautarea sacului, printre crevase, avalanse, ar fi foarte periculoasa. Asa ca, în 10 minute suntem echipati (eu si “vinovatul”)  pentru o coborâre în forta, spre un teritoriu necunoscut, plin de crevase. Urmarim posibila traiectorie a sacului. Coborârea e facila, aproape alergam prin ultimii stropi de lumina. Dupa o jumatate de ora, în marea alba parca vedem un punct negru spre care ne îndreptam. Suntem obligati sa sarim o crevasa imensa, careia nu i se vede fundul, dar cu ceva emotii si o asigurare în piolet o sarim repede. Dupa alta jumatate de ora si câteva crevase ocolite ajungem la sacul buclucas…estimam ca am coborât vreo 1500 m altitudine, dupa densitatea mare a moleculelor de oxigen.

Dar e deja noapte, mai mult decât frig si un munte de urcat din nou. Nu mai suntem obositi, ci de-a dreptul epuizati. Nici o ciocolata nu îsi mai face efectul, doar windchilul îl simtim, cum ne “mângâie suav obrajii”. Facem o pauza, doua, dar totusi resursele nu sunt foarte multe. Ajungem din nou sa sarim acea crevasa, acum din vale în deal, deci mult mai dificil. Tibi îmi lasa tot rucsacul, trece peste, asigurat fiind de mine în 2 pioleti si o cordelina. Îi arunc pioletii lui Tibi, e rândul lui sa ma asigure, e rândul meu sa sar. Presiune, greutate psihica, toate îsi spun cuvântul. O crevasa acoperita, careia acuma câteva ore nu îi vedeam fundul, ci doar multi turturi si multa gheata. Gândul ma sperie putin, mai ales ca sunt asigurat într-o cordelina de agatat rufele la uscat si am un rucsac considerabil în spate. Totusi am încredere în coltari si în Tibi. Fac un pas, încerc sa sar, dar un picior aluneca frumos spre crevasa. Ma proptesc cu coltarii, fac cumva sa nu alunec mai tare si hop ies din crevasa pe partea cealalta, cu niste stropi de transpiratie pe fata. Adrenalina care am acumulat-o ne mai tine în ritm câteva minute. Nici nu stim cât timp a trecut, tot încercam sa grabim ritmul, pasul dar nu reusim. Într-un final vedem lumina de la corturile noastre (îl rugasem pe Ady sa ne lasa o luminita, pentru moral). Pe la 1 noaptea ajungem într-un final la corturi, dupa 7 ore (2 de coborât si 5 de urcat), putin epuizati si slabiti. În corturi, situatia nu e prea roz, Ady si Ileana având greturi si simptomele raului de altitudine. Încercam sa îmbucam ceva, mai mult fortati, dar eu unul reusesc sa manânc destul de bine. Repede intram în sacii de dormit si somn de voie, mâine fiind clar zi de pauza.

15 august. Trezirea se face devreme în cortul ocupat de mine si Ady. Povestesc entuziasmat de sacul buclucas, la fel Ady povesteste de apa varsata în cort la pregatirea mesei. Râdem amuzati de patanie, mai ales ca ne simtim excelent. Totusi din cortul vecin nu se aude nimic. Dorm probabil. Trece timpul, mai lenevim în cortul încalzit de razele soarelui, dar totusi suntem putin enervati. Asadar trezirea. Ileana sare repede din cort, în schimb Tibi este prea epuizat pentru a schita vreun deget. Toata ziua de 15 august, o zi frumoasa, cu mult soare, o petrecem lalaind, activitati de gospodini. Facem mâncaruri, ceaiuri, socializam cu cei care coboara de pe vârf, dar ne si lasam amprenta pe zapada alba.



Spre seara îl scoatem si pe Tibi din cort, si împreuna facem o tura usoara  pâna la limita celor 5000 m. Ne simtim din nou bine, seara încercam sa mâncam cât de mult se poate (slanina este meniu principal pentru mine la toate mesele), pentru ca urmeaza ziua cea mare. Se anunta vreme buna pentru urmatoarea zi, avem noroc.

16 august ora 4.00. Dam trezirea, afara întuneric bezna, doar câteva luminite în vale. Ne echipam, în jumatate de ora suntem gata de plecare. În acest timp multa lume trece pe lânga noi, destul de înfrigurati. Da, este frig, simtim si noi. Intram încet pe cararea care duce spre vârf. Depasim multa lume, avem un ritm bun, ajungem printre primele grupuri. Totusi Tibi ramâne mult în urma. Asteptam putin, dar e mult prea frig pentru a sta. Decidem sa îl asteptam în sa, unde speram sa fim încalziti de soare. E 6 dimineata si vedem primele raze de soare, se lumineaza, în urma noastra e o adevarata feerie, zeci de grupuri, ca un furnicar.


