Remember Piatra Craiului

Am mai fost în Piatra Craiului de atâtea ori, atât iarna cât și vara. Iar cum era ziua 2 de Crăciun mi-am dorit mult să îmi fac un cadou . Și vorbisem cu băieții de la sala de cățărat (Sorin, Andrei, Alin) pe ultima 100 de metri astfel încât planul de plecare era asigurat. Ultima oară când am fost iarna în Piatra Craiului a fost împreuna cu Mihai Diac, o tura de anduranță și tehnică ce mi-a plăcut enorm de mult.
După atâta timp petrecut în urgia orașului, îmi doream cu disperare câteva zile petrecute pe munte, departe de mișcările browniene ale urbanului.
Am plecat târziu din Iași, preferând ca fiecare dintre noi să petrecem cu familia a doua zi de Crăciun. La fel de târziu am și ajuns la Cabana Gura Râului în Zărnești, pe o vreme încețoșată, orele trecute de 21.00. Zăpadă era din belșug, ceea ce prevestea o tură frumoasă.

Am decis ca prima  noapte să înnoptăm la cabana Curmătura, iar după 2h de la Fântâna lui Botorog ajungem la celebra Curmătura. Înșfăcăm repede un ceai și mâncare tradițională din rucsac ca apoi să ne înfundăm într-un somn profund până dimineața.

Ne așteaptă o zi plină, planul fiind să urcăm pe la Turnuri să mergem spre Ascuțit iar de acolo până la vf. La OM și refugiul din Șaua Grind. Așa că suntem treziți dis de dimineață de un grup de “colindători” beți din Zărnești care au petrecut toată noaptea. Servim un ceai cald, pregătim rucsacii, ne luăm la revedere de la cabanier și ne îndreptăm spre înălțimile Craiului. Plecăm pe o ceață cruntă, iar din Șaua Crăpăturii, de unde altădată admiram depresiunea Brașovului, acum nu vedem nici la 5 m in față.

Dupa 20 de minute de depășit vegetație moartă și admirat brazi falnici ajungem la primul pas important , escaladarea către Creasta Nordică.

Un prag stâncos, niște jgheaburi și cîteva șufe care să ne ajute și mult de urcat cu ajutorul prizelor excelente, iar după 2 ore de la plecare ajungem la vf. Turnuri.

 

Ajungem deasupra plafonului de nori, de unde ne bucurăm de o priveliște superbă și un cer limpede. Nu mă mai satur de făcut fotografii, priveliștea este lacrimă iar in depărtare se pot vedea Bucegii și Făgărașii.

 

 

 

 

 

 

Plecăm spre Șaua Padinei închise, iar după o oră de înnotat prin zăpadă și mers prin păduri ori pe creastă ajungem în Padina Închisă. Speram să ajungem mai repede la vf. Ascuțit și refugiul cu același nume dar ajungem abia la 13.00. Aici luăm un prânz binemeritat, fierbem un ceai și ne reumplem de energie pentru cealaltă bucată de creastă nordică.

Trecem de vf. Timbalul mare (2177 m) de unde admir padina lui Călineț, stratele redresate pe verticală dar și țancurile și multele vîrfuri ce le am avem de depășit. Vremea este în continuare superbă, deși e frig și începe să bată vântul. Toate prizele sunt acoperite de zăpadă dar traseul de creastă este foarte vizibil. Sunt porțiuni unde cam dârdâie fundul , zone expuse, zone unde o priza greșită înseamnă moarte, dar acolo avem cea mai mare grijă și trecem cu toții de pasajele mai grele. Trecem și de vf. Zbirii, vf. Claia Căldării Ocolite și ajungem pe înserate la vf. La Om 2237 m. Plafonul de nori este în continuare la 1000 m iar luminile satelor și orașelor se oglindesc superb în pătura de nori, realizând o coloristică superbă.

 

Însă este prea frig iar noi suntem destul de epuizați și după o masă copioasă și o porție sănătoasă de râs ne înghesuim în sacii de dormit. Noaptea se aude un vâjâit puternic afară, semn că vântul e foarte puternic.
Ne-am fi trezit mai dimineață, însă abia primele raze de soare ne fac să ieșim din călduroșii saci de dormit. Încercăm să ne grăcim căci avem un microbuz de prins la 15.00 cu direcția Iași. Coborâm repede și frumos spre refugiul Grind, însoțiți de siluetele Bucegilor și ale caprelor negre.

 

 

 

De acolo, despărțim drumurile, eu și Alin fugind înainte iar Sorin și Andrei (ce aveau mașina la dispoziție) venind agale spre mașină. Am fi vrut normal să luăm traseul spre Table (dungă roșie)  iar de acolo spre Prăpăstiile Zărneștilor  dar, datorită defrișărilor masive s-au pierdut marcajele și noi cu ele. Iar în loc să ne trezim în Prăpăstii ajungem în satul Peștera iar de acolo în Măgura și spre Gura Râului. Dar trebuia să prindem o ocazie rapidă până în gara din Brașov și nimeni nu ne-a luat. Așa că cea mai înțeleaptă decizie a fost să stăm la o cana de ceai la cabana Gura Râului în așteptarea lui Sorin și Andrei.

 

Până la urmă am ajuns toți 4 în Brașov, iar de acolo eu am plecat în grabă spre Chișinău via Iași iar băieții au mai petrecut o zi în Brașov.

Rodnei în ținută de toamnă (a VI-a ediție) (Rodnei intr-o zi)

Să organizezi o ieșire pe munte impreună cu frații Diac ține foarte mult de hazard. Oricum s-ar planifica cu siguranță rezultatul ar fi fost altfel. Așa s-a întâmplat de fiecare data, și nici de această dată băieții nu se dezmit. Așa că, după ce Paul mă anunță că Mihai nu mai poate veni în week-end, încerc să forțez pentru a merge doar noi 2. Planul se potrivea de minune, tocmai ce am terminat admiterea la școala doctorală (sâmbătă), urmând ca duminică dimineața să plecăm cu primul tren spre Iacobeni iar de acolo cu doamne-ajută până în Cârlibaba. Deloc surprinzător, la 5 dimineața aflăm căci Mihai va merge cu noi. Urma să plecăm la 10 cu mașina lui Mihai cu direcția binecunoscută (RODNEI). Am plecat la 11.30.

Drumul până la Cârlibaba a fost unul plin de peisaje spectaculoase. Toamna își reintră încet încet în drepturile ei, doar culmile bogate în conifere părând să sfideze culorile toamnei. Prima oprire o facem în Gura Humorului pentru a alimenta foamea iar urmatoarea oprire în Câmpulung pentru rezerve de mâncare.

Și vrând, nevrând ajungem după-amiaza pe la 17.00 în Cârlibaba. Ne-am sfădit noi și am ajuns la concluzia în unanimitate căci cea mai înțeleaptă soluție ar fi să lăsăm mașina în Cârlibaba iar noi să urcăm în creastă dinspre Borșa. Planul suna foarte simplu-toata creasta (50 + km) într-o zi iar punctul de sosire să coincidă cu mașina pentru a evita autostopul noaptea pe un drum puțin circulat. E duminică după-amiază iar vremea e așa cum nu am avut ocazia să o văd vreodată în zonă, cer senin și prea cald pentru sfârșit de septembrie. Și totuși stăm de aproape 3 ore la autostop. Ciudat, timpul trece foarte ușor, mai ales animați fiind de bătăile cu conuri de brazi între noi sau bătăile în toată regula între cetățeni turmentați din sat. Până la urmă, un camionagist ne saltă cu direcția Borșa.

În așteptarea mașinii norocoase

Frații Diac

Ajungem pe întuneric, dar mânați de dorința de a ajunge cât mai repede cât mai sus, pornim într-un ritm alert spre ultimele fânare de pe traseu.Facem cumva că pierdem traseul și ajungem mai sus de ultimele construcții din Borșa, dar cu ajutorul GPS-ului revenim la potecă. După doar 1 h de mers suntem deja în pădure și tragem pe dreapta într-o poieniță superbă. Fără cort, întindem izoprenele, înfulecăm ceva iar apoi preț de minute bune ne holbăm la cerul plin de stele, iar din când în când câte o stea căzătoare.

Sub cerul liber

Nu apucăm să ne bucurăm prea mult de confortul sacilor de dormit căci ne trezim la 4 dimineața cu gânduri mari. Strângem repede, ne echipăm și plecăm cu direcția Stația Meteo iar apoi sus în creastă. După fix o oră ajungem la Stația meteo, alimentăm apă din pârâul ce se scurge din lacul Iezer. În continuare noapte, iar departe se văd luminițile orașului Borșa. Până în creastă mai facem doar o oră , dar într-un ritm destul de tare, iar panta devenea din ce în ce mai abruptă. Odată ce suntem sus în creastă începe și spectacolul oferit de răsărit. Niste culori calde, sângerii se ivesc încet încet din est. Tot abruptul ce l-am urcat începe să se coloreze și să capete culoarea roșiatică. Spectacolul continuă iar noi încercăm să prindem cadrul cu ajutorul aparatelor foto. Dar nu e timp de stat, așa că pornim spre Soare (est).

Lumina dimineții văzută din creasta Rodnei

Vedere spre Nord

Umbre

Vedere asupra văii glaciare Iezer

Surprinzător, traseul de vară diferă de ce am făcut iarna trecută împreună cu Paul și se încăpătânează să ocolească majoritatea vârfurilor pe care le-am urcat pe timp de iarnă. Și uite așa, pe nesimțite trec orele, iar noi trecem pe sub vârfurile Rebra, Buhăescu, Tarnița la Cruce, Puzdrele. E deja 12 la amiază, un soare puternic și un cer senin ne fac să ne simțim epuizați. Se merge în tricou și pantaloni scurți de la 8 dimineața, iar vederea înspre orice direcție e fantastică. Putem observa toți Carpații (Apuseni, Meridionali, Orientali). Dar nu e timp nici să ne bucurăm de afinele de pe creastă. Mihai deja are un avans de 15 minute în fața noastră și doar pauza de masă ne reunește.  Prima jumătate a traseului ca și distanță  (Șaua Galanțului) o realizăm în 8 ore de mers întins, estimând căci vom ajunge în jurul orei 10 la șoseaua din pasul Rotunda.

Peisaj tomnatic in Rodnei

Mult a fost, puțin mai este

A doua jumătate, deși vizibil mai obosiți pare mult mai plată, trebuind să urcăm doar vârful Gârgălău, Omu și Ineu. Deși mergem  de mai bine de 10 ore plăcerea de a ne năpusti cu privirea asupra peisajului rămâne nestingherită. Toate căldările, văile și lacurile glaciare se văd perfect, luminate de un soare cald de septembrie. Creasta pare pustie, dar mare e surpriza când întâlnim o turmă de mioare sus pe creastă iar după vf. Omu un grup de unguri.

Paul în primplan

Lucian

Mihai

În oglindă

Ajungem mult mai devreme sub vf. Ineu (17.00), după o urcare obositoare. În șaua dintre Ineu și Ineuț luăm ultima masă și ne bucurăm pentru ultima oara în această ieșire de peisajul extraordinar al munților Rodnei. Urmăm bulina roșie spre lacul Lala iar de acolo belea. Marcajul arată alt traseu față de ce știam. Teoretic este o potecă ce se strecoară printre jnepeni și te duce la forestierul cu direcția Pasul Rotunda. Practic, după câteva minute de căutat cărarea printre jnepeni, frații Diac decid să urce pe culmea din drepta, ce presupune un urcuș abrupt iar eu continui cu perseverență lupta cu jnepenii în căutarea potecii. Eu găsesc poteca ce mă plimbă printre câmpuri întregi de jnepeni iar băieții se luptă cu înălțimile.

Vedere de sub vf. Ineu

Lacul Lala

În luptă cu jnepenii

După aproape o oră ne reîntâlnim pe forestier. De aici, un drum lung, plictisitor și dureros  până în pasul Rotunda. E deja noapte (21.00) când ajungem în Pasul Rotunda iar de aici până la mașină ar mai fi vreo 15 km pe drum. Avem mare noroc căci un pădurar ne saltă și ne duce până la unitatea militară și ne scoate la drumul mare. Prima mașină care trece pe aici oprește la semnele noastre și îl ia doar pe Mihai până în Cârlibaba. Planul suna cam așa, Mihai merge în Cârlibaba, ia mașina, se întoarce și ne ia și pe noi. Cum necum Mihai nu apare, noi nu avem semnal la telefon și începem să presupunem diverse (nu e mașina, are pană, nu pornește motorul, mănâncă Mihai ). Până la urmă părintele Bisericii Catolice din Cârlibaba cu Mihai pe scaunul din dreapta ne saltă și ne duce înspre mașină. Bateria de la mașină s-a descărcat, au încercat să o conecteze la o altă mașină dar nimic.

Rămânem peste noapte la parohia Bisericii Catolice din Cârlibaba, așteptând un mecanic a doua zi dimineață. Suntem primiți cu mare căldură de părintele Grigore, dar nu rezistăm mult discuțiilor și mergem să dormim. Dimineața ne trezim cu un peisaj incredibil din veranda casei parohiale. Imediat se rezolvă și problema bateriei iar apoi plecăm binedispuși spre Iași, fericiți căci am revenit pentru a 6-a oara în Rodnei, iar de această dată ne-a ieșit planul de acum 3 ani, creasta Rodnei într-o zi.

Parohia din Cârlibaba

Traseul realizat de noi doar pe data de 27, cu o lungime de 48.5 km, in comparatie cu cel din iarna.

si traseul de vara, separat, din pacate sectionat in 2 parti: urcarea pana in creasta, si restul.

Rodnei-Urgia Iernii

Tot am sperat anul asta să mai merg odată în munţii Rodnei, nişte munţi frumoşi, spectaculoşi, aproape de sufletul meu. Şi uite că s-a ivit ocazia, chiar înainte de Crăciun, împreună cu Paul. Şi el îşi dorea la fel de mult să meargă pe muntele ce ne tot încearcă răbdarea de vreo 2 ani încoace.

Ca de fiecare dată ne-am făcut planuri măreţe, din Pasul Rotunda, măcar până pe Pietrosul Rodnei dacă nu, şi mai departe până în pasul Şetref. Planuri mari, vise mari şi ele. Ne-am pregătit temeinic pentru tura asta. Am scos de la naftalină echipamentul cel mai bun. Şi pentru mine şi pentru Paul urmau nişte premiere (pufoaică, plastici, colţari şi altele ce urmau să fie testate pentru prima oară).

Mai mult, pe GPS am avut trackuri şi puncte de pe întreg masivul.

Ca şi bonus, chiar înainte de plecare primesc un email foarte încurajator.

“Nu va fi nevoie de GPS, o sa aveti parte de o vreme in Rodnei de invidiat cu “mare alpina” si mult soare, dar si nori, cat sa faca fotografiile mai spectaculoase, de duminica 19 dec. pana pe vineri sau sambata 24-25 dec.

Temperaturi la 1500 care vor ajunge si la 5…6 grade cu plus, mai sus ceva mai rece dar nu foarte frig. Vor iesi niste fotografii de pus in rama. “

Mă motivează să îmi iau toată şandramaua de scule foto (respectiv aparatul foto şi cele 3 obiective).

În sfârşit, dumincă seara, la 17.30 alergăm puţin să prindem trenul, dar ne aşezăm liniştiţi în compartimentul nostru şi începem a povesti. Urmează testatul colţarilor pe bocanci, inventarul echipamentului.

Iar imediat înainte de Paşcani, un apus de foc parcă prevesteşte tura. Admir cu ochi mari un cer aprins cum nu am mai văzut de mult.

Planul era să mergem până-n Iacobeni, iar de acolo cumva până-n Cârlibaba, dar preotul Grigore, cunoştinţă de-al lui Paul ne-a dat o mână de ajutor şi ne-a luat el din gară până acasă la el, în Cârlibaba. Pe drum admiram o lună plină, şi un peisaj furat din povestirile lui Calistrat Hogaş. Seara o petrecem la căldurică, urmând ca a doua zi dimineaţă să pornim din Pasul Rotunda (ajutaţi de acelaşi preot).

Ziua de luni se anunţă perfectă, de vis. Un soare frumos, ceva grade sub zero şi multă zăpadă.

Ne luăm la revedere de la civilizaţie şi începem binecunoscutul traseu: din pasul Rotunda până-n Ineu cu trecere pe sub varful Ineuţ. Dar cu cât înaintăm, zăpada e din ce în ce mai mare, chiar deseori trece de genunchi. Avem noroc că e afânată. În prima parte traseul nu pune probleme, căci urmăm drumul forestier ce duce până sub creastă. Soarele e sus pe cer, ceea ce ne bucură, dar mersul prin zăpadă multă nu ne ajută să mergem foarte repede.

Prima pauză o facem sub intrarea în creastă, la răspântia spre Varful Ineuţ şi lacul Lala. Aici apar şi primele probleme de ordin tehnic. Imediat punem colţarii, şi începem a răzbate zăpada. O pantă de 45 de grade, multă zăpadă şi noi punem presiune pe ea…..suntem avertizaţi…pericole de avalanşe. Versantul pe care suntem se împarte în doua de ceea ce putea fi o avalanşă.

Urcăm imediat în creastă, alegem altă variantă, la fel de obositoare. Efectiv înnotăm în zăpadă , o bucăţică de traseu de 50 m ne stoarce de puteri. Înaintăm greu, dar mai rău, soarele încetu cu încetu dispare între nori, în schimb apare un vânt teribil, urâcios, ce bate din faţă. Mai mult, pierdem din vizibilitate, iar cu cât urcăm, ceaţa sau white-out uneori ne îngreunează misiunea. E deja târziu, aproape să se întunece iar noi suntem abia sub vârful Ineuţ. Ne minţim singuri că am mai putea merge noaptea până în Şaua Gărgălău. Ne dăm seama că e cam imposibil, şi repede căutăm o retragere într-una din văi, pe valea râului Cobăşel.

După 10 minute găsim un loc numai bun de cort, săpăm puţin la el, montăm cortul şi începem procesul de gospodarire. Ciocolată caldă, o supică şi nişte spaghetti sunt un adevărat ospăţ după o primă zi grea. În cort, dar şi afară nu e extraordinar de frig, după cum arată termometrul lui Paul. Să fie vreo 4 grade înăuntru şi 4 cu minus afară. Măcar atât.

Dimineaţa ne trezim greu, ne ia cam 2 ore să ne punem rucsacii în spate. Mai rămân 6 ore de lumină. Dar poate măcar astăzi ajungem în Şaua Puzdrele, celebră pentru locul de cort de care imi tot povesteşte Paul.

Înaintăm la fel de greu ca şi ieri, iar vântul e şi mai aspru. Acum suntem pe crestă, lăsăm în dreapta varful Ineu şi ne îndreptăm cu pas de melc. Noroc de GPS, deşi nu avem track-ul, avem ceva puncte ce ne ajută să ne orientăm. Vremea e la fel de urâtă, vizibilitate 0, iar vântul urlă în urechile noastre. Abia ne putem ţine echilibrul. Estimez că are cam 60-70 km/h, dar împreună cu acele de gheată parcă formează un asalt împotriva noastră. Ne simţim copleşiţi de înaintat împotriva vântului. Chiar dacă nu ne dăm seama, lupta împotriva nămeţilor, dar mai ales a vântului ne seacă de energie. Ne dăm seama că nu avem cum să ajungem în Şaua Puzdrele, poate doar în Şaua Gârgălău. Traseul pe timp de iarnă, şi fără vizibilitate e dur, iar pe unele porţiuni e tehnic, căci nu urmăm traseul de vară, ci mergem numai pe creastă. E deja după-amiază iar noi abia ce trecem de varful Omu (2134) şi mai sunt vreo 2 ore de mers până-n Gărgălău. Începem a căuta loc de cort, ferit de vânt, mai întâi pe versantul stang, dar acolo parcă suflă mai cu putere şi nu ne lasă deloc să ne orientăm şi hotărâm a ne întoarce către ceva stânci unde sperăm să ne adăpostim de furia vântului. Mă simt epuizat, stors de puteri, dar în final găsim un loc de cort sub o stâncă. Săpăm vreo 30 de minute, ridicăm pereţi de zăpadă în speranţa că măcar noaptea vom scăpa de zgomotul asurzitor al vijeliei de afară.

Seara ne sfătuim bine, şi decidem, că dacă ziua următoare e senin şi frumos afară mergem pe creastă, dacă nu, tragem pe dreapta spre prima vale, pe valea râului Putreda.  Seara ne refacem puterile cu o supă caldă şi un piure cu conservă de peşte plus predesert şi desert.

Dimineaţa suntem treziţi de urletele vântului ce izbea necontenit cortul. Decidem rapid să coborâm. Până pe valea râului tot am coborât ba în stilul fundeni ba înnotând. Pentru prima oara în 3 zile avem parte de linişte, vântul nu mai bate şi chiar ne bucurăm de aspectul asta. Ne întâlnim cu ceva urme de urşi şi mergem pe un drum forestier de-a lungul Bistriţei Aurii până la întâlnirea cu şoseaua principală. De acolo un camionagiu simpatic ne duce în Cârlibaba, din Cârlibaba prindem repede un microbuz până în Iacobeni şi o oră mai târziu suntem în trenul spre Iaşi.

Cam aşa arată traseul făcut de noi în 3 zile pline.

 

Lucian

 

Pedaland pe dealurile Maramuresene

Revenirea din Pamir a fost pentru mine de bun augur, nu ma asteptam ca dupa o luna petrecuta la inaltime sa nu am nevoie de foarte multa relaxare.
Asa ca, prima invitatie a fost lansata de Adrian. M-am gandit mult daca sa accept sa merg cu bicicleta alaturi de el, TVA si VEVE. Nu voiam sa merg,aveam destule motive:  era un traseu destul de lung, iar eu nu am mai mers pe bicicleta de 2 luni, mi-era frica sa nu ii incurc pe baieti, iar din Tadjikistan am capatat un microb cacacios de care nu mai scapam dar la aflarea vestii ca vine TVA si VEVE m-am linistit. Si vremea a fost un impediment, dar m-am convins repede ca vreau sa merg in tura asta, mai ales pentru ca e Maramures si Bucovina, locuri ce imi fac placere sa le vizitez ori de cate ori pot.

Planul a fost simplu, plecam dimineata cu acceleratul de Timisoara, coboram in Salva, iar de acolo pedalam prima zi pana-n Borsa (prin pasul Setref) urmand ca a doua zi sa facem Borsa-Radauti-180 km cu 4 pasuri importante (Prislop, Mestecanis, 3 Movile si Ciumarna).

Dar bineinteles ca planul de acasa nu se potriveste cu ala de la fata locului. Si dupa ce ne-am luat biletele, cand sa urcam in tren, bicicletei lui Veve ii cade o rotita de la deraiorul spate, lucru ce il demoralizeaza total, si renunta. Soc in cadrul echipei, Adrian si TVA vorbesc doar despre asta pe tot parcursul drumului cu trenul, eu incerc sa motai.

Cu cat inaintam mai mult vremea devenea mai instabila, iar in Nasaud (penultima statie deja ploua). In Salva, coboram si noi, montam bicicletele si incepem a pedala.

Prima oprire e chiar in mijlocul satului, la un magazin oarecare, de unde ne alimentam cu ceva de mancare si servetele. Ploua mocaneste, iar noi folosim toate hainele ca ne acoperim de ele. Urmatoarea oprire o face TVA la marginea unui pod.

Drumul se prezinta in conditii foarte bune, iar masini nu prea sunt, asa ca ne dau ocazia sa mergem grupati, dar e greu sa mergi in trena, soseaua e uda si murdara, si la fel devii si tu daca stai prea aproape de celelalt. Totusi pedalam fara prea mari griji. Incetu cu incetu incep sa ma simt cam obosit, motivul fiind bacteria aia cacacioasa care m-o supt de lichide si energie in ultimele zile. Dar rezolv repede cu isostar, si ceva fructe. Totusi incepe pasul Setref (817 m), nu foarte dificil, dar, care imi provoaca un deja-vu. O durere sacaitoare la genunchi, pe menisc, o durere ce am avut-o anul trecut in Crai si intr-o alta tura de anduranta. Stiam ca o sa tina si o sa ma doara constant. Incetu cu incetu, panta devine abrupta, iar durerea mai sacaitoare. Totusi, incerc sa nu o bag in seama, ma bucur de peisaj. Baietii au taiat-o inainte, asa ca e motiv bun sa ma opresc pentru poze.

Intr-un final ajung si eu in pas, si ii gasesc pe baieti cam inghetati. Frig tare, si noi uzi, a urmat o coborare crunta pentru cine nu avea haine groase (stie el TVA cine ). Ajungem repede in Moisei, dupa un alt deal, iar planul initial ar fi sa mergem la Manastirea din Moisei. Ajungem acolo, dupa o panta abrupta si dureroasa pt mine.  Ploua. Dau de staretul manastirii, ii zic doleantele noastre, dar refuza politicos sa ne pastreze in casa Domnului. Initial a bagat motive cum ca nu e bucatarie, nu e destul spatiu, deseara vine grup mare, nu e confort, puteti sa mergeti la Manastirea Prislop, dupa care am inteles intentiile lui. Totusi de remarcat Manastirea din Moisei, superba, arhitectura maramureseana si-a spus cuvantul.

Ploua in continuare, asa ca baietii nu ma asteapta sa fac poze. Nu ma deranjeaza, pedalez incetu printre case, oameni, picaturi de ploaie. E o stare asa de bine,caci sunt in Romania, in una din cele mai frumoase regiuni. Din visare ma mai trezeste cate un claxon. Mai merg putin, iar pe partea dreapta, un indicator spre monumentul eroilor cazuti la datorie in 1944.

Baietii au ajuns deja in Borsa, cauta cazare, eu inca sunt in Moisei,dar pe urmele lor. Ma mai feresc de ploaie, un motiv bun sa imi mai refac puterile cu un fruct sau sandwich.

Spre seara ajung in Borsa, baietii sunt aproape de iesire, si inca nu au gasit cazare. Fac alimentarea de la supermarketul din centru, si pornesc incet spre baieti, care intre timp au scos ceva. Ajung si eu la pensiune, arata super ok, camera tripla, baie in camera. Problema cea mare e ca baietii sun cam uzi, impermeabilitatea hainelor a lasat de dorit. Incepe procesul de gospodarire. Spalat, mancat, dormit.

Dimineata ne trezim devreme, dar constatam ca unele haine sunt ude, asa ca trecem la masuri “jenibile”.

Plec mai devreme de acolo, stiindu-mi slabiciunea la picior. Urmeaza Pasul Prislop (1413 m). Am ceva avans fata de baieti, dar ma opresc des, asa ca primul care ma intrece e Adrian. Dupa mult timp vine si TVA. Dupa ceva chinuri ajung si eu in pas, baietii sunt la han, beau un ceai cald, dar le e oarecum frig.

Stam putin, ne echipam gros, si incepem coborarea pe valea Bistritei. E frig rau, dar panta e mai doamoala, incepem sa pedalam si ne mai incalzim. Suntem deja in tinutul lui Stefan cel Mare, lucru ce se vede pe la toate portile.

Trecem de Carlibaba, Ciocanesti, si ajungem destul de repede in Iacobeni. De aici, baietii imi taie sfoara, eu sunt destul de chill, imi place sa ma bucur de peisaj si nu vreau sa fortez (nici ca as fi putut) dar baietii mai au inca 3 pasuri si e ora 12.

Eu imi propun sa o iau incetu pe Pasul Mestecanis (1096m), apoi Campulung iar de acolo o tai acasa. Dau un telefon si aflu ca mai am o ora pana vine trenul de Iasi. Bag tare la deal, dar destul de greu totusi. Ajung in vf pasului, mai sunt 27 de km. Imi cam pierd sperantele, totusi incep sa pedalez, am vant puternic din spate, bornele trec una dupa alta destul de repejor, la fel si minutele. Ajung cu 2 min intarziere in gara, dar stau linistit, trenul are intarziere 20 minute. In tren, vesnica problema cu nasul, de data asta ma iau in gura cu el, m-am documentat de acasa.

Baietii au avut si ei povestea lor, il las pe Adrian sa povesteasca mai departe….

“Dupa ce Lucian a fost taiat, am continuat urcarea pasului Mestecanis. Tva a venit repede, la vreo 3 minute (fata de Prislop e bine) si am inceput coborarea care dureaza cam pana in Cimpulung Moldovenesc. S-a mers bine, Tva a stat frumos la “caldurica”, la un moment dat cerand chiar o trena mai sustinuta din partea mea. In Cimpulung o mica pauza de realimentare la benzinarie, de aici incolo speram sa mergem dintr-o bucata pana in Radauti, doar cu (posibile)  asteptari ale lui Tva in pasuri. Incepe astfel urcarea pe Trei Movile, mi se pare ca merg foarte foarte greu, dupa cativa kilometri incep sa merg ca pe cal  si ma gandesc daca nu cumva am facut pana. Facusem pana, am zis ca o rezolv repede numai bine ajung odata cu Tva in pas. Ma opresc si pana scot roata, levierele,  cauciucul si camera apare si Tva. Initial ii zic sa o ia inainte, dar ca un bun prieten ce este hotaraste sa ma ajute sa fac pana
(probabil era prea obosit si simtea nevoia de o pauza). Incep sa-i dau la pompa dar la un moment dat se aude un “buf” si crapa camera. Nu-i nimic, punem a doua camera, dar se constata faptul ca acum pompa nu mai functiona. Nu s-a reusit decat sa se umfle camera foarte putin si se putea merge pe ea in stilul “cowboy” (ca pe cal). Ne intoarcem, incercam sa gasim pompa in Sadova, nu reusim, apoi ne intoarcem in Cimpulung, unde iarasi fac pana. Merge Tva inainte sa incerce sa rezolve o camera/cauciuc/petice/ceva, si dupa 1 ora se intoarce. A reusit sa achizitioneze o pompa si a gasit o vulcanizare unde cica s-ar vulcaniza camere de bicicleta. Din pacate insa nu s-a putut vulcaniza camera de bicicleta si astfel ceasul facandu-se deja tarziu si alte variante de reparare a camerei neexistand, am luat un tren pana in Iasi.”

Peretele Bezengi sau Mica Himalaya

17 august. Mă trezesc într-o ceaţă şi un viscol crunt. A nins toată noaptea. A nins şi în cort, şi în absidă, a nins. Afară nu se vede nimic, probabil nimeni nu a îndrăznit să urce pe vârf, deci nimeni nu a trecut pe lângă noi. Dăm trezirea, vrem să coborâm cât mai repede, dar Tibi nu poate să se trezească. E epuizat complet, nici un deget nu poate să mişte. E vânt puternic, viscol, ninge, e frig şi avem de coborât 2000 m cu Tibi imobil.

Din 4 rucsaci mari facem 3 enormi. Cordelina ce o avem o utlizam să îl imobilizăm pe Tibi şi de capete să tragem noi. Îl folosim ca pe o sanie. Avem noroc că panta nu e foarte mare dar nici foarte redusă, iar în 3 ore suntem la barăcile Diesel unde îşi au sediul salvamontii. De acolo îl punem pe o sanie şi îl tragem la vale până la telecabină. Şi tot aşa până ajugem la hotelul unde aveam o noapte asigurată. După masă de seară şi duş Tibi îşi mai revine, iar noi pregătim strategia pentru Bezengi. Cum să ajungem acolo?

18 august. Dimineaţa devreme începem să întrebăm pe taximetriştii din zonă cam care ar fi preţurile. Undeva între 5000 şi 10000 de ruble, ceea ce pentu noi este peste buzunar. Negociem cu un taximetrist la 2000 de ruble, şi ne suim într-o ladă bine întreţinută. Atmosfera pe tot drumul este una bună, muzică şi veselie. După 5 ore de mers cu taxiul ajungem la graniţa cu Georgia. După câteva negocieri dure cu şoferul suntem lăsaţi în mâna celor de la graniţă, dar cu ajutorul permisului special obţinut de la Piligrim Tours trecem mai departe. Urmează 20 de km de drum forestier, dar după câteva ore de marş cu casă în spate norocul ne surâde şi agăţăm un Mosktvich la care mai mult am împins decât ne-a dus. Totuşi, noaptea, după alte peripeţii suntem în tabăra de bază Bezengi, Chamonix-ul Rusiei, leagănul alpinismului rusesc. Punem corturile şi dormim.

19 august. Ne trezim târziu iar vremea de afară nu este cea mai bună. Tabăra de bază Bezengi este de fapt un mic sat cu 10 case şi câteva căsuţe turistice, în care trăiesc 9 luni de zile o mână de oameni. Se află la răspântia a doi gheţari: Bezengi şi Mirzanghi. De asemenea, pe o rază de câţiva km găseşti 8 vârfuri de peste 5000 m şi multe altele de peste 4000 m . Prima zi o petrecem în tabăra de acolo, cu lucruri casnice şi explorând micuţul sat.

20 august. Ne propunem să mergem de-a lungul gheţarului, şi ajungem la fosta tabăra de bază, într-un loc cu totul izolat. O zi destinată plimbării, în care încercăm să ne acomodăm cu vremea urâtă şi ceţoasă.

21 august. Îl lăsăm pe Tibi să se odihnească şi merge la capătul inferior al gheţarului, unde explorăm crevasele şi seracurile. Seara facem tot echipamentul, căci urmează să plecăm spre taberele avansate, iar Tibi spre Ararat. Ne luăm rămas bun de la Tibi, aşteptând veşti de la el cum ajunge în Turcia, iar noi ne pregătim de următoarea aventură!

22 august. Suntem de 3 zile în Tabăra de bază Bezengi. Am înţeles de ce este numită “Leagănul alpinismului rusesc”. Toţi oamenii ce i-am întâlnit sunt trecuţi prin experienţe impresionante. Seven Summit, optmiari, premiere mondiale sunt doar câteva titluri cu care se pot lăuda cei prezenţi în această tabără de bază, care nu seamănă deloc cu ceea ce aş fi crezut că este “Chamonix-ul Rusiei”. Noi suntem doar mici copii pe lângă experienţa celor din jurul nostru şi asta ne face să ne reevaluăm performanţele noastre de până acum. În cele 3 zile lenevite ne-am acomodat cu locurile, oamenii, vremea şi am teoretizat ceea ce ne doream să facem, o mică parte din Peretele Bezengi (denumit şi Mica Himalaya).

Destul de târziu plecăm din tabăra de bază spre baza peretelui. Estimăm că facem 2 zile până acolo deşi am încercat să facem rucsacii cât mai uşori pentru a avea o mobilitate cât mai mare. Două zile de mers pe un gheţar, marele gheţar Bezengi, ar fi suficiente să ne încălzească pentru ce va urma. Urmăm poteca imaginară de pe hartă care urmează morenele laterale, avem un ritm susţinut dar nu ne putem opri să nu admirăm formele de relief glaciare sculptate de această forţă erozivă impresionantă. Valea gheţarului este imensă, sculptează de-o parte şi de alta abrupturi, morenele laterale şi cele centrale formând o diversitate petrografică şi structurală.

Din când în când suntem obligaţi să înconjurăm crevasele şi seracurile impunătoare. Dacă la baza inferioară crevasele pot fi sărite, în zona mediană şi cea superioară crevasele ajung să aibă dimensiuni uriaşe, având nevoie de zeci de minute pentru a le înconjura. Pornind de pe partea dreaptă a gheţarului, trebuie să traversăm pe lăţime până pe partea stângă, unde sunt câteva locuri de cort marcate pe hartă. Traversarea gheţarului este dificilă, mai ales datorită ceţii dense, frigului cuprinzător şi vântului ce ne face să simţim asprimea zonei. Totuşi în puţinele momente de relaxare se poate auzi mişcarea gheţarului, bubuiturile specifice de sub noi ne fac să ne gândim că nu suntem singuri în această imensitate de gheaţă, gheţarul se mişcă, este în viaţa de zeci de mii de ani. După-amiază ajungem la locurile de cort văzute pe hartă. Nu foarte obosiţi, parcă am vrea să mai mergem mai departe, dar suntem opriţi de o gaşcă de alpinişti ce coboară de pe versanţi. Aflăm că sunt din Odesa, au încercat să urce pe perete dar vântul puternic şi rucsacii imenşi i-au întors. Ne conving să rămânem cu ei peste noapte, traseul devenind dificil. Comunicarea cu ei este grea, limbile străine nu sunt un punct forţe al lor şi nici al ruşilor în general. Aşezăm meticuloşi cortul iar când ne alimentăm cu apă avem surpriza de a vedea că nu suntem singuri în această regiuni. O turmă de vreo 20 de masculi ibecşinu par a fi deranjaţi de prezenţa noastră. Sunt chiar foarte prietenoşi, apropiindu-se de locurile noastre de cort. Petrecem o oră doar admirându-i şi observându-le stilul de viaţă.Unii îşi dispută teritoriul, cei mai tineri se iau la bătaie pentru câteva fire de iarbă iar masculii bătrâni stau deoparte şi privesc asupra turmei ce o conduc.

Apucăm să îi fotografiem din toate poziţiile, amintindu-ne de cei din Alpi. Seara o petrecem împreună cu prietenii ucrainieni, întrebându-i de traseu, vreme, locuri de cort. Deşi aclimatizaţi după urcarea vf. Elbrus (5642 m), suntem avertizaţi că va fi foarte greu, atât fizic dar mai ales tehnic. Suntem impresionaţi de organizarea lor, fiecare având un rol în echipă, dar mai ales că au un spirit diferit de alţi alpinişti întâlniţi. Oameni prietenoşi, calzi la suflet şi reci la vorbă, ne povestesc din aventurile lor pe diferiţi munţi (Pumori, Pamir) făcându-ne să luăm aminte de vorbele lor. Seara se încheie pe acorduri de chitară, încălziţi fiind de un ceai cald. E cea mai frumoasă noapte petrecută în această toată expediţie, contactul luat cu aceşti oameni minunaţi punându-ne amprenta. Deşi diferiţi de vârstă, ocupaţie, religie, seara ne îmbrăţişăm cu fiecare dintre ei şi ne promitem să ne mai întâlnim măcar odată-n viaţa.

23 august. Deşi noaptea este senină, a doua zi dimineaţa ne trezim într-o ceaţă specifică, cu care ne obişnuim. Pornim devreme spre următorul loc de cort, spre Stâncile Negre. În continuare mergem pe gheţar, dar ceaţa şi vântul puternic ne fac să ne pierdem din entuziasm. Ne încurajăm unul pe altul, mai povestim, zâmbim pentru a trece mai uşor peste aceste momente. Spre după-amiază ceaţa dispare şi putem admira priveliştea întregului perete, care este într-adevăr imens şi impresionant. Se aseamănă foarte mult cu Piatra Craiului, doar că cele mai mici altitudini au puţin peste 4000 m iar cel mai înalt vârf are 5068 m (Shkara) iar lungimea de 12 km liniari dintre cele 2 extreme îl face şi mai greu. Din priviri pare imposibil de escaladat, de trecut, dar alţii au reuşit să facă traversarea întregii creste, deci şi noi vom încerca măcar să ajungem pe creastă. Trecem de pe gheţarul principal pe un “afluent” al acestuia. Începe să fie din ce în ce mai greu, dar mai frumos, panta e în creştere, estimăm că am depăşit limita celor 3000 m.

Totul pare frumos, mai ales că soarele ne mângâie cu razele sare. Totuşi suntem treziţi din visare de o bubuitură puternică. O avalanşă provoacă un sunet asurzitor, ecoul auzindu-se în toată valea. Este mult prea departe de noi, dar ne face să ne simţim mici în faţa naturii.

Grăbim pasul, parcă mânaţi din spate de pericolele ce ne încolţesc. Urmărind harta mergem pe o creastă secundară ce desparte gheţarii, şi ajungem la “Stâncile Negre”. Locul de cort este aproape inaccesibil. Suntem pe o creastă, vântul suflă cu putere, prima sursă de apă este la 30 de min de coborât iar stâncăraie pe care ne aflăm nu ne permite să ancorăm cortul cum ar trebui. Ne ia oră să facem un zid de pietre de protecţie împotriva vântului, iar forma cortului este foarte hidoasă. Seara tot orizontul se limpezeşte, iar priveliştea din cort este incredibilă. Ieşim la câteva poze, alimentăm cu apa din gheţarul din vale şi pregătim echipamentul pentru ce va urma.

Deşi de 10 zile avem acelaşi meniu cina ne revigorează şi ne creşte moralul.

23 august. E luni, 3 dimineaţa.

-E ceaţă densă, nu putem pleca nicăieri! ne anunţă Ady cu tristeţe în glas.

Acelaşi lucru şi peste o oră. Soneria de ceas ne trezeşte la 5, arunc o privire afară şi mă minunez….cer senin…..stele peste tot. E prima zi de când suntem în Bezengi cu o dimineaţă senină. Avem noroc. Ne trezim repede, ne echipăm doar cu strictul necesar şi suntem gata pentru ziua cea mare. Ajungem repede pe gheţar, la fel de repede şi razele soarelui se văd pe perete. Astăzi este altceva, riscurile sunt mai mari, efortul este mai intens. După primii paşi pe gheţar observăm crevasele ascunse şi acoperite de zăpadă. Oprim, ne legăm în coardă, ne echipăm. Zornetul echipamentului de alpinism ne face să surâdem. Euforici, ne aşezăm colţarii, hamul, casca şi tot restul echipamentului pe noi. Primii paşi pe panta înclinată mă fac să zâmbesc, să râd. Este ceea ce am aşteptat un an întreg. După câteva ore de mers pe gheţar ajungem la baza peretelui. Obiectivul nostru este vf. Lyalver (4350 m), cel mai din N. Începe căţărarea propriu-zisă.

Suntem întâmpinaţi cu mici avalanşe de pietre, şi decidem să trecem pe peretele de gheaţă. Un perete lung de aproximativ 200 m cu o pantă de 70-80 grade este o provocare. Ady în faţă Ileana la mijloc iar eu în spate. Din când în când schimbăm, efortul fiind mult prea mare. Ne încurajăm reciproc, mai râdem, mai glumim, dar timpul trece mult prea repede. Schimbăm tactica…trecem pe peretele de stâncă. Aici găsim primele asigurări, dar escalada mixtă (gheaţă plus stâncă) nu ne ajută deloc. Scoate colţarii, pune colţarii, scoate pioletul, asigură în pitoane, bate pitoane în gheaţă ne fac să ne enerveze şi mai tare. Într-un final scăpăm de gheaţă şi mergem numai pe stâncă. Merg în faţă toate lungimile de coardă, mă simt în elementul meu, Ady şi Ileana urcând şi ei cu spor. Găsim o metodă eficienta de a urca mai repede, dar traseul devine tot mai dificil, mai expus. Trecem graniţa celo 4000 m, şi curios, resimţim efortul mai mult decât ne-am fi aşteptat.

Cele 4 zile petrecute pe Elbrus nu ne-au aclimatizat destul, respiraţia devenind tot mai intensă. Încă o lungime de coardă şi ajungem pe creastă.

-Sunt în Georgia! îi anunţ pe Ady şi Ileana aflaţi la câţiva metri sub mine. În gândul meu, “încă o ţară în care am pus un picior”(la propriu, celălalt încă aflându-se în Rusia). Priveliştea este extraordinară. Creasta este ascuţită ca şi coama unei case din Bucovina, crestată în mii şi mii de locuri. La câţiva metri de noi se află vârful Lyalver, mai departe piramida Gestola (4860 m) iar în depărtare revedem Elbrusul cu ale sale 2 vârfuri. Zâmbim, este pasul care l-am făcut spre alpinism, suntem mândri de noi. Un traseu cotat ca grad de dificultate 4B este mai mult decât multe trasee din Alpi, mai mult decât însăşi Mont Blanc sau Elbrus.

Nu avem timp să ne bucurăm prea tare, e târziu, a durat 10 ore să urcăm un perete de 1000 m înălţime, estimăm că avem nevoie de 5 ore să îl coborâm. Roca friabilă, combinată cu căldură de afară formează avalanşe de pietre de toate dimensiunile aşa că trebuie să avem mare grijă. Coborâm pe acelaşi traseu dar în alt stil, rapeland. Din păcate asigurările sunt foarte vechi şi proaste, de multe ori fiind obligaţi să improvizăm. Tăiem din cordelina ce o avem la noi ca să facem noi asigurări, dar totul pare aşa instabil şi nesigur încât mai mult descataram.

-Cadeeee! ne anunţă Ady de sus. Ne adăpostim repede sub o piatră mai mare, dar prea târziu, câteva pietre îmi zdrunciuna casca, iar altele o lovesc pe Ileana. Dar nimic grav, putem merge mai departe. E seară, e senin, e prima zi fără nori, iar liniştea munţilor e spartă din când în când de avalanşele ce mătură tot în cale. Într-un final ajungem la baza muntelui, iar culorile apusului se oglindesc pe imensul perete. O zi minunată, care se termină fără să ne dăm seama, o zi în care am făcut un pas mare, spre o altă lume.

E noapte deja, e întuneric, frig, suntem obosiţi, deshidrataţi, nemâncaţi, traseul nu se mai vede, în faţa noastră sunt multe crevase acoperite, iar cortul este la câteva ore de noi.

Fotografii realizate de Ady si Lucian!