Primele poze pe ziua de azi, dar nu ne permite sa stam mult. În sa este la fel de frig, nu stam nici aici mult. Toti 3 avem un ritm bun, dar pe Tibi nu îl mai vedem în urma. Începe ascensiunea finala. Panta e din ce în ce mai abrupta, dar ritmul nostru e constant. Încet dar sigur. Ajungem soarele, sau ne ajunge el pe noi. Aici luam prima pauza sanatoasa. Nu avem de ce sa ne grabim, avem o zi la dispozitie. Ne hlinzim la soare, îndopam stomacul cu tot felul de prostii, lenevim în speranta ca Tibi va aparea. Nu putem sta totusi prea mult. Mergem mai departe, vârful înca nu se vede, pare a fi departe.

Dam coltul uriasului vulcan si vedem vârful si câtiva oameni bucurându-se. Suntem fericiti, mai e putin pâna acolo. Imediat ajungem sub vârf, cei de pe vârf ne încurajeaza, ne aplauda. Un gest frumos, dar ne oprim. Am decis, îl asteptam pe Tibi, la 10 m sub vârf. Asteptarea e lunga, obositoare.

Mai facem poze, mâncam câte ceva, mai povestim, eu apuc sa adorm putin. Au trecut 2 ore de când îl asteptam si nu a venit. Într-un final apare si Tibi, mergem sa îl întâmpinam, urcam cu el si suntem pe vârf. Elbrus 5642 m, cel mai înalt vârf din Europa.

Un colos pentru multi. Un deal mare pentru noi. Stam pe vârf o ora aproape, ne pozam fiecare cu fiecare, toti, cu malaesieni, coreeni, rusi, aproape ca umplem un card  de poze. Visul de anul asta l-am împlinit, mult mai repede decât ne asteptam si mult mai usor.

Totusi privelistea e unica- ghetari, crevase, tot lantul caucazian se poate distinge foarte usor. În departare se vede perete Bezengi, adevaratii munti din Caucaz. Visez ca odata voi ajunge si acolo. Ma simt mândru ca am reusit, câteva lacrimi se scurg pe obraz dar îngheata instant. Ma gândesc la familie, prieteni, geografi, toti cei ce m-au sustinut în aceasta expeditie. În tot acest timp, emotiile si sentimentul de a fi acolo nu m-au lasat sa îmi dau seama ca starea fizica a mea (si a celorlalti 3) nu e chiar grozava. Într-un moment de reverie îmi dau seama ca sunt slabit, 3 degete le simt mai ciudat în bocanc, si ca mi-as dori sa cobor de pe vârf. Începem repede coborârea, dupa aproape 3 ore de zacut la 5640 m. Ajungem repede în sa, unde resimt si mai tare efortul prelungit. Tot ce îmi doresc e sa stau, sa lenevesc, sa adorm. Nu putem sta prea mult, caci vrem ca seara sa o petrecem jos, la hotel. Calculam putin si ne dam seama ca suntem cam la limita. Grabim lucrurile, mersul, dar ma uit cu jind la Elbrus Est. As fi avut resursele necesare sa urc si dincolo. Totusi coborâm, coborâm, coborâm. Ady si Ileana ajung primii, coborârea mea e putin cam ambigua, dezechilibrata, dar imediat ajung si eu la corturi. Tibi înca nu apare. Sa strângem corturile, sa ne pregatim de coborâre. Îl asteptam pe Tibi sa vedem ce facem. Într-un târziu ajunge. Slabit, cu dureri musculare si ametit. Deci petrecem înca o noapte la aproape 5000 m. Apucam sa mâncam, sa bem mult iar apoi mult somn.

17 august. Ma trezesc într-o ceata si un viscol crunt. A nins toata noaptea. A nins si în cort, si în absida, a nins. Afara nu se vede nimic, probabil nimeni  nu a îndraznit sa urce pe vârf, deci nimeni nu a trecut pe lânga noi. Dam trezirea, vrem sa coborâm cât mai repede, dar Tibi nu poate sa se trezeasca. E epuizat complet, nici un deget nu poate sa miste. E vânt puternic, viscol, ninge, e frig si avem de coborât 2000 m cu Tibi imobil.

Dar asta e cu totul alta poveste…

3 comentarii »

  1. bravo!😉
    Ce bine ii sade drapelului acolo sus…….

    Comentariu de Orry — Iunie 2, 2010 @ 11:50 am

  2. Salut. In primul rand felicitari pt reusita, tie si echipei tale! In al doilea rand as vrea sa te intreb ce echipament ai avut: bocanci (raichle, salewa..), rucsac, imbracaminte (first layer, second….).Ma tot gandesc si eu la o astfel de expeditie si vroiam sa stiu daca echipamentul de iarna folosit pe creasta Fagarasului sau Bucegi face fata sau o sa inghet pe acolo, pe sus. Iti multumesc anticipat.

    Comentariu de santo domingo — Ianuarie 29, 2011 @ 9:18 pm

  3. PT CEL CARE A POSTAT MESAJUL AL DOILEA VREAU SA VB CU TINE DEOARECE SI EU SUNT INTERESAT SA MERG PE ELBRUS DACA MA POTI CONTACTA PE ADRESA DE EMAIL POATE MERGEM IMPREUNA.MRRSERGIU@YAHOO.COM

    Comentariu de amarioari sergiu — Februarie 18, 2011 @ 9:11 am


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: